Abstract: materialul de mai jos este despre criza israeliano-palestiniană. Încearcă să explice situaţia politică din Israel, soluţiile pentru negocierea păcii şi armele folosite de ambele părţi prin prisma unei experienţe de militar. O strategie de „steag fals” a fost folosită de IDF în spatele „scurgerii de informaţii” către mass-media mondială, pe 13 mai, raportând începerea unei invazii la sol din Fâşia Gaza, informaţie care a fost negată a doua zi. Sursele militare din zonă dezvăluie că această poveste falsă a fost, de fapt, plantată în mod deliberat pentru a scoate forţele elitei Hamas din buncăre, după care aveau să fie acoperiţi de bombele lansate de avioanele de război israeliene sau de dronele israeliene. Cât de mult a funcţionat acest truc nu a fost dezvăluit. Un subterfugiu similar a fost încercat acum 13 ani. La 27 decembrie 2008, surse IDF au dezvăluit în mass-media mondială că armatei i s-a ordonat să se abţină să răspundă cu acţiuni terestre la un baraj de rachete Hamas, comandanţii unităţilor ce urmau a fi implicate în invazie au fost chemaţi la o paradă de absolvire a şcolii de poliţie în Gaza. Apoi au urmat operaţiunile militare planificate. Este o strategie care are rădăcinile în războaiele din 1967 şi 1973. De asemenea materialul enunţă poziţia vecinilor Israelului, a Satelor Unite, a Rusiei şi a Uniunii Europene şi evidenţiază ce se discută în spatele uşilor închise. De asemenea, articolul are un consistent ”Post scriptum” care explica ce arme se folosesc în conflict. Este necesar să aveţi răbdare să-l citiţi, dacă şi numai dacă, vă interesează criza din Orientul Mijlociu care poate degenera într-un conflict accidental sau planificat de terţi. La final, coroborând cu ceea ce a afirmat pertinent excelenţa sa, ambasadorul Israelului, David Saranga, într-un interviu la un post de televiziune,  cred că veţi avea o imagine mai clară asupra a ceea ce se întâmplă acolo.

Criza actuală dintre israelieni şi palestinieni din Ierusalimul de Est, dintre arabi şi evreii din oraşele din Israel şi dintre Israel şi Hamas, nu este similară cu niciuna dintre rundele anterioare de violenţă cauzate civililor palestinieni şi israelieni de către politicile din ce în ce mai neaşteptate şi falimentare ale unora dintre lideri acestora. Ce se întâmplă acum nu este un alt 2014, sau un alt 2009, sau o altă Intifada aşa cum auziţi pe la ştiri. Este ceva nou. Aşa arată moartea soluţiei cu două state! Declaraţia de la Oslo din 1993, care a pus graniţe în jurul unui conflict care a generat războaie majore în fiecare deceniu din 1948, împreună cu nenumărate acte de terorism şi asasinate internaţionale, şi-a pierdut valabilitatea. Pe măsură ce conflictul evoluează, există două lucruri de urmărit: tragerile cu rachete, din ce în ce mai sofisticate (vezi Post scriptum) care vizează Tel Aviv, executate de militanţi Hamas şi infanteria israeliană cu forţele speciale şi forţa sa blindată (Divizia Gaza) pregătită să intre în Fâşia Gaza. În condiţiile actuale protecţia Tel Aviv-ului însemnă o capacitate militară sporită şi Hamas-ul ştie acest lucru.

