SOCIAL-DEMOCRAŢIA: Între utopia egalitătii si realitatea pietei

Despărţirea de Marx

Pentru prima oară, termenul „social-democrat” a apărut în timpul Revoluţiei din martie 1848, în Germania, când democraţii de stânga şi intelectualii progresişti au cerut pe lângă drepturi politice şi revendicări de natură socială şi economică (opt ore de muncă pe zi, drepturi pentru femei, o zi de odihnă pe săptămână, neexploatarea copiilor etc). Până atunci, stânga se rezumase la critica nedreptăţilor sociale prin prisma sclaviei moderne întruchipate de proletariat. Drept urmare a acestei perspective, pe durata întregului secol al XIX-lea, partidele social-democrate vor fi, în esenţă, partide de clasă, grupând alegătorii în funcţie de două criterii: a) apartenenţa la clasa muncitoare, b) apartenenţa la sindicat.

Sindicatele vor juca, de altfel, un rol covârşitor în istoria social-democraţiei. La 1863, duşmanul de moarte a lui Marx, Ferdinand Lasalle, a creat prima asociaţie cu caracter politic a muncitorilor germani, Asociaţia Generală, pe structura organizatorică a sindicatelor din industrie, organizaţie care va sta la baza înfiinţării, câţiva ani mai târziu, a Partidului Social-Democrat German. În perioada care urmează, social-democraţii germani duc o intensă activitate, interferând cu ceilalţi socialişti europeni, îmbogătindu-si ideile, adesea polemizând, aproape întotdeauna convertind. Era, totusi, o perioadă tumultoasă si romantică, plină de elanuri revolutionare si multă confuzie.

În contractul cu Mişcarea Fabiană din Anglia, se plămădeşte în mintea lui Eduard Bernstein, probabil cel mai valoros adept al lui Marx, ideea reformismului revizionist. Principalele teze ale lui Bernstein, adesea vizionare, afirmau că lupta de clasă nu mai are nici o valoare, pentru că prosperitatea la care ajunge clasa muncitoare în condiţiile evoluţiei capitaliste o determină să se preocupe de interesele ei; că ideea marxistă a unei prăbuşiri catastrofice a modului de producţie capitalist este imposibilă practic; că teoria progresului, concepută de Marx şi Engels într-o manieră determinist-mecanicistă, trebuie respinsă; deci şi că reducţionismul economic trebuie scos din schema dezvoltării sociale, deoarece politicul este acela care predomină şi determină şi nu economicul, cum afirma Marx; în sfârşit, că reforma societăţii trebuie făcută  treptat şi nu în mod revoluţionar, din interiorul sistemului care trebuie necontenit perfecţionat şi nu înlocuit cu un model neverificat de viată.  Reformismul postulat de Bernstein va deveni o piesă fundamentală a social-democraţiei, ceea ce va face posibilă deosebirea social-democraţiei de comunism şi, mai târziu, de socialismul mediteranean.

Foarte repede, social-democraţii vor defini reformismul drept acea acţiune politică ce promovează schimbări graduale, de la vârf spre bază, de către aceeaşi clasă politică şi cu respectarea cadrului legal existent, în vederea autoreglării sau soluţionării conflictelor din societatea respectivă. Avantajul esenţial al reformismului consta în asigurarea stabilităţii sistemului, practic în eliminarea riscurilor unor convulsii sociale ce pot avea consecinţe imprevizibile, după cum de altfel istoria a demonstrat-o ulterior.

O dată cu punerea la punct a eşafodajului teoretic al revizionismului, ceea ce a echivalat cu găsirea propriei identităţi de către social-democraţie, între 1866 şi 1906, apar noi partide în Suedia, Austria, Franţa şi Italia, care preiau valorile Revoluţiei Franceze, le transformă în principii ale acţiunii politice şi se inserează în regula jocului democratic a cuceririi puterii şi guvernării pe baze parlamentare şi legale.

Evident, comuniştii vor respinge tezele revizioniste, vor face din lupta de clasă port-stindardul crezului lor politic şi din revoluţie instrumentul înlocuirii democraţiei cu dictatura proletariatului. Sub toiagul ideilor lui Bernstein, apele s-au despărţit a doua oară. În acest fel, tumultul ce a urmat Iluminismului si a asezat, la mijloc de secol XIX,  bazele ideilor ce vor pune de acum înainte Lumea în miscare, a conturat două căi politice de stânga antagonice, ireductibile pentru vecie. Pe de-o parte, calea parlamentară, pasnică si evolutionistă, care se va aplica în apusul Europei, si, pe de altă parte, calea revolutionară, a rupturii radicale si a dictaturii de clasă asupra restului societătii, care va fi aplicată în centrul si estul continentului. Pentru punerea în operă a acestora va fi nevoie de două războaie mondiale, cu urmări si traume nevindecate până astăzi.

