Alegerea lui Erdogan a demonstrat că nu contează cu adevărat care este nivelul de trai atâta timp cât locul geopolitic al Turciei este ”cimentat”. Care este punctul de vedere al regimului Erdogan? Vorbim de competitivitate guvernului din punct de vedere geopolitic și de lăsarea în plan secundar a situației internă. Turcia este o țara în permanentă stare de criză din care iese împrumutându-se și folosind intervenții ale Băncii Centrale Turce, controlul capitalului și posibilele infuzii de numerar din Rusia și țările din Golf pentru a încerca să împiedice intrarea în insolvență.

Din păcate, o victorie pentru Erdogan trimite un mesaj puternic în Sudul Global. Narendra Modi în India, de exemplu, se confruntă cu cele trei alegeri generale în anul următor. Bănuiesc că este încântat de știrile venite din Turcia. Victoria lui Erdogan adâncește amprenta sa conservatoare asupra societății turce timp de încă 5 ani, în timp ce își urmărește viziunea despre o țară cu putere economică și geopolitică în creștere.

În ultimele luni, Erdogan și-a proiectat victoria folosind un manual familiar: cheltuieli generoase, apel la solidaritate națională și profitul față de pașii greșiți ai adversarilor săi. Pentru alegătorilor care i-au fost alături, el le-a proiectat o imagine de stabilitate, în contrast cu contestatorul său, fostul funcționar public Kilicdaroglu, a cărui campanie a căzut în dezordine după ce a pretins în mod fals un avantaj în noaptea primului tur al alegerilor din 14 mai 2023. Erdogan, fiul unui căpitan de feribot, din regiunea turcă a Mării Negre, a urcat treaptă cu treaptă în rândurile mișcării islamiste din Istanbul pentru a deveni primarul orașului în anii 90.

Aplaudat ca primar pentru că a adus serviciile comunale în zonele sărace, precum apă curentă și gaze, aplaudat în calitate de prim-ministru că a ajutat la orchestrarea unui boom economic care a ridicat milioane de turci în clasa de mijloc și i-a alimentat ambițiile de a transforma Turcia într-o putere mondială. În ultimul an, Erdogan și-a consolidat imaginea în Turcia de a fi un lider mondial important, facilitând discuțiile de pace dintre Rusia și Ucraina.

El a vândut, de asemenea, arme Kievului,  în timp ce extindea relația economică a Ankarei cu Moscova. Erdogan și-a îmbunătățit relațiile cu Israelul și țările din Golf. Și totuși continuă să rețină aderarea Suediei la NATO, o poziție care este populară din punct de vedere politic în Turcia și care i-a oferit, de asemenea, putere de pârghie asupra altor aliați occidentali. Wall Street Journal a raportat la sfârșitul săptămânii trecute că Erdogan le cere oficialilor din Stockholm extrădarea a 120 de presupuși teroriști despre care turcii spun că au legături cu extremiștii kurzi; dar „Suedia spune că habar nu are cine sunt ei”. Și încă un lucru important, din punctul meu de vedere, pentru alegerile care au avut loc: apelurile lui Erdogan la naționalism au fost, de asemenea, esențiale pentru victoria sa; el a ”parcat” portavionul TCG Anadolu, primul din țară (deschis vizite publicului pe 14 mai) și proaspăt lansat la apă pe Bosfor, la umbra Palatului Topkapi, cândva sediul sultanilor otomani, într-un fel de vitrină a industriei de arme în creștere a țării și a extinderii sale militare.

Conceptul marinei turce Mavi Vatan/ Casa Albastră își va consolida astfel capabilitățile militare adăugând în panoplia de fregate, distrugătoare și submarine și un portavion. Pentru unii alegători, mândria pentru locul pe care îl are Turcia în lume le-a înlocuit preocupările cu privire la politicile economice ale lui Erdogan, care i-au lăsat mai săraci (80% inflația). De ce a pierdut Kilicdaroglu? Kilicdaroglu a condus o campanie care promitea restabilirea statului de drept, a instituțiilor și a unei economii echitabile de care să beneficieze toți turcii, nu doar prietenii, ca în cazul guvernării lui Erdogan.