Deocamdată, perspectiva unei intervenţii externe directe în conflictul din Gaza pare îndepărtată. În afară de Iran care sprijină în mod deschis Hamas (a organizat-conform unor surse din sistemul de informaţii israelian-o celula de criză la Beirut sub conducerea militarilor din Gărzile Revoluţionare unde sunt reprezentanţi ai Hezbollah, Hamas şi ai Jihadul Palestinian) şi care continuă să furnizeze arme organizaţiei – în ciuda ameninţărilor puternice şi voalate venite de la Teheran – o incursiune iraniană în Fâşia Gaza, prin proxi, rămâne impracticabilă şi nu este recomandată din punct de vedere tactic. Liderii politici şi cei militari iranieni sunt cunoscuţi pentru declaraţii lor bombastice care afirmă că „Israelul ar putea fi aruncat în aer într-o singură operaţiune”, un comentariu agresiv chiar şi pentru iranieni. Generalul iranian Hossein[1], a făcut multe referiri la presupusele „vulnerabilităţi” ale Israelului la atacurile „în stil domino” potrivit unor informaţii din structurile de securitate militare ale Forţelor Israeliene de Apărare (IDF).

De exemplu, Israelul este, fără îndoială, foarte experimentat când vine vorba de domeniul apărării antirachetă, având în vedere sistemul construit pe trei nivele  Iron Dome, David Sling şi Arrow (mică-medie-înaltă altitudine). Această realitate ar putea părea să-i facă pe israelieni mai puţin vulnerabili la marele arsenal de rachete balistice ale Iranului, dintre care unele sunt capabile să ajungă în Israel.1600 de km desparte Teheranul de Tel Aviv, distanţă care se află chiar la limitele exterioare ale distanţei de zbor a celor mai multe dintre rachetele balistice cu rază lungă de acţiune ale Iranului. Distanţa dintre cele două ţări vorbeşte despre o altă problemă, chiar mai presantă, cum ar fi modul în care Iranul s-ar putea apropia de frontiera israeliană pentru a lansa un atac. Forţele terestre iraniene ar trebui să călătorească prin Irak sau Turcia, sau să traverseze cumva zona Golfului Persic pentru a se deplasa pe cealaltă parte a Peninsulei Arabe. Din această cauză Siria şi Libanul rămân două puncte sensibile pe harta operaţională a IDF.

Este de la sine înţeles că orice forţă iraniană care se apropie ar fi extrem de vulnerabilă la atacul aerian israelian (vezi atacurile frecvente ale Forţelor Aeriene ale Israelului în Siria unde sunt baze atât iraniene cât şi ale proxilor Hezbollah). Prin urmare, în afară de perspectiva îngrijorătoare a Iranului la un moment dat de a avea arme nucleare (au ajuns să îmbogăţească uraniul la 60% şi au nevoie să ajungă la 90%), nu pare să existe o sferă amplă de moduri în care Iranul ar putea efectiv să atace Israelul cu succes cu excepţia cazului în care, bineînţeles, Iranul va folosi tactici teroriste, în niciun caz dincolo de domeniul posibilităţilor(proxi, rachete, drone etc). De fapt, tipurile de atacuri teroriste pot fi genul la care se referea generalul iranian Hossein. Ceea ce se cunoşte este faptul că Iranul este un sponsor al organizaţiilor teroriste iar aici Mossadul are suficienta experienţă pentru combaterea terorismului venit din direcţii diferite(vezi lecţiile generalului Dagan care a condus ani de zile Mossadul expuse în cartea Istoria sângeroasă a spionajului israelian Mossad-autor Michael Bar Zohar ). Şi mai este un lucru de spus: Israelul caută în Gaza teroriştii Hamas şi locurile în care aceştia se ascund şi de unde plănuiesc operaţiunile militare teroriste în teritoriul Israelului.