Moştenitorii Epocii Luminilor

            Social-democraţia modernă, ale cărei baze s-au pus în 1959, la congresul Partidului Social-Democrat German, a fost dominată, cel putin până la prăbusirea sistemului communist, la sfârsitul secolului XX, de figura marelui om politic Willy Brandt. În cartea sa „Social-democraţia şi viitorul”, considerată si astăzi o veritabilă Biblie a social-democraţilor şi care conţine, între altele, si un inedit schimb de scrisori cu Bruno Kreisky şi Olof Palme, Willy Brandt spune: „Noi am declarat că social-democraţii tind să creeze o societate în care orice om îşi poate dezvolta liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică, economică şi culturală a omenirii ca membru al comunităţii. Noi am pornit de la ideea că Libertatea şi Dreptatea se intercondiţionează. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste erau definite a fi Libertatea, Justiţia şi Solidaritatea, considerate ca expresii ale unei obligaţii reciproce ce decurge dintr-o necesitate comună. Noi am adăugat, în continuare, că, în Europa, social-democraţia îşi are rădăcinile în etica creştină, în umanism şi în filozofia clasică şi că nu emitem pretenţii la proclamarea unor adevăruri ultime. Noţiunile de Libertate, Dreptate, Egalitate, Solidaritate şi Fraternitate ne desemnează limpede ca moştenitori ai Epocii Luminilor şi nu trebuie să ne ruşinăm pentru aceasta. Mi se pare, însă, că ar merita să fie continuate schimburile de păreri asupra acestui punct. În acest cadru ar trebui să atribuim un rol-cheie noţiunii de Solidaritate”. În această veritabilă declaratie de credintă, marele om politic European formulează, de fapt, liniile de fortă ale filosofiei politice social-democrate, revendicând pentru aceasta continuitatea eforturilor de realizare a unei lumi mai bune, împlinirea unui vis omenesc născut o dată cu crestinismul, pe ruinele lumii antice, si niciodată abandonat în secolele care au urmat. De altfel, dacă ar trebui ales un singur cuvânt pentru a desemna social-democraţia, acesta nu poate fi decât „solidaritatea”. Dar nu solidaritatea crestină, a copiilor lui Dumnezeu, ci a fiintei omenesti care îsi făureste, constientă si responsabilă, propriul destin. Ceea ce este explicabil prin credinţa social-democraţilor că, într-o epocă a marginalizărilor, destrămărilor, extremismelor şi integrismelor de tot felul, ţesutul social nu mai poate fi salvat decât de solidaritatea umană.

Cu statul, din leagăn până în mormânt

            În mod firesc, concepţia social-democraţiei moderne se distanţează radical de schemele filosofiei sociale şi politice liberale atunci când este vorba despre stat, societate civilă şi libertate. În concepţia social-democrată, statul nu rămâne exterior societăţii civile şi nu este nici redus la un set de funcţii minimale, ci este cosubstanţial societăţii civile, astfel încât puterea de stat trebuie să se distribuie pe anumite paliere ale societăţii civile într-un proces de autonomizare a acesteia până la nivelul asimilării organizaţiilor din cadrul societăţii civile în mecanismele de realizare a puterii politice. Statul este peste tot si totul face parte, într-un fel sau altul, din stat. Astfel, statul îşi va putea asuma funcţia de protecţie a cetăţeanului „din leagăn până în mormânt” (Willy Brandt) numai flancat de controlul societăţii civile. Doar în felul acesta statul va fi umanizat şi nu individul etatizat. Aici, trebuie mentionat, operează o distinctie importantă si fară de comunism care, excluzând societatea civilă, a etatizat individul.

De altfel, din această concepţie decurge o altă specificitate a social-democraţiei: procesul de socializare a libertăţii. În doctrina dreptului natural, libertatea este definită drept spaţiul social în care omul îşi poate realiza o alternativă, o dorinţă sau o opţiune fără constrângere exterioară. Legea naturală intervine şi condiţionează libertatea de mişcare în funcţie de identitatea de esenţă a celorlalţi oameni, care nici ei nu trebuie stingheriţi în acţiunea de realizare a alternativelor lor.

Democraţia politică, prin mecanismele de reprezentare, presupune agregarea intereselor politice în instanţele supreme ale puterii chiar dacă egalitatea şanselor de acces este condiţionată de anumiţi factori social-economici. Însă, în condiţiile unei vieţi sociale tot mai complexe şi a exploziei intereselor pentru achizitii economice, capacitatea puterii de a agrega aceste interese politice şi de a le transmite spre soluţionare puterii decizionale suferă o puternică birocratizare şi diminuare. Acest spatiu social al Libertătii este o valoare fundamentală pentru toti mostenitorii Iluminismului, deci si pentru social-democratie, dar cum să faci ca libertatea unora să nu fie ”mai egală” decât a altora?

Descentralizare şi parteneriat social

            Soluţia propusă de social-democraţi a constat în agregarea acestor interese la bază, prin transformarea unităţilor de producţie în microsisteme politice în care sindicatele şi asociaţiile patronale devin adevărate partide politice care îşi dispută puterea în numele prosperităţii întreprinderilor în cauză. Muncitorul, organizat în sindicate, este la fel de interesat în reusita întreprinderii ca si proprietarul. Ei sunt astfel obligati să conlucreze si, ca rezultat, să-si armonizeze interesele. În timp, această soluţie duce la instituţionalizarea autogestiunii de tip social-democrat, desigur în ţările guvernate de social-democraţi. si, cel putin la fel de important, acest tip de parteneriat  asigură unul dintre obiectivele politice cele mai dorite: pacea socială.

Cel mai invocat exemplu în acest sens este Austria, ţară în care „parteneriatul social” cuprinde, în număr egal şi la diferite nivele, reprezentanţi ai sindicatelor şi ai organizaţiilor patronale care se întâlnesc o dată la trei luni şi iau decizii în legătură cu nivelul salariilor, stabilitatea preţurilor, condiţiile de muncă şi de viaţă, clauzele privind condiţiile de negociere, declanşarea grevelor etc. Dacă aceste runde eşuează, sarcina concilierii revine sindicatului de ramură imediat superior, sau Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor. În Comisia Paritară Naţională sunt incluşi doi reprezentanţi ai Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor, doi ai Ministerului Muncii, ministrul Agriculturii şi Cancelarul Austriei. Organizaţia Patronală Naţională este reprezentată de 2 membrii ai Camerei de Comerţ, doi din Camera pentru Agricultură, ministrul Comerţului şi ministrul pentru Probleme Sociale. Deciziile Comisiei Paritare Naţionale sunt atent pregătite de mai multe comisii şi subcomisii, în funcţie de problematica abordată, şi stau la baza repartiţiei bugetului statului în numele unei valori fundamentale a social-democraţiei, si anume etica redistribuirii.

