Alegerile din Turcia sunt așteptate nu numai de turci dar și de europeni în primul rând de Finlanda și Suedia cele două state care încă nu au obținut aprobarea de aderare la NATO de la Parlamentul turc. În ultimele două decenii, peisajul politic turc a fost dominat de Partidul Justiție și Dezvoltare (AKP) și de liderul său unic de succes, Recep Tayyip Erdogan. După ce a condus țara de unul singur din 2002, Erdogan a devenit primul președinte executiv al Turciei în 2018, în urma unei schimbări constituționale contestate. El a ieșit învingător în fiecare tur de scrutin de la începutul carierei sale politice. Și totuși, după două decenii, popularitatea sa scade consistent, ridicând perspectiva schimbării politice.

Turcia și vecinii

Frontiera terestră a Turciei are o lungime de 1,632. Turcia împarte granița terestră cu opt țări: Irak, Bulgaria, Georgia, Irak, Grecia, Armenia, Azerbaidjan și Siria. Granița dintre Turcia și Siria este cea mai lungă, întinzând un total de kilometri 511, în timp ce granița Turcia-Azerbaidjan este cea mai scurtă, la o lungime de 6 km. Granița țării a fost înființată după prăbușirea Imperiului Otoman, în urma Primului Război Mondial, care a avut ca rezultat și înființarea unor țări învecinate cu Turcia. Dar Turcia are ”vecini” în tot Orientul Mijlociu.

În 2022  Recep Tayyip Erdogan și-a reparat relațiile cu  puterile din Golf și cu Egiptul, s-a arătat pregătit să se întâlnească cu președintele sirian Bashar Al-Assad și și-a îndreptat atenția asupra problemelor economice având în vedere starea îngrozitoare a economiei turce. Erdogan își dorește ca Ankara să devină jucător internațional important justificându-și astfel conducerea unică în ochii criticilor interni și externi.

De asemenea Erdogan și-a dorit să medieze conflictul din Ucraina participând la diverse întâlniri atât cu liderul rus cât și cu liderul ucrainian. Reușita sa a fost culoarul de transport al grânelor pe Marea Neagră din Ucraina la Bosfor. În contextul în care Orientul Mijlociu se confruntă cu o schimbare seismică în geopolitica sa- zorii erei dronelor-Ankara alături de Teheran și-au extins industria de armament adăugând o producție de UAV-uri ceea ce le-a permis să-și avanseze agenda politică internațională în ciuda constrângerilor economice. Ca răspuns, națiuni arabe precum Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite (UAE) își dezvoltă rapid propriile flote de UAV. Până și actorii nestatali (organizațiile teroriste) au un câștig deoarece dobândesc capacitatea de a implementa noi tactici și strategii împotriva statelor naționale.

Agile și accesibile, dronele nu reprezintă doar o amenințare pentru zonele de conflict îndepărtate, ci și pentru state îndepărtate de teatrele de război. Din Siria până în Libia și din Yemen până în Irak, din Azerbaidjan până în Ucraina  vehiculele aeriene fără pilot (UAV) au modificat dinamica pe câmpul de luptă. 

Turcia si problemele financiare

Turcia dezvoltă o diplomație asertivă și belicoasă. Fără prea multa asistență din partea Occidentului Erdogan a apelat la puterile regionale pentru ajutor. Întorsătura dramatică a Ankarei de la sprijinul acordat Frăției Musulmane în timpul Primăverii Arabe la prietenia și sprijinul acordat de țările din Golf și Egipt este un pas uriaș. Să nu uitam că în 2013 după lovitura de stat de la Cairo relațiile dintre Turcia și Egiptul s-au rupt.

Golful numise mișcarea Fraților Musulmani drept una teroristă. Ankara are probleme financiare și nu vrea să apeleze Fondul Monetar Internațional deci tot ce-i mai rămâne sunt fondurile și creditele care trebuie asigurate de la statele arabe bogate din Golf. Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită au transferat miliarde de dolari Băncii Centrale Turcei, ca răspuns la solicitările lui Erdogan, cu promisiunea că vor urma mai multe transferuri. Mai mult se vorbește și despre relansarea cooperării energetice cu Israelul. Rata anuală a inflației din Turcia a crescut vertiginos la peste 80% în lunile din 2022, urcând la maximul din ultimii 24 de ani.