În loc să facă un bilanț asupra a ceea ce trebuia ajustat în strategia sa electorală după primul tur, echipa Kilicdaroglu a dezactivat și a abandonat mesajul anterior de incluziune și transparență. În ultimele două săptămâni care au precedat 28 mai, Kilicdaroglu a încercat să se plieze pe dreapta naționalistă, promițând că va deporta refugiații sirieni. El a semnat chiar un pact cu Partidul Victoriei de extremă-dreapta al lui Umit Ozdag, promițându-i că o președinție Kilicdaroglu va prezenta o poziție mai dură asupra chestiunii kurde. De ce s-a îndepărtat radical de strategia electorală anterioară? Pentru că i s-a spus că o campania naționalistă de dreapta precum cea a lui Erdogan a rezonat în rândul alegătorilor și, prin urmare, el trebuie să facă același lucru. Așa a pierdut Kilicdaroglu pe mâna lui!

Ce a însemnat rezultatul alegerilor din mai 2023?

Rezultatul alegerilor din mai sugerează că Turcia s-a mutat acum mai aproape de o autocrație eurasiatică decât de o democrație europeană iliberală gen Ungaria. Unul dintre motive este că abordarea lui Erdogan cu privire la puterea electorală a ajuns să semene din ce în ce mai mult cu cea a unui alt tip de lider, președintele rus Vladimir Putin. Așa cum a făcut Putin în Rusia, Erdogan a reușit să stabilească parametrii alegerilor cu mult înainte ca orice vot să fie exprimat.

În timpul sezonului de campanie, el a arestat lideri cheie ai opoziției și activiști ai societății civile; partidele de opoziție au fost demonizate fiind catalogate ca simpatizanți occidentali, conspiratori și aliați cu teroriști; și a jucat cartea homofobă. Și, cu mai puțină ”cruzime” decât a folosit Putin pentru a-l reduce la tăcere pe liderul opoziției ruse Alexei Navalni, Erdogan a arestat singura persoană care putea să-l învingă, primarul Istanbulului Ekrem Imamoglu, care a fost acuzat de „insultare funcționarilor electorali” și care se confruntă cu un proces ce amenință să-i interzică participarea în viitor la politică. Să ne aducem aminte: în noaptea de 15 iulie 2016, complotiști din cadrul forțelor armate ale Turciei au încercat să-l răstoarne pe Erdogan și să preia controlul asupra țării. Erdogan, care aproape și-a pierdut viața, a ținut puterea și a recăpătat controlul, dar a fost profund zguduit.

El a primit sprijin de la Putin. Abia două săptămâni mai târziu, Putin l-a invitat la Sankt Petersburg pentru o întâlnire. Pentru ambii lideri, întâlnirea a schimbat jocul din estul continentului. În mod crucial pentru Putin, întâlnirea din 2016 a deschis calea pentru ca Rusia să apropie Turcia de propria sa politică externă. Cele două țări au încheiat o serie de acorduri în teatrele operaționale de luptă – mai întâi în Siria și ulterior în Libia și Caucazul de Sud, unde Moscova și Ankara fuseseră, de asemenea, angajate în războaie prin proxi. În Siria, de exemplu, Erdogan a fost de acord să oprească campaniile militare intense împotriva regimului Assad, în schimb îndreptându-și atenția armatei turce către Unitățile de protecție a poporului kurd (YPG), partenerul Statelor Unite în lupta împotriva Statului Islamic spre furia factorilor de decizie din SUA, în special de la Pentagon. Mai simbolic, la fel ca Putin, care s-a portretizat din ce în ce mai mult ca succesor al celor mai mari țari ai Rusiei, Erdogan a început, de asemenea, să îmbrățișeze capcanele unui șef de stat imperial-un Sultan.