Acest tip de organizare este întâlnit, de asemenea, în Olanda, Belgia şi Suedia. Un model asemănător funcţionează în Germania, unde, de exemplu, în „Marea Coaliţie” – care a făcut posibil enormul progres social şi economic din perioada postbelică – intrau, din partea sindicatelor, a socialiştilor şi intelectualilor de stânga, cinci membri, iar din partea Partidului Poporului, a Ligii Oamenilor de Afaceri şi Ligii Patronilor, tot cinci membri, configurându-se o structură bipolară, în care „roşii” îl dădeau pe Preşedintele ţării, iar „negrii” pe Cancelarul federal.

O altă expresie a democraţiei industriale ca valoare social-democrată este umanizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă. Suedezii au fost cei care s-au interogat primii asupra naturii muncii, plecând de la un dat antropologic formulat de cercetătorul Menő Lőwenstein: munca este chin, blestem şi suferinţă. Făptura umană respinge munca, deci pentru a motiva munca şi a atrage omul să muncească, locul de muncă trebuie umanizat. Această teorie a stat la baza unui puternic curent reformator, din anii ’70-’80 ai secolului XX, care a modernizat si transformat locurile de muncă din Europa si lumea occidentală umanizăndu-le si făcându-le mult mai prietenoase fată de fiinta umană. Într-adevăr, pentru social-democraţi, umanizarea locului de muncă merge mână în mână cu democratizarea muncii. Gustav Therborn şi Ulf Himmelstrand au mers mai departe cu „Teoria venitului minim garantat”, în care se arată că omul nu poate exista fără mişcare, fără acţiune, deci, dacă un om nu vrea să muncească, atunci este bolnav şi societatea trebuie să îi asigure un venit la nivelul civilizaţiei sale, încercând să-l recupereze pe acesta, pentru că este mai uşor să anticipezi şi să recuperezi decât să întreţii cohorte de bolnavi. Într-o măsură sau alta, această teorie a câstigat teren nu numai în tările scandinave, unde au drept de cetate, ci si în alte formule de guvernare social-democrată.

Replieri ideologice şi criză de identitate

Revolutiile democrate care au pus capăt experimentului comunist în Europa, la sfârsitul secolului XX, au produs mutatii majore în câmpul gândirii politice. După 1989, social-democraţia însăşi a avut de suferit. Pretutindeni în lume, dar mai ales în Europa, prăbuşirea comunismului, ruda renegată a social-democraţiei, a dus la replierea masivă a ideilor de stânga. Pe acest fond, asaltul victorios  al doctrinelor liberale şi conservatoare asupra social-democraţiei a dus la migrarea valorilor de la o zonă la alta. În zona praxisului politic, stânga a facut un pas înapoi, intrând într-o profundă criză de identitate. Cu toate acestea, în mijlocul furtunii, netulburati pe insula lor, laburiştii englezi au reafirmat credinta că social-democraţia păstrează încă patosul egalităţii. Teoria echilibrului social consideră societatea ca pe un sistem de vase comunicante în care cu cât creşte bogăţia într-un vas, cu atât creşte şi sărăcia în celălalt vas. Chiar si în conditiile liberalismului biruitor, echilibrul social nu presupune în cele din urmă doar echilibrul material, ci şi pe cel social al nevoilor de bază.

Adevărata esenţă a egalităţii ţine de sentimentul egalitar al clasei şi se bazează pe factorii morali şi afectivi, înainte de toate. Din acest punct de vedere, problema principală cu care se confruntă social-democraţia este faptul că nevoia de diferenţiere şi de afirmare a individului vine întotdeauna în contradicţie cu egalitatea socială. Iată de ce, printre ultimele replieri ale social-democraţiei este şi postulatul egalităţii şanselor şi nu al egalităţii, realizării fiinţei umane. Poate că nu întâmplător, deci, atunci când a devenit cancelar al Germaniei, Helmuth Schmidt a introdus în doctrina social-democraţiei unele elemente neoliberale şi neoconservatoare. Ulterior, criza de identitate a social-democraţiei a fost rezolvată parţial, odată cu mandatele laburistului John Major (1990-1997) în Marea Britanie şi al lui Gerhard Shroeder (1998-2005), în Germania. Deocamdată, rămâne ca un fapt doar paradoxal că social-democraţia a reuşit până acum mai mult pe cale pragmatică, decât pe cale teoretică.

Blestemul libertăţii duce la solidaritatea umană

Întâmplător sau nu, în România post-decembristă  s-a înregistrat, pentru a prelua o expresie des vehiculată, o „aglomeraţie” deosebită pe culoarul social-democrat. În general, a avut loc o luptă fără menajamente pentru păstrarea sau cucerirea unor culoare doctrinare, pentru stabilirea identităţilor diverselor formaţiuni politice. Primul înregistrat la Tribunal, după 1989, este Partidul Social-Democrat Român (PSDR, 1990-2001), preşedinte Sergiu Cunescu, care   s-a declarat continuatorul social-democraţiei române de la începutul secolului XX şi al partidului condus, înainte de instaurarea comunismului, de Constantin Titel Petrescu. Cel de-al doilea, în ordine cronologică, a fost Partidul Democrat (1993-2007), iar cel de-al treilea Partidul Democraţiei Sociale din România, transformat ulterior, prin fuziunea cu PSDR, în 2001, în Partidul Social Democrat (PSD) sau, cum adesea se autodefineste, Noul PSD (http://www.psd.ro/noulpsd/identitate).

O analiză atentă a documentelor programatice ale acestor formaţiuni arată că fiecare dintre ele este îndreptăţită a se considera social-democrată, în ciuda contestărilor reciproce, uneori vehemente, şi a disputei politice care le-a animat îndelung, după 1989. Desigur, sunt numeroase nuanţările care le individualizează şi asupra acestora vom încerca unele reflectii.

