Administrația Clinton nu știa prea multe despre el la acea vreme – doar că și-a început cariera în KGB. Din mărturiile ei am aflat că a sperat ca întâlnirea s-o ajute să evaluez ce ar putea însemna ridicarea bruscă a lui Putin în cea mai înaltă poziție din administrația Federației Ruse pentru că la vremea aceea relațiile dintre SUA și Rusia se deterioraseră pe fondul războiului din Cecenia. Albright a înțeles imediat din întâlnirea de la Kremlin contrastul dintre Putin și predecesorul său ”bombastic”, Boris Elțin.

Putin a vorbit atunci fără emoție și fără note despre hotărârea sa de a reînvia economia Rusiei și de a învinge rebelii ceceni– menționa Albright. În timpul zborului spre casă Albright a notat impresiile din timpul vizitei. „Putin este mic și palid”, a scris ea, „atât de rece încât pare să fie aproape reptilian”. El a susținut că înțelege de ce a trebuit să cadă Zidul Berlinului, dar nu se așteptase ca întreaga Uniune Sovietică să se prăbușească. „Putin este stânjenit de ceea ce s-a întâmplat cu țara lui și este hotărât să-i redea măreția” scria Albright. Cuvintele au fost scrise în ultimul material de opinie a lui Madeleine Albright în New York Time înainte se ne părăsească.

În mod clar după Conferința de Securitate de la Munchen din 2007 Putin a căutat să pună în evidență reputația internațională a țării sale, să extindă puterea economică și militară a Rusiei, să slăbească NATO și să împartă Europa (în timp ce creează o crevasă între aceasta și Statele Unite). Ucraina este prezentă în toate acestea opțiuni rusești. Cum spunea Brzezinski Rusia fără Ucraina nu este un imperiu.  Albright și-a adus aminte de anumite fraze ale dialogului purtat cu Putin pe care le-a menționat în articol și care ne dau o imagine a gândirii impredictibile a președintelui rus: ”Deși Putin, din experiența mea, nu va recunoaște niciodată că a greșit (se referă la războiul din Ucraina), el a demonstrat că poate fi atât răbdător, cât și pragmatic. El este, de asemenea, cu siguranță conștient că actuala confruntare l-a lăsat și mai dependent de China; el știe că Rusia nu poate prospera fără unele legături cu Occidentul. „Sigur, îmi place mâncarea chinezească. Este distractiv să folosești bețișoare”, mi-a spus el în prima noastră întâlnire. „Dar acestea sunt doar lucruri banale. Nu este mentalitatea noastră, care este în fapt europeană. Rusia trebuie să fie ferm parte a Occidentului.”

Deși este evidentă actuala situație geopolitică președinții Putin și Xi enunță sus și tare că trăim într-o lume multipolară dar asta nu înseamnă că marile puteri au dreptul de a tăia globul în sfere de influență, așa cum au făcut imperiile coloniale cu secole în urmă. Ucraina are dreptul la suveranitatea sa, indiferent cine sunt vecinii săi. Acesta este mesajul care stă la baza diplomației noastre liberale. Ea definește diferența dintre o lume guvernată de statul de drept și una care nu are nicio regulă.

Europa se consolidează în jurul NATO

Eșecul Rusiei de a-și atinge obiectivele în Ucraina este uimitorul câștig pentru Occident. La un cost relativ mic pentru Statele Unite (deși cu suferințe teribile pentru ucrainenii curajoși), o Rusia care părea o puterea militară dominantă în Europa a fost efectiv neutralizată ca amenințare militară convențională. Unitatea Europei în criza din Ucraina a fost un succes remarcabil. Națiunile europene au demonstrat că pot acționa coerent și pot accepta o conducere puternică americană (vezi Grupul de la Rammstein). Europa a rămas împreună pentru că și-a redescoperit valorile și coloana vertebrală. Statele Unite și Europa nu mai sunt de pe planete diferite.  Occidentul este mai puternic, oricum se va încheia războiul din Ucraina, pentru că Europa s-a debarasat de energia venită din Rusia. În urmă cu optsprezece luni președintele rus Vladimir Putin cerea o nouă hartă de securitate pentru Europa.