Deja în 2014, el abandonase Cankaya, un complex de vile modest și biroul tradițional al președinților Turciei înaintea lui, în favoarea Bestepe, un palat masiv de 1200 de camere din Ankara. A continuat să transforme palatele din epoca otomană din Istanbul în birouri guvernamentale, într-un efort de a se desemna liderul neo-otoman al Turciei. În această etapă, Erdogan și Putin au o legătură din ce în ce mai puternică. Pentru Putin, Erdogan este un lider prin care poate contesta în mod indirect ordinea internațională condusă de SUA, fie criticând rolul SUA în războiul din Ucraina, fie ”aruncând nisip” în angrenajele expansiunii nordice a NATO. Pentru Erdogan, liderul rus a oferit un model în eliminarea opoziției interne și acumularea unei puteri aproape absolute.

Politica externă a Turciei

Într-un tweet președintele Biden a spus imediat după anunțarea rezultatelor: „Aștept cu nerăbdare să continui să lucrăm împreună ca aliați NATO în probleme bilaterale și provocările globale comune”. Apoi au vorbit la telefon. Printre subiecte F16 și aderarea Suediei la NATO. Un pachet de 259 de milioane de dolari, care includea actualizări ale software-ului pentru actuala flotă de avioane de luptă F-16 a Turciei, a fost aprobat de Congresul american la începutul acestui an în schimbul aderării Finlandei la NATO. Alt pas fără aprobarea aderării Suediei nu se va mai întâmpla. Washingtonul rămâne neclintit în decizie.

La noi 9acum când scriu aceste rânduri) se pare că lucrurile se mișcă mai greu cu felicitările. Să nu uităm că suntem într-o Trilaterală cu Polonia și Turcia care este extrem de importantă pentru flancul estic al continentului. Din punct de vedere geopolitic Erdogan consideră că Statele Unite și Europa sunt în declin și că Turcia nu ar trebui să-și subordoneze interesele aliaților săi istorici. Pilonii care au ancorat relația SUA-Turcia în timpul Războiului Rece s-au prăbușit. Ankara nu mai vrea să fie dependentă de Statele Unite pentru apărarea sa. Europa și Turcia nu au nicio perspectivă de integrare pe continent.

În absența acestei viziuni strategice comune, relațiile sunt în derivă, făcându-le în întregime tranzacționale și dependente de perspectiva celui mai important lider al Turciei: Recep Erdogan. Ar fi naiv să credem că urmează schimbări majore sau că problemele care s-au agravat vor fi rezolvate în mod miraculos odată ce Erdogan a câștigat al treilea mandat. Ceea ce este surprinzător este o oarecare asemănare cu declarațiile lui Macron în ceea ce privește atitudinea față de SUA. Pe măsură ce tensiunile dintre China și Taiwan se întețesc primejdios, președintele francez pledează pentru independența Europei față de pozițiile americane. Într-un interviu pentru Les Echos, în bună tradiție gaullistă, Macron îi încurajează pe europeni să nu se mai considere „subordonați” ai Statelor Unite. Și ca să înțelegem despre ce este vorba mergem pe o explicație a site-ului Europei Libere: ”Macron a folosit termenul “suiveurs”, care înseamnă altceva decât “followers”, cum a fost tradus în versiunea engleză a interviului. Un ”suiveur” este mai degrabă un executant sau un subordonat”. 

Istoria unei aderări eșuate

În 1952 Turcia intra in NATO. În 1959, țara a solicitat să devină membru asociat al Comunității Economice Europene (CEE). Dar un prim blocaj major a apărut în vara lui 1974, când trupele turce au invadat partea de nord a Ciprului, ca răspuns la o lovitură de stat susținută de junta militară din Grecia. Conflictul a împărțit insula în două, o diviziune care încă planează asupra viselor europene ale Turciei. În 1987, Turcia și-a depus oficial cererea de aderare la CEE, formată atunci din 12 membri, inclusiv Grecia. La acea vreme, PIB-ul Turciei pe cap de locuitor era de 1.700 de dolari – foarte departe de cei peste 16.000 de dolari, atât în ​​Germania, cât și în Franța.