Documentele programatice ale social-democraţilor, publicate la Bucureşti, în 1997, conţin valorile şi obiectivele fundamentale ale acţiunii acestui partid. Ţelul suprem este definit a fi „ridicarea spirituală şi materială a omului”, pentru care scop „toţi cetăţenii ţării trebuie sprijiniţi şi ocrotiţi în tot cursul vieţii lor”. Valorile ce călăuzesc acţiunea politică sunt libertatea, justiţia socială şi solidaritatea. Mijloacele considerate cele mai eficace pentru atingerea obiectivelor sunt descentralizarea în toate domeniile şi participarea efectivă a factorilor sociali în iniţiativă, decizie şi control. PSDR nu se considera un partid de clasă, ci unul „al întregului popor”, întrucât lupta pentru interesele tuturor categoriilor sociale.

Favorabil sistemului economic bazat pe regulile pieţei, PSDR condiţiona funcţionarea acestuia de existenţa posibilităţilor pentru puterea publică şi pentru agenţii sociali de a realiza „obiective conform interesului general”. Astfel, prin fiscalitate şi prin alte măsuri trebuie corectate diferenţele prea importante între veniturile şi proprietăţile cetăţenilor sau ale agenţilor economici.

De asemenea, în sectoarele care determină formarea cetăţeanului (şcoală, mass media, instituţii culturale), sau asigură condiţiile de viaţă (locuinţă, sănătate, mediu înconjurător) efectele economiei de piaţă trebuie să fie controlate şi corectate. În ceea ce priveşte rolul statului (esenţial în orice politică social-democrată), documentele amintite afirmă că aplicarea şi funcţionarea principiilor mecanismelor economiei de piaţă nu exclud participarea acestuia la stabilirea regulilor jocului şi la respectarea acestora, deoarece economia de piaţă este în fond o competiţie în cadrul căreia arbitrul trebuie să vegheze.

PSDR considera că statul trebuie să-şi menţină funcţiile în elaborarea şi aplicarea politicilor sociale, fiind deţinătorul resurselor financiare şi, deci, responsabil pentru felul în care se cheltuiesc banii contribuabililor. În viitor, pe măsură ce va avansa reforma, statul îşi va micşora atribuţiile, încurajând preluarea de responsabilităţi private şi păstrându-şi doar funcţiile de reglaj. Reflectând ”contaminarea” de sorginte liberal, documentele programatice ale vechilor social-democraţi (PSDR) criticau şi neglijarea aproape completă a dezvoltării capitalului autohton printr-o fiscalitate corespunzătoare şi încurajatoare a acumulării, care să-i permită a intra în competiţie cu capitalul străin.

Între influenţele liberale şi cele creştin-democrate

În documentele programatice ale Partidului Democrat, referinţele social-democrate sunt, de asemenea, abundente. Regăsim astfel o serie de principii de stânga cu privire la politica economică, industrială, agrară şi comercială, la justiţie, apărare naţională şi ordine publică, dar mai ales cu privire la protecţia socială, domeniu strâns corelat cu o nouă politică bugetară şi bazat pe dezvoltarea dialogului social, adică a unui parteneriat în interiorul societăţii civile.

Spre deosebire însă de PSDR, care se consideră un partid al întregului popor, Partidul Democrat, modernizat puternic prin integrarea a numeroase idei liberale, îşi orientează acţiunea spre clasa mijlocie considerată, şi în cazul României, „coloana vertebrală a societăţii, garantul democraţiei şi stabilităţii sociale, motorul activităţilor economice, al administraţiei publice şi al serviciilor sociale, care, deşi încă în formare, asigură deja, pe calea impozitelor şi a taxelor de tot felul, cea mai mare parte a veniturilor statului”. Din această clasă mijlocie ar face parte micii întreprinzători, comercianţii, salariaţii de stat şi funcţionarii publici, micii proprietari şi fermieri. În fine, nu lipsit de importanţă este şi scopul politic final al PD „apt să conducă România în direcţia cea bună, a modernităţii, eficienţei, deschiderii spre lume şi integrării organice în lumea avansată din toate punctele de vedere”.

Orientarea tot mai liberală a P.D. avea să primească deplina consacrare în 2006, când se realizează fuziunea cu Partidul Liberal Democrat (PLD), în fapt o aripă desprinsă din trunchiul Partidului National Liberal sub conducerea lui Theodor Stolojan si a lui Valeriu Stoica, ambii fosti presedinti ai PNL. Noua formatiune, numită Partidul Democrat Liberal (PDL) se situează de la început în zona de centru-dreapta a esichierului politic românesc, membră a Partidului Popular European  si a Internationalei Centrist-Democrate.

În sfârşit, a treia formaţiune, Partidul Social Democrat (născut din fuziunea PSDR cu PDSR), este şi singura care oferă public un Program politic de mai bine de 150 de pagini, încercând o abordare cât mai cuprinzătoare atât a problemelor doctrinare, cât şi a celor de guvernare a realităţilor româneşti. Spre deosebire de democraţi, PSD îşi construieşte întregul demers în jurul rolului esenţial al „Statului social” şi a funcţiilor sale reglatoare în economie şi societate. În concepţia sa, economia de piaţă contemporană, „este o economie mixtă care are la bază coexistenţa proprietăţii private cu cea publică, problema centrală fiind articulaţia dintre mecanismele pieţei libere şi sistemele de intervenţie şi redistribuire care să asigure echilibrul societăţii şi o reală protecţie pentru păturile defavorizate”.

Statul este cel care veghează la realizarea unui echilibru social de ansamblu, astfel încât fiecare grup şi categorie socială să se autodetermine pe baza activităţii şi a răspunderii sale specifice. Teza fundamentală este că libertăţile civice şi politice trebuie să aibă un corespondent în spaţiul social şi economic. Cu alte cuvinte, nu este suficient să existe o democraţie politică, trebuie să mai existe şi o democraţie economică şi, pe cale de consecinţă, o democraţie socială.