Atunci Europa depindea de energia livrată din Rusia. Asta s-a schimbat acum. NATO, piatra de temelie a securității occidentale, este, de asemenea, mult mai puternică. Mai mult decât înainte, alianța va fi modelată de țări care cunosc de aproape amenințarea rusă. Odată cu adăugarea Finlandei și, în cele din urmă, a Suediei, centrul de greutate al NATO s-a mutat spre nord, către acești noi membri care s-au alăturat Țărilor Baltice, și spre est și sud-est, către Polonia și România. Relația Washington-Bruxelles este consolidată. Joe Biden și-a lansat oficial campania de realegere. Președintele SUA este acum cu un pas mai aproape de a se confrunta cu alegătorii la câteva luni de omologul său din UE, Ursula von der Leyen, care încă decide dacă își dorește al doilea mandat la vârful Comisiei Europeana. Relația dintre cei doi este perfectă. Recenta coordonare privind sancțiunile împotriva Rusiei în urma invaziei sale pe scară largă a Ucrainei este o dovadă. Clar este o schimbare majoră față de 2014.

În timp ce Washingtonul crea avertismente îngrozitoare cu privire la intențiile Rusiei față de Ucraina la sfârșitul anului 2021, puțini oameni din Europa ascultau. Von der Leyen a fost unul dintre cei care a ascultat. La o întâlnire critică în Biroului Oval din noiembrie 2021, Biden, care tocmai venise de la o informare primită de la  oficiali de securitate națională și de informații despre formarea batalioanelor ruse lângă granița cu Ucraina, a tras un semnal de alarmă pentru von der Leyen.

Dacă amândoi pleacă, relația transatlantică va intra pe un teritoriu neexplorat. Acesta este un scenariu pe care suporterii lor nu sunt dornici să îl confrunte. Apropierea percepută a lui Von der Leyen de Biden a zdruncinat unele scaune din conducerea Europei. Președintele Consiliului European, Charles Michel, s-a întrebat dacă Europa ar trebui să-și lege prea ferm ”vagonul” de trenul american, în special când vine vorba de politica față de China.

Este o viziune care a preluat ecoul discursurilor lui Emmanuel Macron, cel care a avertizat, într-un interviu pentru POLITICO și pentru ziarul francez Les Echos, împotriva faptului că Europa poate să devină un „vasal” al SUA. Este posibil ca unii politicieni europeni să nu înțeleagă evoluția evenimentelor sau în mod sigur pun interesul lor național înaintea interesului de grup comunitar. Asta îmi aduce aminte de Confucius care spunea: Într-o țară în care există ordine, fii curajos la fapte și la vorbe. Într-o țară în care nu există ordine, fii curajos la fapte, dar precaut la vorbe.

Vulturii americani de la Think-Tanc-ul Blob

Newt Gingrich, republican, fostul președinte la Camerei Reprezentanților între 1995 si 1999,  l-a comparat pe Biden cu doi foști președinți – Ronald Reagan și Dwight Eisenhower – remarcând că aceștia au fost subestimați la fel ca și actualul președinte. Casa Albă a lui Biden funcționează într-un mod ciudat de asemănător cu modul în care a funcționat administrația Ronald Reagan în timpul primului său mandat. În primului mandat al lui Reagan, acel mecanism s-a numit „Troica”, care era alcătuită din șeful de cabinet James Baker, consilierul președintelui Ed Meese și adjunctul șefului de personal Mike Deaver.