Lira turcească a pierdut aproximativ 30% din valoare, față de dolar, în anul trecut. Problemele financiare din ce în ce mai adânci sunt în mare măsură puse pe seama concepției economice neconvenționale a lui Erdogan. El a susținut de mult timp că ratele dobânzilor mai mari provoacă o inflație ridicată și, sub presiunea politică, Banca Centrală a redus ratele dobânzilor țării de la 14% la 9%, reduceri succesive din august până în noiembrie 2022. Erdogan va încerca să aprofundeze în continuare legăturile cu toate țările cu care s-a luptat cândva: Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Egipt sau Israel. Legăturile cu Israelul sunt reluate la alte cote, în speranța că, făcând acest lucru, își va îmbunătăți relația cu Statele Unite.

Între timp, în 2022 au fost schimbate vizite de stat la nivel înalt cu Israelul, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită, în cadrul cărora au fost semnate mai multe acorduri de cooperare. Erdogan încearcă să se împace cu cei mai importanți vecini dar și cu foști sau actuali inamici: Abdel Fattah al-Sisi, președintele Egiptului și președintele sirian Bashar al-Assad. Cu Sisi s-a întâlnit recent la Doha cu prilejul Campionatului Mondial loc unde a avut un dialog între cei doi. Pe Bashar încercă să-l întâlnească cu sprijinul lui Putin căruia i-a solicitat să organizeze o întâlnire între el și Assad. Ministrul turc al Apărării Hulusi Akar și omologul său sirian Ali Mahmoud Abbas s-au reunit recent într-o întâlnire găzduită de șeful rus al apărării Serghei Șoigu, într-o mișcare de referință care marchează primul angajament oficial dintre Damasc și Ankara după mai bine de un deceniu.

Descriind întâlnirea neanunțată drept „constructivă”, Ministerul turc al Apărării a spus că oficialii au discutat „criza siriană, problema refugiaților și eforturile comune de combatere a tuturor organizațiilor teroriste din Siria”. Cele trei țări „au convenit să continue” întâlnirile trilaterale pentru „a asigura și menține stabilitatea în Siria și în regiune”, a adăugat ministerul.

SUA s-a reîntors în Libia!

Politica externă a Turciei a atins puncte de cotitură în 2019 și 2020. De la alegerile din iunie 2018, alianța oficializată dintre AKP și Partidul Mișcării Naționaliste (MHP) a îndreptat guvernul turc spre dreapta. La sfârșitul lui 2019 și apoi în 2020, acest lucru s-a tradus într-o serie de inițiative de politică externă în Mediterana de Est, Libia și Siria. Libia a fost frontul cel mai activ al Turciei.

Semnarea unor acorduri bilaterale cu guvernul de la Tripoli — pentru a revizui granițele maritime în schimbul unui pact de securitate în noiembrie 2019 și pentru a desfășura forțe militare și proxi turce în ianuarie 2020 — a marcat o creștere a activismului Turciei în estul Mediteranei. În iunie 2020, marina turcă s-a opus controalelor atât ale NATO, cât și ale UE asupra transporturilor suspecte de mărfuri către Guvernul de Uniune Național al Libiei de la Tripoli. Aceste controale pe mare au făcut parte dintr-un consens internațional la care s-a ajuns la conferința de la Berlin din ianuarie 2020 privind Libia, un consens asupra căruia Turcia a fost de acord. În Libia se pare că Ankara s-a reîntâlnit din nou cu SUA.

După uciderea  ambasadorului american John Stevens și a altor trei membri ai ambasadei, la Benghazi în 2012, SUA au abandonat practic Libia, lăsând un vid care a fost umplut nu de UE, ci de Turcia și mai ales de Rusia. Dar recenta vizită în Libia a șefului CIA, William Burns, a declanșat speculații că războiul din Ucraina ar putea reaprinde interesul Washingtonului pentru această țară africană. În mod cert interesul Washingtonului față de Libia a crescut și ca urmare a extrădării surprinzătoare, de luna trecută, a unui fost ofițer de informații libian acuzat că a fabricat bomba care a explodat într-un zbor comercial deasupra Lockerbie, Scoția, în 1988, ucigând toți cei 270 de pasagerii aflați la bordul avionului Pan Am dar și 11 persoane la sol.