În plan economic, PSD împrumută de la creştini-democraţi şi adaptează creativ conceptul „economiei sociale de piaţă” privit ca o îmbinare funcţională între libera iniţiativă şi intervenţia statului, în care proprietatea privată coexistă cu cea publică. De altfel, statul care are largi obligaţii în societate şi economie, „trebuie să sprijine, printr-o protecţie nuanţată, formarea şi întărirea capitalului autohton”. La rândul său, PSD urmează calea aleasă de PD şi, analizând noua structură socială în formare, îşi focalizează acţiunea către aceeaşi clasă de mijloc „a cărei consolidare reprezintă un obiectiv strategic”.

Nu vom analiza şi alte principii sau linii de acţiune ale PSD, acestea regăsindu-se mai mult sau mai puţin la alte formaţiunile social-democrate. De altfel, toţi reiau pe rând principalele teme şi idei ale doctrinei din care se revendică. Şi, totuşi, există unele deosebiri importante. Cum ar fi, de pildă, felul în care este conceput rolul statului.

Vechii social-democraţi recunosc acestuia un rol relativ important în prezent, dar apreciază că, pe măsură ce reforma societăţii şi economiei româneşti se va apropia de sfârşit, acest rol va diminua în favoarea unor iniţiative private.

Noul PSD propune, practic, un nou model social, deoarece până acum românii nu au avut un stat social adevărat, ci doar un “stat asistential minimal”. Iată de ce PSD concepe un stat puternic implicat în viaţa socială şi economică, proprietar al unor segmente-cheie din avuţia naţională capabil să ofere cetătenilor săi nu pomeni, ci politici sociale autentice. Pentru că ”un stat nu poate contribui la dezvoltare dacă nu va reuşi să crească veniturile ca proporţie din PIB. Statul român trebuie să reuşească să crească veniturile ca pondere din PIB”. Iată de ce, pentru cresterea sănătoasă a veniturilor la bugetul statului este nevoie de  încurajarea muncii. Arătând că România are, în rândul statelor UE, printre cele mai mici cheltuieli sociale ca pondere din PIB, ceea ce a condus la o creştere a disparităţilor din societate, PSD consideră că, pe lângă creşterea veniturilor, trebuie gândită şi o restructurare a cheltuielilor, astfel încât bugetul să contribuie la dezvoltarea umană, nu la polarizarea profiturilor.

Analizând politicile economice, liniile de demarcaţie apar şi mai limpede. Pentru vechii social-democraţi, economia de piaţă era unica soluţie a dezvoltării, inegalităţile provocate de aceasta urmând a fi atenuate prin mijloace mai ales fiscale. PD a mers, încă odată, mai departe acceptând politici economice aproape liberale în încercarea de a forţa o dezvoltare cât mai accelerate, ceea ce a dus partidul, în cele din urmă, cu totul în tabăra dreptei. În fine, pe acest plan, PSD se singularizează adoptând un model economic creat de creştin-democraţii germani şi care, e adevărat, a fost acceptat şi de social-democraţi în cadrul a ceea ce s-a numit în teoria politică „Marea Coaliţie”: Si anume Economia Socială de Piaţă.

O altă problemă majoră pentru social-democraţii români este cea a  capitalului naţional. Dacă asupra protejării şi dezvoltării capitalului autohton PD nu a insistat prea mult, în schimb PSD elaborează nu doar o critică o stării în care se găseşte acesta, ci chiar şi strategii de promovare a sa, surclasând la acest capitol, în mod neasteptat, programul PNL.

După cum se vede,  social-democraţii de astăzi încearcă modernizarea principiilor clasice ale social-democraţiei, înlăturarea limitelor la care constrânge doctrina politică si adaptarea la necesitătile noii realităti dictate de fenomenul globalizării. În aceste conditii,  faptul că mişcarea social-democrată face din clasa mijlocie o ţintă predilectă demonstrează hotărârea cu care se dă – şi se va da în continuare – bătălia politică în România, deoarece prin tradiţie, clasa mijlocie este, sau ar trebui să fie, fief-ul politic al liberalismului.

Rămâne o întrebare fără răspuns, deocamdată,  dacă această capacitate de inovare şi înnoire a social-democraţilor români nu depăşeşte cumva graniţele ideologice pe care şi le-au autodeclarat. Şi aceasta pentru că ideea de bază care circumscrie întregul eşafodaj social-democrat cu privire la statul social este că intervenţionismul etatic în viaţa economică, socială şi culturală este cel care limitează şi înlătură exploatarea, asigură repartizarea echitabilă a venitului naţional, garantează un sistem general de protecţie a cetăţenilor, restrânge şomajul şi instaurează mult dorita pace socială.

Ciocnirea dintre această perspectivă social-democrată şi cea liberală duce în mod fatal la contradicţii greu de rezolvat. În plus, dinamica transformărilor internaţionale şi derularea proceselor de integrare economică şi socială în cadrul Uniunii Europene produc efecte majore şi în România. Reacţiile naţionale nu vor întârzia să se dezvolte, iar noua clasă de mijloc, precum şi noile categorii sociale ivite ca rezultat al economiei de piaţă şi privatizării, îşi vor cere cu voce tot mai tare drepturile şi apărarea intereselor proprii. Iar politicienii români, care îşi pun atâtea speranţe în această clasă de mijloc si pentru care sunt gata să dea oricâte bătălii, vor trebui să răspundă cu fapte acestor nevoi şi provocări. În particular, social-democratii sunt îndemnati să nu uite că, în spatele lor, încă se găsesc clasele muncitoare, oameni concreti aflati deocamdată departe de mijlocul societătii.