Decalajul economic uriaș, împreună cu prăbușirea Uniunii Sovietice, reunificarea Germaniei și relațiile persistente slabe cu Cipru și Grecia, au încetinit acțiunile Ankarei. În acest timp, se aștepta din partea Turciei să realizeze reforme suplimentare pentru a îndeplini așa-numitele criterii de la Copenhaga, regulile fundamentale care determină eligibilitatea unei țări de a adera la UE. Criteriile, stabilite în 1993, impuneau standarde importante privind democrația, statul de drept, drepturile omului, protecția minorităților și o economie de piață deschisă. Între timp, Bruxelles-ul a oferit Ankarei un pas intermediar sub forma unei uniuni vamale pentru comerțul cu alte mărfuri decât agricultură, cărbune și oțel, care a devenit complet operațională la începutul anului 1996. Abia în decembrie 1999, liderii UE, în timpul unui Consiliu European de la Helsinki, au declarat în unanimitate Turcia țară candidată.

Manfred Weber, liderul Partidului Popular European, cel mai mare din Acum în 2023 Parlamentul European, cere ca procesul Turciei de aderare la UE să fie oprit, în urma realegerii președintelui Recep Tayyip Erdogan, relatează DPA, potrivit Agerpres. „Acest proces mai mult blochează relațiile decât le sprijină”, susține liderul PPE.

Relația Turcie cu SUA și UE

Turcia nu va adera la Uniunea Europeană și a căutat din ce în ce mai mult să-și folosească poziția ferm înrădăcinată în NATO pentru a juca rolul de spoiler. După opinia diplomaților de la Bruxelles Ucraina și Balcanii de Vest sunt ultima extindere a Uniunii. Este de neconceput ca UE să poată absorbi atât Turcia, cât și Ucraina. Piața nu va suporta. Și din cauza războiului de agresiune al Rusiei, aderarea Ucrainei are mai mult tracțiune. Ucraina schimbă jocul când vine vorba de Turcia.

În mod public, liderii UE ar fi salutat o președinție Kılıcdaroglu, dacă ar fi câștigat. De asemenea, ar fi sprijinit agenda lui de reformă și dorința de a lucra cu el. Războiul din Ucraina a făcut din Turcia o prioritate scăzută pe agenda de lucru a ”blocului” – o victimă nu numai a rezervelor și prejudecăților de lungă durată ale UE, ci și a imperativelor geopolitice. De ce sunt liniștiți acum europeni? Câștigul lui Erdogan  a evitat reluarea politicii de extindere a blocului, iar relațiile se întorc din nou la modelul familiar de politici amiabile, tranzacționale și ostile pe care ambele părți le cunosc și le înțeleg. Pe termen foarte scurt, relațiile ar fi probabil calme.

Bruxelles-ul ar acorda prioritate acordării ajutorului financiar de 7 miliarde de euro pentru redresarea Turciei după cutremurele devastatoare din februarie, în timp ce Ankara s-ar dovedi probabil mai receptivă la presiunile crescânde din partea UE – și a Statelor Unite – pentru a reduce evaziunea rusă în conformitate cu sancțiunile. Pe termen mediu și lung discuțiile de aderare ale Turciei vor rămâne înghețate; actualizarea pactului privind migrația din 2016 sau îndeplinirea unora dintre clauzele acestuia vor rămâne foarte puțin probabile; Bruxelles-ul va continua să refuze călătoriile fără viză în bloc pentru cetățenii turci; și nu va exista nicio mișcare în ceea ce privește actualizarea uniunii vamale UE-Turcia din 1996. 

Erdogan și guvernul său au ajuns să vadă Statele Unite ca un obstacol în calea autonomiei apărării și s-au angajat să rupă dependența țării de Washington pentru importurile din apărare. Relațiile SUA cu Turcia au loc într-un mediu geopolitic complicat. Tensiunile dintre cele două s-au înrăutățit după o lovitură de stat eșuată din 2016 în Turcia și au crescut odată cu dezacordurile în curs cu privire la kurzii sirieni și achiziționarea de către Turcia în 2019 a unui sistem rus de apărare sol-aer S-400. Acestea elemente evidențiază incertitudinile cu privire la viitorul bilateral al relațiilor. O scurtă trecere în revista a problemelor pe care Congresul SUA le ia în considerare în relația cu Turcia sunt marcate de: Rusia, Suedia-Finlanda-NATO și Grecia.