Este, de asemenea, important să ştiţi că, din punct de vedere militar, întreprinderea unui atac la sol este o provocare. Din punctul de vedere al unei operaţii de blindate / infanterie, Gaza nu este mică în schimb este extrem de urbană şi cu o mare densitate (2.040.000 de locuitori pe o suprafaţă de 360 km²). Forţele inamice pot fi plasate pe scară largă în clădiri şi, fiind familiarizaţi cu zona, se pot angaja, se pot retrage şi se pot replia relativ uşor. Palestinieni au arme anti-tanc sofisticate (vezi ultima explozie a unui tanc Merkava IV de pe graniţă), care pot pune în pericol tancurile şi blindatele, împreună cu infanteria. Tot timpul, Palestinienii pot alege soluţii  pentru a trage rachete spre teritoriul central israelian sau spre litoralul de la Mediterană. În timp ce Israelul ar înfrânge probabil apărare palestiniană, preţul ar putea fi mult mai mare decât Israelul este dispus să plătească. Prin urmare, palestinieni tind să atace cu rachete cu rază scurtă/lungă, iar Israelul cu rachete şi bombe de precizie lansate din F-35(Adir) sau F16, cuplate cu operaţiuni speciale la scară mică, vizând obiective specifice – conducere, arme, fabrici – cu intrare rapidă şi ieşire a forţelor speciale din arealul atacat.

Se pare însă că serviciul de informaţii israelian nu a identificat importanţa ameninţării surprinzătoare generate de Mohammed Deif, liderul aripii militare Hamas care nu s-a implicat în operaţiuni împotriva Israelului de ani buni. Deif a fost cel care a declanşat saga ameninţărilor împotriva Israelului, iar apariţia lui bruscă (doar în voce) pare să fi schimbat echilibrul puterilor din Fâşia Gaza aproape peste noapte. Israel consideră că Sinwar nu a avut de ales decât să meargă împreună cu aripa militară. Hamas se confruntă, de asemenea, cu o luptă de putere între conducerea sa din afara Gaza (Khaled Meshaal şi Salah al-Arouri) şi din interiorul Gaza (Ismail Haniyeh şi Sinwar), grupul extern susţinând o confruntare cu Israelul, în timp ce Sinwar preferă calmul care i-ar permite să îmbunătăţească condiţiile în care locuiesc locuitorii enclavei. Declaraţia rară a liderului aripii militare Mohammad Deif, la o zi după arestarea a doi palestinieni, rânirea a 10 palestinieni în ciocniri la protestul de evacuare a familiilor din cartierul Sheikh Jarrah, avertizează că situaţia nu este pe o cale de soluţionare.

Ierusalimul şi noua opţiune operaţională a Hamas

Ierusalimul nu poate exclude în mod concludent o formă de intervenţie străină pe termen lung – mai ales dacă nu reuşeşte să ia măsuri rapide şi decisive pentru a dezechilibra conflictul etnic care se desfăşoară în interiorul graniţelor sale. Astfel, vechea ecuaţie prin care Hamas este responsabil doar de Gaza, iar Ierusalimul este o problemă israeliană internă – una în care nici prietenii Israelului din Statele Unite şi nici Iordania, ceea care răspunde de securitatea Muntelui Templului nu au spaţiu de intervenţie- această divizare absolută, care a rămas la baza Diplomaţia Israelului din 2007 s-a topit din cauza a ceea ce pare a fi noua politică a Hamas în legătură cu Ierusalimul. Deoarece atunci când Israelul îşi gestionează câmpul de luptă împotriva lansărilor de rachete ale Hamasului, iar prim-ministrul Benjamin Netaniahu defineşte linia roşie ”drept rachete pe Ierusalim” şi nu pe zona de frontieră a Gaza, el dă legitimitate statutului Hamas ca reprezentanţi ai „problemei Ierusalimului”.