Ca o primă consacrare a acestor realităti, într-un context electoral polarizat si foarte dur, a avut loc, în 2012, constituirea Uniunii Social-Liberale, o aliantă politică, electorală, parlamentară si guvernamentală între Partidul Social Democrat si Partidul National Liberal la care, ulterior, au aderat si alte formnatiuni de mai mică semnificatie. Câstigarea alegerilor locale si parlamentare din acelasi an cu o majoritate confortabilă a deschis larg calea aplicării unui program politic la capătul căruia, cel putin teoretic, România ar trebui să aibă un stat consolidat, mult mai coerent si puternic decât cel de astăzi, si, cel putin la fel de important, o nouă si victorioasă clasă de mijloc, purtătoare a celor mai moderne si înaintate valori ale lumii în mijlocul căreia trăim.

NOTE

1. SOCIALISMUL UTOPIC. Curent social-politic premarxist, care a precedat apariţia teoriei marxiste şi socialiste, constituind unul din izvoarele acestora. Termenul vine de la „Utopia” lui Thomas Morus, secolul XVI, în care este zugrăvită imaginea unei societăţi ideale. În secolul XIX, principalii exponenţi sunt Saint Simon, Ch. Fourier şi R. Owen. Ei au avansat ideile desfiinţării proprietăţii private, organizarea planificată a producţiei, desfiinţarea opoziţiei dintre sat şi oraş, munca fizică şi cea intelectuală, obligaţia egală a tuturor de a munci, repartiţia produsului social după muncă, respectiv după nevoi, emanciparea femeii, dispariţia claselor, libera dezvoltare a individului.

Principala limită a socialismului utopic, din perspectiva socialistă consacrată, este interpretarea idealistă a fenomenelor sociale, încrederea nu în forţele sociale reale, ci în “adevărul absolut” şi în “imperiul raţiunii şi al dreptăţii eterne”. Utopiştii erau convinşi că socialismul va fi realizat prin simpla propagare a acestor idei, prin forţa exemplului unor experimente de acest tip, prin reforme generoase ale conducătorilor naţiunilor.

În România, ideile socialismului utopic au fost răspândite, la mijlocul secolul XIX, mai ales de către Theodor Diamant care a organizat, între   1835-1836, Falansterul de la Scăieni şi a format o pleiadă de tineri. Unele dintre ideile socialismului utopic au fost susţinute şi de paşoptişti ca Cezar Bolliac şi I. Heliade Rădulescu, la 1848.

2. SOCIETATEA CIVILĂ. Termenul a pătruns în limbajul politic în perioada formării societăţii capitaliste. Hegel (1770-1831) făcea distincţie între două laturi ale oamenilor: definirea lor ca burghezi ce urmăresc interese private în cadrul “societăţii civile” şi manifestarea lor ca cetăţeni care îşi asumă finalităţi sociale generate de stat, în calitate de membri ai „societăţii politice”.

Toqueville sublinia “capacitatea indivizilor de a se asocia” în plan privat şi statal. Formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. Organizaţiile societăţii civile sunt, într-un anume sens, autonome în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor nonstatale. Aceste forme de asociere realizate pe plan naţional sau local, având obiective politice, profesionale, culturale, religioase, morale, sunt un cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, minorităţilor, dar şi o contrapondere în raport cu forţa statului sau diversele combinaţii de interese ale instituţiilor politice oficiale (societatea politică).

Datorită specificului său, societatea civilă întăreşte legitimitatea democraţiei, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri.

După al doilea război mondial, conceptul a fost revigorat şi a căpătat un rol central în mişcarea de disidenţă faţă de regimurile totalitare din Europa Centrală şi de Est care anulau societatea civilă în numele realizării unui organism social unitar, omogen. Din punct de vedere totalitarist, separarea societăţii civile de societatea politică era interpretată ca deviere ce ameninţa ordinea socială.

3. SOCIALIZAREA POLITICĂ. Procesul de socializare, procesul de interiorizare în psihologia unei persoane a ideilor şi normelor politice.

• Socializarea politică se realizează în cadrul interacţiunii individ-societate, fiind un fenomen complex ce cuprinde:
• Procesul prin care o persoană este integrată în viaţa politică a unei societăţi, dobândind convingeri, atitudini, comportamente specifice şi fiind pregătită pentru anumite roluri.
• Transmiterea de valori, norme, convingeri şi comportamente politice de la o generaţie la alta.
• Achiziţia de cunoştinţe politice şi formarea de competenţe politice.

Modul particular  de reacţie a individului la mesajele sociale care poate fi de acceptare sau de refuz în funcţie de statutul său social şi alţi factori.

Experienţa politică personală, imitaţia socială, educaţia politică, participarea la luarea deciziilor, includerea în relaţii de autoritate sunt diverse căi  de realizare a socializării politice.

Printre primele sale manifestări sunt loialitatea faţă de naţiunea proprie şi recunoaşterea autorităţii statului. Pierre Bourdieu observa că socializarea politică este un substitut eficace al constrângerii fizice.

4. REFORMISMUL este o noţiune cu valorare de categorie politică, care desemnează o direcţie urmărită de social democraţie, având acelaşi scop în privinţa politicii sociale practicate ca şi revizionismul. Reformismul a fost denumirea dată ideologiei unui grup din social democraţia italiană care, în perioada 1890-1914, a activat în favoarea unei „politici reformiste practice” exprimate prin reforme parţiale. Principalul purtător de cuvânt al acestui grup a fost Filippo Turati. Termenul reformism a fost aplicat şi de alte partide social democrate ca denumire pentru o politică socialistă de reforme, unele dintre aceste partide acceptând mijloace paşnice şi democratice în atingerea scopurilor lor.

5. REVIZIONISMUL, înrudit cu reformismul, este o mişcare politică născută în Germania. Principalul său ideolog este Eduard Bernstein (1850-1932), economist şi politician german. El a intrat în Partidul Social Democrat în 1872, şi a participat la formularea Programului de la Gotha, în 1875. În 1902, este ales deputat în Parlamentul german şi îşi continuă această activitate cu mici întreprinderi până în 1928. A activat mult pentru a-i determina pe social democraţii germani să colaboreze partidele burgheze.