În urma invaziei Ucrainei de către Rusia în 2022, Turcia se confruntă cu provocări în echilibrarea relațiilor sale cu cele două țări și în gestionarea accesului la Marea Neagră, cu implicații pentru legăturile dintre SUA și Turcia. Într-o oarecare măsură, Erdogan a căutat să consolideze economia prin adâncirea legăturilor economice și energetice cu Rusia. Erdogan evaluează că sancțiunile occidentale împotriva Rusiei oferă Turciei o influență sporită în aceste tranzacții. În același timp, Turcia a extins cooperarea în domeniul apărării cu Ucraina. Turcia a devenit un mediator important între Rusia și Ucraina în intermedierea unui coridor de export de cereale. Turcia a aprobat aderarea Finlandei la NATO în martie 2023, dar a condiționat aprobarea finală pentru Suedia de lucrare de măsuri împotriva persoanelor pe care Turcia le consideră teroriști.

Disputele de lungă durată dintre Grecia și Turcia cu privire la drepturile teritoriale din Marea Egee și Estul Mediteranei au crescut în 2022 pe fondul unei cooperări strategice mai mari a SUA cu Grecia. Și totuși în aceste condiții Atena a oferit Turciei asistență după cutremur. Relațiile înrăutățite ale Turciei cu UE au oferit Bruxelles-ului o scuză convenabilă pentru a frâna cererea de aderare a Ankarei, dar perspectiva unui rezultat de succes era deja slabă din motive care nu au prea mult de-a face cu deriva lui Erdogan către autoritarism. Mai simplu spus, Turcia este prea mare, prea săracă și prea îndepărtată de Europa pentru a adera la UE. Dacă Turcia ar adera astăzi la Uniune, ar fi cel mai mare membru după populație și, prin urmare, ar avea cel mai mare număr de voturi în Consiliul și Parlamentul UE. PIB-ul său pe cap de locuitor, puțin sub 10.000 de dolari, l-ar pune sub cel mai sărac membru al UE – Bulgaria, care are aproximativ 12.000 de dolari. Geografic Turcia este mai aproape de Iran, Irak și Siria – cu care împarte granițe – decât de centrul Europei. Este greu să descrii geografia țării drept europeană, iar amploarea istoriei sale europene este legată de un imperiu otoman care nu mai existată de un secol. 

După fiecare alegere din Turcia unii analiști prevăd o moderare a politicii externe a Turciei. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Erdogan guvernează Turcia de peste 20 de ani. El a cultivat și dezvoltat un cadru anti-occidental al electoratului și, timp de aproape două decenii, a definit interesele turcești în opoziție cu SUA și obiectivele politicii externe europene. Aceasta înseamnă un dezacord continuu cu privire la vânzările de arme americane către Turcia, extinderea NATO și natura legăturilor turco-ruse. Rezultatul politicii externe a lui Erdogan este în impas față de SUA.

Ankara ar putea, desigur, să inventeze un punct de referință care să-l întâlnească pe cel al Suediei și apoi să pivoteze pentru a permite țării să intre în NATO ceea ce ar satisface cerea Washingtonului. Acest lucru ar putea permite un acord privind vânzarea de F-16 către Ankara. În memoria recentă, singurul blocaj al Congresului asupra planurilor Casei Albe de a vinde sau transfera arme a avut loc în 1986, când administrația Reagan a ocolit opoziția parlamentară retrăgând o vânzare planificată de rachete Stinger către Arabia Saudită. Sub actuala administrație, Congresul a decis să atașeze restricții privind vânzările propuse de avioane F-16 către Turcia. Făcând un pas înapoi, dorința Ankarei de a subordona interesele NATO propriilor probleme de terorism indigen este un indicator clar al modului în care guvernul Erdogan va conduce politica externă. 