Apropo, Hamas nu a renunţat niciodată la rolul său în Ierusalimul de Est sau la lupta pentru Muntele Templului şi, prin propria sa estimare, nu a trecut nici o linie roşie. Israelul este cel care a definit acest atac ca o linie roşie, în ciuda faptului că Ierusalimul nu a fost vizat de rachete în conflictele din trecut. În acest echilibru diplomatic de putere, nu contează cine negociază încetarea focului, fie că este vorba de Egipt, Statele Unite sau o combinaţie de mediatori arabi şi americani. Orice formulă va acorda credit Hamasului, care a preluat proprietatea asupra conflictului violent din oraş. Indiferent dacă se organizează sau nu alegeri palestiniene, Hamas s-a stabilit la Ierusalim. Acest lucru este deosebit de îngrijorător pentru Iordania, Autoritatea Palestiniană şi Egipt. Atâta timp cât Israelul a „folosit” Hamas pentru a gestiona Fâşia Gaza şi renunţă la responsabilitatea acestuia asupra ocupării Fâşiei Gaza, asta înseamnă ca a lăsat Hamas să conducă ”spectacolul în Ierusalim”. Ba chiar i-a permis să primească milioane de dolari din Qatar. Această situaţie înseamnă pentru Iordania şi Autoritatea Palestiniană, din Cisiordania, o pierdere a puterii politice şi diplomatice. Pentru Egipt, care controlează Hamas şi Fâşia Gaza prin punctele de trecere a frontierei cu teritoriul său, însemnă nu numai consolidarea Hamas la Ierusalim ci şi extinderea influenţei Qatarului şi a Turciei, rivalii săi, în problema palestiniană.

Având deja palestinienii majoritari în Iordania, circumscripţii semnificative de alegători, de acolo, consideră încercările de a trage Amanul în viitorul Cisiordaniei ca fiind un efort de a submina guvernarea haşemită. Iordania are o gamă limitată de opţiuni pentru a face faţă unui conflict nedefinit la graniţa sa, conflict care reprezintă o ameninţare pentru propria securitate şi stabilitate. Din aceste considerente Regele Iordaniei a semnat un acord cu SUA pentru facilitarea deplasării forţelor americane pe teritoriul său[2]. O prezenţă israeliană în continuă expansiune şi violenţa cronică israeliano-palestiniană se vor dovedi mai costisitoare dacă Iordania va opta pentru a rămâne în afara eforturilor de a ajunge la o soluţie de pace. Amanul nu îşi poate permite să nu ia în considerare responsabilităţile sale de securitate la graniţa de est.

În egală măsură, Egiptul va fi reticent în a-şi asuma orice responsabilitate pentru cei peste două milioane de palestinieni din Gaza, dintre care mulţi au tendinţe islamiste şi o istorie de activism şi rezistenţă. Dar noua problemă deschisă de Hamas şi îngrijorările legate de securitatea din Sinai pot convinge Egiptul să fie de acord cu un rol care să-i permită un control mai mare asupra evenimentelor din Gaza. La fel ca Iordania, Egiptul nu îşi poate eluda responsabilităţile de securitate. Cairo a avut întotdeauna un interes istoric în interacţiunea dintre teritoriile palestiniene, Iordania şi Israel şi în menţinerea unei prezenţe proprii semnificative în Levant. Gaza va rămâne un punct de acces în acea sferă, pe care aspiraţiile Egiptului la un rol regional nu îi permit să le ignore.

În aceste noi condiţii geopolitice din Levant, Hamas a creat o nouă formulă operaţională, a creat o ecuaţie în care încearcă să descurajeze Israelul să facă acţiuni, militare sau poliţieneşti, în Ierusalim, acţiuni pe care le consideră provocatoare. Soluţia cu două state este o chestiune care nu va mai reveni la masă diplomatică curând. Avem în discuţie Acordurile Abraham de care viitorii negociatori vor trebui să ţină cont . Va construi preşedintele Biden pe aceast fundament o nouă realitate politică în Orientul Mijlociu sau nu? Va fi interesat numai de Acordul cu Iranul care se discută la ora actuală între cele două state la Viena?

Situaţia politică din Israel

Israelul este în prezent condus de un guvern şi un prim-ministru, Benjamin Netanyahu, care luptă pentru ”viaţa lor politică”. Fiecare atac aerian al Forţelor Aeriene Israeliene, fiecare comandant Hamas sau militant din Jihadul Palestinian omorât în Gaza, nu este menit doar să demonstreze victoria asupra Hamasului, acestea fac acum parte dintr-un echilibru politic intern de putere menit să demonstreze care regim politic poate face faţă cel mai bine războiului şi ce ameninţări la adresa securităţii ar avea ţara dacă ar fi controlat de un „guvern de stânga”. Premierul Netaniahu care a câştigat titlul de „cel mai anti-război lider din istoria israeliană” pare acum că încearcă să renunţe la titlu cât mai repede posibil, în timp ce acesta îi ameninţă poziţia politică.