În mod nominal, Meese era responsabil cu politica, iar Deaver era creator de imagini și ținea legătura cu Prima Doamnă. Potrivit ”The Man Who Ran Washington”, o biografie recentă a lui Baker, el era „responsabil de media, de program, de angajare și concediere, de birouri de presă și de afaceri legislative – cu alte cuvinte, părțile unei Case Albe care cu adevărat constituie o președinție”. Deci, dacă primul mandat al lui Reagan a fost dominat de troică, Casa Albă a lui Joe Biden, un catolic înfocat, s-ar putea spune că este dominată de ”trei cardinali”: șeful de cabinet al Casei Albe, Ron Klain, consilierul președintelui Steve Ricchetti și șeful adjunct al personalului Bruce Reed. Desigur, administrația americană este din nou îngrijorată de o China în ascensiune dar și de o Rusie asertivă în arealul european. Dar chiar și așa în Asia, alianțele SUA sunt mai puternice decât au fost în ultimii ani.

Japonia a devenit un adevărat partener de securitate, facilitând cooperarea regională cu Coreea de Sud, Filipine și Vietnam iar pactul despre submarinele nucleare AUKUS cu Australia și Marea Britanie merită cele mai multe aplauze. Aduce cea mai puternică putere militară a Europei în Indo-Pacific. Cert este că la o adunare recentă a acelor think-tacurilor care construiesc politica la Washington, reprezentanți lui The Blob, un think-tanc american spune că administrația Biden nu a comunicat o viziune strategică coerentă asupra politicii de securitate americane.

The Blob este compus atât din democrați, cât și din republicani – un grup de elită format din parlamentari, jurnaliști și alții oficiali din Washingtonul – care se unesc în jurul unei politici externe susținând ”evanghelia” de altădată a conducerii americane pe scena mondială. The Blob, este un termen inventat de un oficial de la Casa Albă în timpul administrației Obama, Ben Rhodes. Blob vrea acțiune, vrea activism politic. Poate gândi doar în termeni de măreție americană, iar asta înseamnă o politică externă expansivă. Blob are echipe de experți care lucrează intens încă din perioada de dinaintea alegerii lui Biden planificând politica pentru fiecare colț al pământului începând cu 2021. Spre exemplu echipa din Asia este formată din oameni care de ani de zile au elaborat o linie din ce în ce mai dură împotriva Chinei: asta nu a început cu administrația Trump, indiferent de mitul care există.

Echipa din Asia a încercat după inaugurarea lui Biden să creeze echivalentul unei relații post-criza a rachetelor cubaneze cu Beijing. Deoarece Beijingul și Washingtonul nu își vor rezolva disputele prea curând, trebuia pus în aplicare un set de aranjamente pentru a gestiona rivalitatea lor – reuniuni la un summit regulat, ”linii fierbinți” de comunicații, consultări și așa mai departe – exact ceea ce a fost instituit de cel două superputeri SUA și URSS după 1962.

Cuvântul de ordine va fi stabilizarea relației, chiar dacă în cele din urmă nu poate fi îmbunătățită. Acesta este ceva pentru care piețele financiare vor recompensa administrația Biden. Deunăzi Jack Sullivan consilierul pe probleme de securitate a vorbit la Brookings Institution despre relația China-SUA. Sullivan a recunoscut faptul că, indiferent de tensiunile în creștere și de confruntarea cu China, comerțul dintre cele două țări rămâne robust și a atins niveluri record anul trecut. A apărut ideea ”consensului de la Washington” o idee care era mult utilizată după epoca Războiului Rece.

După Războiul Rece, „consensul” a devenit ortodoxia globală – fundamentul unei lumi „plate” în care părea că istoria „s-a încheiat”. Însă agresiunea Rusiei le-a permis mandarinilor de la Washington să-și resusciteze credo-ul: restaurarea unei Pax Americana globală! Cât despre Afganistan: Fuhgettaboutit!” (un slang folosit în Boston sau în New York de proveniență italo-americană). Ei afirmă că administrația nu a articulat un final coerent pentru războiul din Ucraina. Președintele Biden spune că vrea un acord. Dar condiția de negociere pe care a pus-o președintele ucrainean Volodimir Zelenski – eliberarea întregului teritoriu ocupat de ruși, inclusiv a Crimeei – probabil că nu poate fi atinsă curând, potrivit generalului Mark A. Milley, președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore.