Povestea fabuloasă a avionului F-35 pentru Turcia

Forțele Aeriene ale Turciei plănuiau să achiziționeze 100 de avioane de vânătoare F-35A, care erau programate pentru a fi utilizate alături de avioanele F-16 modernizate și o mulțime de platforme indigene fără pilot. Participarea Turciei la Programul Joint Strike Fighter a rezultat din istoria cooperării țării cu firmele aerospațiale americane, inclusiv pentru construcția F-16, cooperare datând din primele zile ale Războiului Rece. După invazia Ciprului de către Turcia în 1974, Congresul Statelor Unite a impus un embargo asupra armelor cumpărare de Ankara din America.

Rezultatul, pe termen scurt, a fost o penurie severă de piese de schimb pentru forțele militare turce echipate în mare măsură de americani. Embargoul de o jumătate de deceniu a înăsprit eforturile politicienilor turci de a câștiga mai multă independență față de Statele Unite și de a grăbi eforturile de dezvoltare a unei industrii de apărare indigene pentru a izola țara de constrângerile economice. În mod ironic, această politică a început odată cu negocierea inițială a unui contract de cumpărare pentru F-16, care includea acorduri cu companiile de apărare din SUA obligate să localizeze o parte a  producției de piese pentru aeronave și motoare în Turcia. Totuși, diferența dintre aceste două programe este semnificativă.

În cazul F-16, acordul de a produce componente de aeronave în interiorul Turciei a rezultat din condițiile negociate de Ankara cu industria americană ca și condiție de vânzare. În cazul F-35, Ankara a oferit o investiție inițială în dezvoltarea aeronavei, făcând Turcia un membru al consorțiului multinațional care proiecta și construia avionul. Acest lucru a însemnat că industria turcă putea proiecta și integra arme indigene pe avion (așa cu au făcut toate țările din concern), creând în același timp o prezență pentru firmele locale de apărare pentru a produce piese necesare aeronavelor. În consecință, firmele turcești primeau beneficii economice directe și stabileau o prezență în lanțul de aprovizionare al aeronavei.

Un amestec de naționalism turc și luare unor deciziilor incoerente a schimbat participarea la acest program. În 2017, după decenii de nehotărâre cu privire la achiziționarea sistemelor de apărare antiaeriană și antirachetă cu rază lungă de acțiune, Ankara a selectat S-400 de fabricație rusă. Achiziția a avut loc imediat după ce relațiile dintre SUA și Rusia s-au prăbușit, în urma intervenției Moscovei la alegerile din 2016. Ca răspuns al politicii lui Trump față de Rusia, Congresul a adoptat aproape în unanimitate ”Legea privind contracararea adversarului Americii prin sancțiuni”, lege care prevedea sancțiuni pentru actorii care achiziționau o cantitate semnificativă de echipamente de la entitățile de apărare rusești deținute de stat.

Achizițiile S-400 au fost calificate drept o tranzacție semnificativă. În plus, oficialii americani ai apărării s-au îngrijorat că punerea în comun a unui S-400 cu F-35 riscă să divulge secrete despre caracteristicile ascunse ale aeronavei. Aceste probleme- sancțiuni și preocupări de spionaj – au dus în cele din urmă la expulzarea Turciei din programul F-35 și astfel aceasta a dus la eliminarea firmelor indigene din lanțul de aprovizionare al aeronavei. Înlăturarea a schimbat, de asemenea, planul Forțelor Aeriene Turce de a renunța la moștenirea flotei de avioane de luptă F-4 și de a retrage unele dintre cele mai vechi F-16 din țară. Invazia Siriei de către Turciei din 2019 a dus la un embargo de facto al Congresului asupra vânzărilor de arme. Ankara este acum forțată să prelungească durata de viață a mai vechilor sale F-16 și a căutat să înlocuiască F-35 cu avioane de vânătoare produse pe plan intern. Programul avionului de luptă din a 5-a generație al Turciei a început cu mai bine de un deceniu în urmă.