Aceasta este adevărata provocare cu care vor trebui să lupte mediatorii care încearcă să ajungă la încetarea focului. După patru alegeri consecutive, în decursul de doi ani, Netaniahu nu reuşise să formeze o coaliţie viabilă în Knesset (parlamentul israelian). Astfel un ”pachet pestriţ” de rivali ai liderului de dreapta – de la un partid arab şi de la centrişti, până la ultranaţionalişti şi facţiuni pro-colonişti din dreapta – preluaseră proiectul creării unui nou guvern israelian, fără cel mai longeviv premier în fruntea sa. Omul care a avut cele mai mari şanse să-l înlocuiască pe premierul Benjamin Netaniahu, preşedintele partidului Yamina, Naftali Bennett, l-a chemat pe preşedintele partidului Yesh Atid, Yair Lapid, şi pe liderul partidului islamist Ra’am, Mansour Abbas, pentru a le spune că renunţă la iniţiativa lor comună de guvernare.

”Moartea prematură” a ceea ce a fost numit, în ultimele săptămâni, drept „guvern al schimbării”, programat provizoriu să depună jurământul în cel mult 30 de zile de la primirea mandatului  şi să-l trimită pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu pe ”băncile opoziţiei” în Knesset, este rezultatul direct al ciocnirilor violente în oraşele arabe în această criză israelo-palestiniană.  Netaniahu şi ministrul apărării Benny Gantz, rivali politici dar şi participanţi la aceiaşi coaliţie de guvernare, par uniţi în timp ce se confruntă cu aceste două fronturi – cu Hamas şi cu tulburările interne. Ce i-a îngrijorat mai mult au fost tulburările interne pe care nu ştiu dacă le pot opri. Israelul este afectat de o criză politică şi civilă de peste doi ani. Punctul său central este Netaniahu, aflat în judecată pentru acuzaţii de luare de mită şi corupţie, dar încă popular. Agitaţia internă din această săptămână pare să fie un ecou al acestei crize naţionale şi va avea probabil impact asupra politicii şi vieţii din Israel în următorii ani. Coexistenţa dintre arabi şi evrei se va confrunta cu una dintre cele mai mari provocări ale sale. Liderii politici din Israel – evrei şi arabi – ar putea să o canalizeze în direcţii pozitive de integrare sau să revină la paradigma polarizării şi a boicotării.

Liderul Abu Mazen

Diviziunea dintre Gaza şi Cisiordania prezintă un impediment major pentru aspiraţiile palestiniene. Acest fapt a condus la o mişcare transnaţională palestiniană extinsă între cele două ”bule”, din ce în ce mai insulare şi rivale,  Gaza controlată de Hamas şi Ramallah guvernată de Autoritatea Palestiniană. Tentativele infructuoase de reconciliere dintre Hamas şi Organizaţia de Eliberare Palestiniană au consolidat o schismă care a devenit la fel de problematică ca şi diviziunea israeliano-palestiniană. Schisma subminează legitimitatea întregului sistem politic palestinian, compromiţând grav afirmaţia Organizaţiei de Eliberare Palestiniană de a fi singurul reprezentant palestinian. În ciuda apelurilor recurente de a organiza alegeri şi a conveni asupra unui program naţional comun, nici Hamas, nici Fatah, cele două forţe politice palestiniene dominante, nu au oferit un răspuns convingător cu privire la modul de a pune capăt rupturii. Şi chiar dacă vor avea loc alegeri, aşa cum a declarat recent preşedintele palestinian Mahmud Abbas, ele vor servi doar pentru a legitima un sistem politic aflat în dificultate, nu pentru a facilita un transfer autentic de putere: niciuna dintre părţi nu este pregătită să predea puterea celeilalte, făcând alegerile puţin mai mult decât o farsă.