În Politico fosta oficială a Departamentului de Apărare în timpul lui Obama, Evelyn Farkas, care tocmai a fost numită director executiv al Institutului McCain din Washington a declarat: „Nu trebuie doar să condamnăm ocupațiile ilegale ale Rusiei asupra Ucrainei și Georgiei, dar trebuie să cerem o retragere din ambele țări până la o anumită dată și să organizăm forțe de coaliție dispuse să ia măsuri pentru a o impune”. Ea a adăugat: „Americanii, împreună cu aliații noștri europeni, trebuie să-și folosească armata pentru a-i retrage pe ruși – chiar și cu riscul unei lupte directe”.  

Grupurile de reflecție de la Washington – în special Consiliul Atlantic și CEPA – joacă un rol atât în influențarea politicii administrației, cât și în percepția publicului asupra acesteia. Consiliul Atlantic, de exemplu, are o serie de foști ambasadori, printre care Alexander Vershbow, John Herbst și Daniel Fried, care comentează frecvent evenimentele din Rusia și Ucraina și sunt în contact cu oficialii administrației Biden de la Consiliul de Securitate Națională și de la Departamentul de Stat. La sfârșitul lunii decembrie, Consiliul Atlantic a emis o declarație semnată de personalități, cum ar fi fostul secretar de stat adjunct al administrației Clinton, Strobe Talbott, cerând administrației Biden să întărească forțele americane în Europa în fața amenințării unei invazii ruse a Ucrainei.

De atunci, aceștia au fost în fruntea operațiuni de convingere a lui Biden să acționeze din ce în ce mai repede pentru a înarma Ucraina cu arme grele împotriva Rusiei, o abordare pe care administrația a început să o îmbrățișeze. Criticii dar și oficiali militari susțin că ceea ce avem acum este o ”strategie pentru impas în Ucraina”, mai degrabă decât pentru succes (spunea Mark Milley într-un pod cast pentru Foreign Affairs). Nu putem merge mai departe pentru a ajuta Ucraina să atace bazele rusești din Crimeea și peste graniță, deoarece Biden (pe bună dreptate, în opinia mea) consideră că riscul unui conflict direct dintre SUA și Rusia este prea mare. Nu putem merge înapoi la o încetare a focului pentru că ar recompensa câștigurile Rusiei și ar trăda Ucraina. Așadar, ucrainenii luptă „atât cât este nevoie”. Implicația este că Rusia va sângera mai repede decât Ucraina.

Deci, ca să fim sinceri, această strategie are sens doar dacă Ucraina poate lansa o contraofensivă care ar împinge Rusia suficient de departe și va sparge linia fortificată din sud încât Zelenski să-și convingă țara să înceapă discuțiile despre Crimeea și alte probleme dificile. Dacă este așa, Zelenski are nevoie de fiecare gram de putere de foc americană pe care o poate obține, acum. Biden caută punctul favorabil: oprirea agresiunii ruse fără a declanșa o catastrofă și ”frânarea” Chinei fără să alunece spre război. The Blob spune că președintele SUA trebuie să articuleze aceste obiective mai clar și să folosească imensa putere a Americii pentru a le atinge.

Post Scriptum: Revenirea Blob în lumina reflectoarelor semnalează revenirea competenței, dar nu neapărat a succesului. Administrația lui George H.W. Bush a avut succes din abundență. Într-un punct de cotitură istoric crucial, administrația ”bătrânului Bush” s-a confruntat cu decizii grele în mijlocul crizelor: Piața Tienanmen, căderea Zidului Berlinului, invazia Irakului în Kuweit – toate deciziile au fost înțelepte, după cum s-au dovedit, luate de oameni ca Bush însuși, James Baker și Brent Scowcroft. Sper ca aceea să nu fie ultima mare președinție americană! Vor atinge cei de acum standardul echipei ”bătrânului” Bush? Asta este întrebarea cheie!