Washingtonul a anunțat că Abu Agila Mohammad Masud, căutat din 2020 de SUA pentru presupusul său rol în doborârea zborului Pan Am 103 cu destinația New York, se află în custodia lor și va fi judecat. Luna trecută, Ministrul Afacerilor Externe din Malta, Ian Borg, s-a întâlnit cu secretarul de stat al SUA Antony Blinken. „Am convenit asupra importanței intensificării angajamentului pentru a asigura pacea, prosperitatea și stabilitatea pe continentul african, inclusiv, de exemplu, în Libia, unde continuăm să sprijinim eforturile susținute de ONU pentru o soluție politică a crizei” , a spus Borg. În februarie 2023, Malta va deține președinția Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce presupune stabilirea agendei, prezidarea reuniunilor sale și supravegherea oricărei crize. Fiecare membru al Consiliului de Securitate deține președinția timp de o lună.

Analizele care au încercat să explice motivele vizitei lui William Burns au vizat impactul acesteia asupra poziției politice a guvernului de unitate condus de Abdul Hamid Dbeibeh, care suferă izolare din cauza numeroaselor dezacorduri cu puteri locale și regionale proeminente și caută aliați și susținători puternici în țară și în străinătate. Șeful guvernului libian de la Tripoli, Abd al-Hamid al-Dbeibeh, l-a primit pe Burns, însoțit de delegația sa, în prezența ministrului de externe al Libiei Najla El Mangoush și a șeful serviciului de informații, Hussein al-A’eb. Acest lucru s-a întâmplat pe fondul unui secret remarcabil cu privire la ceea ce s-a discutat sau s-a convenit în timpul vizitei. Potrivit biroului de presă al guvernului libian, Burns a subliniat „necesitatea de a dezvolta cooperarea economică și de securitate între cele două țări”.

El a lăudat „starea de stabilitate și creștere economică înregistrată recent în Libia”. Ministrul Afacerilor Externe și Cooperării Internaționale al Guvernului de Unitate Națională, al-Mangoush, a declarat că „întâlnirea cu directorul CIA a fost martoră la schimburi fructuoase privind cooperarea în probleme de securitate, cooperare care deschide calea către stabilitate și alegeri democratice”. Washingtonul nu a comentat vizita decât în termenii stabiliri datei alegerilor libiene (alegeri unde s-au înscris peste 2,5 milioane de libieni încă din decembrie 2021 când fuseseră inițial planificate alegerile).  Vizita vine într-un moment în care Libia își pierde suveranitatea și stabilitatea, iar bazele și forțele străine  ale diferitelor puteri internaționale (inclusiv Grupul Wagner) sunt staționate peste tot pe teritoriul său.

Libia hub petrolier

Libia este unul dintre cei mai mari producători de petrol ai continentului, iar poziția sa în plină criză energetică este în creștere. Ea este rezultată în urma războiului din Ucraina și devine un factor decisiv în decizia comunității internaționale de a interveni în situația complexă libiană. În ultimele zile, teritoriul Africii de Nord a găzduit doi șefi ai serviciilor de informații străine și a văzut mulți dintre liderii săi zburând în capitala egipteană Cairo, în încercarea de a promova dialogul între toate părțile implicate pentru o soluție negociată care să pună capăt impasului politic care afectează țara. Primul care a vizitat Tripoli a fost șeful de informații al Turciei Hakan Fidan urmat apoi de șeful CIA William Burns.

Presa turcă și cea libiană au notat  că Fidan s-a întâlnit cu prim-ministrul Abdul Hamid Dbeibah din Tripoli după ce a călătorit în Libia din Sudan, unde s-a întâlnit cu liderul militar al Sudanului Abdel Fattah al-Burhan. Deși rapoartele oficiale sugerează că întâlnirea a fost menită să discute foaia de parcurs pentru noul an, desfășurarea alegerilor și posibilitatea semnării de noi acorduri, mai mulți analiști citați de Al Arab susțin că ”această vizită evidențiază temerile Ankarei de a-și vedea influența acesteia pe teritoriul libian redusă”.

În ultimele luni, bunele relații dintre cele două state și rolul principal al Turciei în politica și economia Libiei s-au cristalizat în diverse Memorandumuri de Înțelegere (MOU) militare și energetice. Însă în mod sigur vizita este legată de acordul turco-libian care se refera la exploatările petroliere. Un tribunal din Tripoli a decis împotriva acordului de explorare a hidrocarburilor pe care Guvernul de Unitate Națională (GNU) condus de Dbeibah l-a semnat cu Ankara în 2019. Acordul s-a transformat în o sursă de tensiuni între Turcia, Egipt și Grecia din cauza revendicărilor conflictuale din estul Mediteranei.