Eduard Bernstein a fost purtătorul de cuvânt şi conducătorul teoretic al aripii liberale a social democraţilor germani, aşa numiţii revizionişti. În lucrările sale, el îndreaptă o critică multilaterală contra lui Karl Marx, contestând credinţa în prăbuşirea imediată a societăţii burgheze. Eduard Bernstein a desfiinţat concepţia materialistă marxistă a istoriei, precum şi teoria valorii a lui Marx.

Revizioniştii germani cereau o politică practică de reforme sociale în locul propagandei revoluţionare şi solicitau transformarea partidului social democrat nu într-un partid de clasă (cum cereau marxiştii), ci într-un „partid al poporului”.

Aceste idei au căpătat răspândire printre celelalte partide social democrate, care s-au adaptat cerinţelor practice revizioniste. De exemplu, social democraţia suedeză a urmărit întotdeauna aplicarea în politica practică a principiilor fundamentale revizioniste.

6. ARISTOTEL, filosof grec (384-322 î.e.n.), născut la Stagira într-o familie de medici. Se stabileşte la Atena, unde este elevul lui Platon. Întemeiază apoi, propria sa şcoală, Liceul. Lasă o operă imensă, filosofică, logică, etică, politică care a influenţat întreaga filozofie.

În lucrarea sa „Politica”, Aristotel analizează natura umană şi progresul uman, dar mai ales felul în care statul se acordă cu natura umană. El distinge trei elemente fundamentale în guvernare: deliberativul, executivul şi judiciarul, definind cetăţenia ca pe o participare activă cel puţin la funcţiile deliberativă şi judiciară. Cele trei componente statale corecte, în viziunea lui Aristotel, sunt monarhia, aristocraţia şi „politica”, iar cele trei derivate corespunzătoare sunt tirania, oligarhia şi democraţia. Stabilitatea politică este pentru Aristotel unul dintre cele mai mari bunuri. Cauza principală a instabilităţii orânduirilor politice şi a revoluţiilor ar fi nemulţumirea faţă de inegalitatea observată. Calea de a asigura stabilitatea este să se prevină o asemenea nemulţumire, dând la cât mai mulţi oameni o parte din voturi, funcţii şi câştiguri. Dat fiind faptul că scopul statului este asigurarea vieţii bune şi că aceasta este viaţa virtuoasă, statul ideal este acela care facilitează cel mai bine exerciţiile virtuţii la cetăţenii săi.

7. „ZOON POLITIKON” – „Omul este un animal politic”. Potrivit lui Aristotel, cetatea este rezultatul unui proces de evoluţie naturală. La baza comunităţilor umane nu se află un contract de asociere: ele sunt mai degrabă o împlinire decât un început absolut. În concepţia aristotelică, numai comunitatea permite realizarea perfecţiunii umane şi aduce omului deplina satisfacţie.

A spune despre om că este un animal politic înseamnă a considera că el nu se poate realiza complet decât în cadrul unei comunităţi: aici îşi găseşte binele propriu şi scopul său. Singurătatea nu este suportabilă decât pentru un zeu sau o fiinţă degradată. Omul nu este, deci o fiinţă pentru care viaţa socială să fie improprie, dimpotrivă, comunitatea este cea care-i răspunde necesităţii primare de a se integra şi afirma.

8. JEAN PAUL SARTRE (1905-1980). Filosof şi scriitor francez, reprezentant al existenţialismului ateu. Angrenat în mişcarea de rezistenţă antifascistă, după 1950 suferă influenţa tot mai puternică a marxismului, pe care mai apoi, îl interpretează şi chiar contestă. În concepţia lui Sartre, omul este „condamnat să fie liber”, iar libertatea este ruptura posibilă faţă de condiţiile în care ne găsim. El se situează constant de partea celor oprimaţi, în perspectiva unui socialism deschis spre libertate. În lucrarea „Critica raţiunii dialectice” (1960), existenţialismul este prezentat ca o ideologie a subiectului în sânul unui „marxism deschis”, denumit în epocă „orizontul de nedepăşit” al filosofiei secolului XX, pentru că el oferă instrumentele pentru a înţelege insuficienţele economice şi opresiunile. Sartre întoarce deci, marxismul „oficial” împotriva lui însuşi. Luările sale de poziţii – considerate aventuroase – în favoarea mişcărilor de stânga, i-au adus critici atât din partea „liberalilor”, cât şi a „staliniştilor”. În cadrul acestora, el susţine cu fermitate proiectul său iniţial de „a lupta pentru a deveni liber” împreună şi nu individual. De partea militanţilor în 1968, el participă la fondarea ziarului „Liberation” în 1973.

Pentru Sartre, filosofia nu este doar o reflecţie asupra politicului, ci, indisociabil, libertatea de reflecţie, acţiune corectă şi intelectuală.

9. KARL MARX (1818-1883). Unitatea gândirii lui Marx se poate înţelege pornind de la trei surse: tradiţia politică a socialismului francez, economia engleză (lucrările lui Adam Smith şi David Ricardo) şi din filosofia germană (Feuerbach şi Hegel).

Membru în Liga comuniştilor, fondată în 1847, Marx este însărcinat să redacteze, împreună cu Friedrich Engels, „Manifestul partidului comunist” (1848). Această lucrare militantă susţine necesitatea istorică a unei revoluţii socialiste, pornind de la o analiză a societăţii fondată pe ideea luptei de clasă. Aceasta ar fi reprezentat dintotdeauna motorul istoriei. Antagonismul care opune burghezia şi proletariatul este forma modernă a luptei de clasă. El va lua sfârşit prin victoria proletariatului, abolirea proprietăţii private şi a exploatării muncii şi instaurarea unei societăţi neantagonice: comunismul. Celelalte opere politice ale lui Marx au fost consacrate în esenţă analizei condiţiilor politice ale revoluţiei. El a avansat ideea unei dictaturi proletariatului, stare tranzitorie necesară pentru a asigura victoria revoluţionară. În lucrarea sa „Capitalul”, Marx îşi fondează proiectul politic şi revoluţionar pe o analiză „ştiinţifică” a structurii economice a societăţii. Lucrarea evidenţiază exploatarea muncii salariale, care înseamnă presiunea de a crea „plusvaloare”.