Negocierile ar trebui, de asemenea, să se confrunte cu deconectarea fundamentală dintre limbajul politic israelian şi palestinian şi înţelegerea problemelor cruciale. Securitatea este un prim exemplu. Viziunea palestiniană asupra securităţii este îngustă, locală şi tactică, în timp ce viziunea israeliană este largă, regională şi strategică. Când cele două părţi discută probleme de securitate, acestea vorbesc pe planuri diferite, palestinienii se concentrează asupra ameninţărilor la adresa indivizilor, în timp ce preocupările israeliene se referă la state şi organizaţii puternice.

Este clar că palestinienii au nevoie de o nouă abordare. Abbas, cunoscut sub numele de Abu Mazen, a încercat, fără succes, să abordeze deconectarea Cisiordania-Gaza. El este ultimul dintre părinţii fondatori palestinieni şi, de asemenea, primul lider naţional palestinian semnificativ din istoria modernă care a renunţat în mod deschis şi fără rezerve la violenţă şi care s-a angajat în diplomaţie cu mijloace paşnice aceasta fiind singura cale spre soluţionarea conflictului. În ciuda defecţiunilor lor, acordurile de la Oslo nu ar fi fost posibile fără administrarea sa hotărâtă dar nici liniştea relativă din ultimii 15 ani. Contribuţia sa nu a fost evaluată în mod corespunzător nici de Israel, nici de Statele Unite. În schimbul transformării discursului şi acţiunilor palestiniene, Abu Mazen a adunat cuvinte dulci, promisiuni goale şi firimituri financiare. Ne reuşind să ajungă la o înţelegere cu el, Israelul a sacrificat câştiguri strategice pe termen lung din considerente tactice pe termen scurt.

Deocamdată, opoziţia fermă a lui Abu Mazen faţă de violenţă a fost absorbită de majoritatea palestiniană. În afară de Hamas şi Jihadul Islamic Palestinian, nicio fracţiune palestiniană semnificativă, mişcare populară sau potenţial succesor nu susţine astăzi „lupta armată” sau nu solicită revenirea acesteia. Abu Mazen a reuşit, aproape fără ajutor şi împotriva unor ”ziduri” formidabile, să elimine ceea ce el considera o credinţă distructivă din lexiconul politic palestinian şi din comportamentul palestinian de masă. În absenţa unei soluţii echitabile, moştenirea lui Abu Mazen poate fi încă pusă sub semnul întrebării şi reconsiderată de propriul său popor, iar efectele sale se pot eroda în timp. Este clar că palestinienii au nevoie de o nouă abordare – una bazată pe o viziune strategică reconsiderată şi aspiraţii recalibrate. Noua cale de urmat trebuie să aibă în vedere o nouă adunare constitutivă care să reprezinte şi să implice mai mulţi palestinieni, dând glas celor care au fost ignoraţi sau marginalizaţi şi să acorde prioritate bunăstării şi securităţii palestiniene. Trebuie să reorganizeze relaţiile dintre o nouă Autoritate Palestiniană şi o nouă Organizaţie de Eliberare a Palestinei şi să rezolve diviziunea Gaza-Cisiordania. 

De asemenea, trebuie să dezvolte idei noi referitoare la drepturile individuale şi colective, să încurajeze dezbaterea şi dialogul intern liber şi să susţină o cultură a toleranţei. Trebuie să recunoască faptul că ”mântuirea” vine din interior, în timp ce reexaminează relaţiile cu Statele Unite, valorificând procesele de normalizare arabă în avantajul palestinian şi implicând Egiptul şi Iordania în orice noi discuţii. Trebuie să redefinească noţiunea palestiniană de suveranitate, să revizuiască punctele de vedere ale securităţii palestiniene şi să se abţină de la a eluda responsabilităţile sau de a se complica în ameninţări care nu sunt credibile. Dar atâta timp cât palestinienii nu sunt nici pacificaţi, nici echilibraţi în mod corect, cauza lor va continua să ardă, iar perspectivele pentru o pace şi stabilitate autentice vor rămâne evazive. Este o simplă concluzie care mi-am făcut-o în ani, începând cu 1998 când am asistat la o expunere făcută de un palestinian şi un evreu, în timp ce studiam la Harvard JFK School of Gouvernement probleme de securitate internaţională. 