Parlamentul din Tobruk din Libia nu s-a oprit înainte de a ratifica acordul. Camera Reprezentanților Libiei are sediul la Tobruk, la peste 1.000 km est de capitală, Tripoli, de la o schismă est-vest din 2014, care a survenit la trei ani după ce o revoluție populară l-a răsturnat pe dictatorul Muammar Gaddafi. După ani de conflict armat şi disensiuni între estul şi vestul țării, Guvernul Dbeibah a fost pus pe picioare în anul 2021 sub egida ONU, pentru a asigura o tranziție către duble alegeri prezidențiale şi parlamentare, prevăzute inițial la 24 decembrie 2022, dar care nu au avut loc.

Aceste alegeri, menite să reprezinte sfârșitul unei interminabile tranziții post-Gaddafi au fost amânate, pe fondul unor dezacorduri între o putere din est încarnată de Parlament din Tobruk  şi mareșalul Khalifa Haftar şi o putere în vest, în jurul Guvernului Dbeibah şi Înaltului Consiliu de Stat, o instanță care face oficiul de Senat. Sprijinul militar și de informații al Turciei pentru forțele din Tripoli au înclinat balanța puterii împotriva forțelor estice conduse de Khalifa Hifter, care a fost susținut de Rusia, Egipt și Arabia Saudită. 

Zona mai largă a Orientului Mijlociu și a Mediteranei de Est a suferit schimbări geopolitice semnificative în ultimul deceniu. Evoluțiile care au loc în cadrul celor trei spații (Orientul Mijlociu, Estul Mării Mediterane și Marea Neagră) au devenit din ce în ce mai interconectate, iar impactul lor s-a extins cu mult dincolo de granițele lor, în special către Europa. Primăvara Arabă, retragerea americană din Irak în 2011, războiul din Ucraina și ascensiunea Statului Islamic au contribuit la insecuritatea și instabilitatea regională. Noile descoperi de hidrocarburi în acest spațiu au creat noi momente critice.

Astfel, mediul de securitate din această regiune este definit de câteva dinamici interconectate: (1) antagonisme geopolitice și noi (dez)echilibre de putere; (2) descoperiri de hidrocarburi; (3) interes crescut pentru zonă a marilor puteri SUA, China și Rusia. 

Unii experți spun că Turcia nu ocolește Occidentul cultivând relații cu Rusia și China. Asli Aydintasbas de la Consiliul European pentru Relații Externe scrie: „Noua politică externă a [Turciei] este înțeleasă cel mai bine nu ca o derivă către Rusia sau China, ci ca expresie a dorinței de a păstra un picior în fiecare tabără și de a gestiona rivalitatea dintre marile puteri”. ”Mai mult– susține Henri J. Barkey (Council on Foreign Relations) într-o discuție cu analiștii occidentali despre relația Turciei cu NATO- Erdogan consideră că legăturile Turciei cu aliații săi occidentali sunt esențiale pentru aspirațiile sale de a deveni o putere mondială”. 

Post Scriptum: Finlanda a ridicat pe 25 ianuarie embargoul de aproape trei ani asupra armelor livrate Turciei într-o nouă mișcare menită să faciliteze aderarea Helsinkiului la NATO, în timp ce cererea Suediei vecine pare a fi mai complicată pe măsură ce relațiile sale cu Ankara se încordează. Finlanda va relua exporturile de oțel către Turcia, care sunt utilizate în producția de blindaj pentru echipamente militare, a anunțat Ministerul finlandez al Apărării într-un comunicat.

Mișcarea este o inversare a deciziei din 2019, când Finlanda a încetat să mai elibereze licențe pentru exporturile militare în Turcia, ca răzbunare la operațiunea militară turcă împotriva grupărilor kurde siriene aliate cu coaliția internațională condusă de SUA împotriva Statului Islamic. Consiliu de Securitate al Turciei a anulat discuțiile trilaterale Turcia-Suedia-Finlanda care urmau să aibă loc la Bruxelles în februarie, la sediul NATO, pe fondul furiei crescânde a Turciei față de Suedia. Nu a fost stabilită o nouă dată. Anularea a urmat protestului liderului politic de extremă dreapta Rasmus Paludan, care a ars pe 19 ianuarie 2023 un exemplar al cărții sfinte islamice, Coranul, lângă Ambasada Turciei la Stockholm. Extinderea alianței este în așteptarea acceptului Turciei și Ungariei, deși Budapesta o va ratifica luna viitoare. Extinderea necesită aprobarea legislativă a tuturor celor 30 de state membre NATO.