Piatra unghiulară a filosofiei lui Marx este reprezentată de materialismul istoric. Potrivit lui Marx, omul se distinge de animale prin faptul de a fi o fiinţă istorică. Diferitele forme ale activităţii sale concrete   de-a lungul istoriei determină fiinţa sa şi gândirea fiinţei sale.

Începând cu 1848, Marx trece de la critica filosofică a alienării, la analiza economică a exploatării. Capitalismul este o etapă din devenirea umanităţii, întemeiată pe „forţele de producţie”. Ele definesc capacitatea materială a societăţii de a produce bogăţii. Această producţie este asigurată prin diviziunea claselor sociale, iar „relaţiile de producţie” înseamnă pentru orice individ un ansamblu de constrângeri care-i condiţionează existenţa.

Din această perspectivă epocile istorice şi cele de criză trebuie înţelese ca o evoluţie a forţelor de producţie.

10. FRIEDRICH ENGELS (1820-1859). Prieten şi colaborator al lui Marx, împreună cu care scrie numeroase lucrări, în special Manifestul Partidului Comunist. Ca autor unic, Engels a avut o contribuţie personală la marxismul originar, confruntând gândirea marxistă cu ştiinţele sociale şi istorice ale timpului său şi, de asemenea, cu ştiinţele naturale. Dorind să demonstreze că „materialismul dialectic” al lui Marx era filosofia cea mai conformă spiritului ştiinţific şi cea mai aptă să sintetizeze totalitatea cunoaşterii din epocă, el furnizează ideologiei staliniste a anilor 1930 pretextul pentru erijarea marxismului în cunoaştere absolută.

11. FERDINAND LASSALLE (1825-1864). Socialist, mic burghez, german. A avut un rol important în crearea primului partid politic muncitoresc din Germania „Uniunea generală a muncitorilor germani” (1863-1875).

Concepţia lui Lassalle despre stat este de origine hegeliană. Statul apare ca întruchipare a spiritului universal, a cărei menire este călăuzirea genului uman spre libertate. Ideea statului ca organ situat deasupra „claselor”, care decurgea din această concepţie, a fundamentat tactica politică reformistă a lui Lassalle.

12. WILLY BRANDT (1913-1992), om politic german. Din 1964, preşedinte al Partidului Social Democrat din RFG. Din 1969, Cancelar al RFG. În 1971, obţine premiul Nobel pentru Pace, având în vedere politica sa de deschidere către Est.

La finele lunii ianuarie 1967, convine la Bucureşti, cu ministrul român de externe Corneliu Mănescu, stabilirea relaţiilor diplomatice România-RFG, la rang de ambasadori. Adept al sprijinirii RDG şi militant al reunificării în viitor a Germaniei. Între anii 1967-1992, preşedinte al Internaţionalei Socialiste. În perioada 1979-1983, membru al Parlamentului European. A fost o figură marcantă şi un teoretician de frunte al socialismului european postbelic.

13. BRUNO KREISKY (1911-1990). Lider al tinerilor socialişti austrieci în anii 1930, apoi, refugiat în Suedia, devine lider al social-democraţilor austrieci din exil. În 1959 – ministru de externe al Austriei. În 1970, devine cancelar al guvernului social democrat minoritar, pentru ca în 1971 să obţină al doilea mandat de această dată majoritar. 1975 marchează anul obţinerii celui de al treilea guvern Kreisky. În 1976, la al treilea Congres al Internaţionalei Socialiste devine vicepreşedintele acesteia. Se va retrage din această funcţie în 1989. Lider al modernizărilor la care a fost supus socialismul european occidental.

14. ULF HIMMELSTRAND, sociolog suedez. Însumează 50 de ani de sociologie, de la stadiul de student eminent până la cel de profesor de reputaţie internaţională. A acoperit studii de sociologie şi psihologie în domeniul aspectelor emoţionale şi cognitive ale opiniilor şi atitudinilor sociale. Teza sa de doctorat se intitulează „Presiuni sociale, atitudini şi procese democratice”, 1960. Realizează cercetări de sociologie politică, sociologie a comunicării, dezvoltării, economie socială. Este profesor de sociologie la Universitatea din Uppsala (1969-1989), apoi în Nigeria, la Standford – California (SUA) şi din nou la Nairobi (1987-1993).

15. OLOF PALME (1927-1986). Preşedinte al Partidului Social Democrat Suedez şi premier al Suediei între 1969-1976, 1982-1989. A fost asasinat în condiţii neelucidate. Bănuielile au căzut asupra simpatizanţilor extremei drepte din poliţia şi serviciile secrete suedeze, sau asupra unor mari concerne de armament, cărora politica pacifistă a lui Palme le-ar fi deranjat afacerile. Suspiciunile cele mai mari s-au îndreptat către serviciile secrete sud-africane. Adversar înfocat al apartheidului, Olof Palme a susţinut deschis Congresul Naţional African şi a încercat să obţină un embargo asupra vânzărilor de arme în Africa de Sud. Teoretician de frunte al înnoirii socialismului european, a configurat, alături de W. Brandt şi B. Kreisky, „troika” ideatică a Internaţionalei Socialiste postbelice.

16. ECONOMIA CENTRALIZATĂ. Sistemul economic în care statul are funcţia de proprietar, administrator al activelor, reglator al mecanismelor pieţei, prin urmare a cererii şi ofertei, dar şi de legislator economic şi strateg al construcţiei instituţionale economice.