În săptămânile dinaintea alegerilor din 14 mai, primul prototip – numit Kaan – a fost dezvăluit publicului. Se preconizează intrarea în dotare în anul 2030. Și totuși Turcia are nevoie de F-16 modernizate altfel nu face față în teatrul operațional al Mării Mediterane sau al Mării Negre. Președintele Biden ar fi discutat despre cererea de avioane F-16 cu Erdogan în timpul reuniunii G20 din octombrie 2021 la Roma, indicând că cererea va trece prin procesul obișnuit de consultare și notificare al Congresului privind vânzările de arme. Modernizarea aeronavei F-16 deținute de Turcia la nivelul Bloc 70/72, configurația Viper, ar putea include un nou radar, îmbunătățiri software și hardware și îmbunătățiri structurale care prelungesc semnificativ durata de viață a fiecărei aeronave. În timp ce Turcia a acționat independent de Occident sub Erdogan, amplasarea sa militară și geografică rămâne importantă pentru Alianță. Turcia colaborează într-o serie de moduri cu Statele Unite și cu ceilalți aliați ai săi, inclusiv prin utilizarea F-16 în misiunile NATO cu sediul în regiunile Mării Baltice şi Mării Mediterane.

Și totuși modernizarea unei mari părți a flotei de F-16 a Turciei ar putea oferi Turciei timp să achiziționeze sau să proiecteze un avion de luptă avansat. Livrare de avioane noi către Turcia are mai multe impedimente.  Potrivit Lockheed Martin, rata de producție a F-16 la uzina din Greenville, Carolina de Sud, este de patru avioane pe lună, deși firma intenționează să crească această rată având o listă tot mai mare de cumpărători.

Alte țări care primesc sau pot primi F-16V noi sau modernizate includ Grecia, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud, Maroc, Bahrain, Iordania, Bulgaria, Filipine și Slovacia. Presupunând că părțile finalizează contractele pentru Iordania și Bulgaria, Lockheed va avea nevoie de un stoc de 148 de avioane. Pe baza ratelor actuale de producție, avioanele pentru Turcia ar fi livrate într-un interval de timp mai lung. Dacă nu reușesc să-și îmbunătățească flota de F-16, oficialii turci au sugerat că ar putea lua în considerare achiziționarea de alternative vest-europene. Se pare că Turcia explorează Eurofighter Typhoons ca o alternativă potențială la F-16, dar nu este clar dacă partenerul consorțiului din Germania ar fi de acord.

În plus, forțele aeriene ale Turciei ar putea întâmpina dificultăți de adaptare la o platformă non-F-16 dar și faptul că transferurile de arme europene către Turcia ar putea face obiectul procesului de revizuire al Congresului, dacă astfel de arme ar include și componente de origine americană. Anterior, Congresul a primit o notificare în legătură cu achizițiile propuse de unele țări non-NATO (Arabia Saudită, Kuweit și Qatar) de echipamente americane pentru avioanele Typhoons. Dacă Turcia nu poate achiziționa F-16 și întâlnește obstacolele în calea alternativelor europene, următorii pași către păstrarea capacităților sale militare de aviație și interoperabilitatea NATO ar fi neclare. 

Post Scriptum:  Păcatul originar a lui Erdogan este că a demontat presa liberă și societatea civilă din Turcia, a închis și a concediat sute de mii de oponenți politici și a ruinat economia odată cu preluarea puterii. În schimb politica sa externă machiavelică este un produs al intereselor geografice și economice ale Turciei, nu al ideologiei. De teama unui rău mai marea sau  pur și simplu de crearea unui haos în sudul continentului, Occidentul încă are nevoie de autocratul Erdogan pe care îl cunoaște bine.

Rezultatele actuale ale alegerilor indică faptul că Turcia este încă cuprinsă de ordinea socială autoritara, care a fost întărită brutal de generalul Kenan Evren și de colegii săi generali în urmă cu peste 40 de ani, în septembrie 1980.Victoria electorală a lui Erdogan înseamnă că va continua să favorizeze Moscova la nivel internațional, păstrând legături economice strânse cu aceasta și oferind lui Putin și oligarhilor săi căi vitale de a ocoli sancțiunile. Erdogan stă îngrijorat pe tron. Putin știe acest lucru și îl folosește pentru a-l trage pe Erdogan mai aproape de orbita lui și Ankara mai aproape de cea a Moscovei.