Rusia rămâne în afara conflictului israeliano-palestinian

Egiptul, care a jucat un rol esenţial în intermedierea încetării focului în 2014 şi care a pus capăt precedentului război din Gaza, a pus pe masa negocierilor, din nou, o oferta de mediere a conflictului în curs. Atacurile aeriene ale Israelului şi măsurile poliţiei israeliene  de reducere a nemulţumirii interne din partea populaţiei sale arabe au atras critici dintr-o serie de ţări musulmane. Un exemplu ar fi Turcia[3] lui Recep Tayyip Erdogan. Erdogan i-a spus lui Vladimir Putin, într-o convorbirea telefonică, că a solicitat recent comunităţii internaţionale să „ofere Israelului o lecţie puternică şi descurajantă” şi a propus ideea unei „forţe internaţionale de protecţie pentru palestinienii”. Israelul şi teritoriile palestiniene sunt angajate în cea mai intensă luptă din ultimii ani şi există o putere majoră nu prea departe, implicata în războiul de la graniţa de nord a Israelului şi care manifestă veleităţi de negociator: Rusia.

Kremlinul este implicat politic şi militar în Siria şi Libia, a mediat pacea, în temeni săi, la sfârşitul anului trecut în conflictul din Nagorno-Karabakh, este implicată în discuţii despre viitorul Afganistanului şi are relaţii diplomatice prietenoase cu Israel şi un dialog direct cu Hamas, pe care Moscova, spre deosebire Statele Unite şi Uniunea Europeană, nu o clasifică ca organizaţie teroristă. Dar Rusia pare a fi neobişnuit de reticentă în a intra în conflictul israeliano-palestinian, iar motivele dezvăluie multe despre situaţia internă a Rusiei. În mod tradiţional, Rusia a exercitat o influenţă semnificativă asupra conflictelor din Orientul Mijlociu. Uniunea Sovietică a fost vitală pentru crearea hărţii Orientului Mijlociu după al Doilea Război Mondial. În 1947, URSS a sprijinit Rezoluţia ONU 181, care împărţea Palestina într-un stat arab şi unul evreiesc. Şi în mai 1948, după proclamarea statului Israel, Moscova a recunoscut mai întâi independenţa şi a stabilit relaţii diplomatice cu Tel Aviv. Ani mai târziu, Uniunea Sovietică a furnizat arme Israelului în primul conflict arabo-israelian cu ajutorul Cehoslovaciei, dar sprijinul său a dispărut până la destrămarea finală a relaţiilor diplomatice odată cu Războiul de şase zile.

Astăzi, poziţia Rusiei este că Ierusalimul de Est ar trebui să fie capitala unui viitor stat palestinian, iar Ierusalimul de Vest să fie capitala Israelului. În loc să încerce să aducă Israelul şi Hamasul la masa negocierilor, Kremlinul a cerut o reuniune a miniştrilor de externe ai Cvartetului pentru Orientul Mijlociu (Rusia, SUA, ONU şi UE). Există mai multe motive pentru această solicitare. Un pas greşit în acest conflict ar putea pune Rusia în contradicţie cu Occidentul. De asemenea, Kremlinul nu vrea să rişte tensiunile cu puterea regională Turcia, care se ”ceartă” din ce în ce mai mult cu aliaţii NATO dar şi cu vecinii din Orient în special cu Israelul. Rusia are o economie bazată pe vânzările de petrol iar un conflict în Orientul Mijlociu ar însemna o creştere a preţului petrolului ceea ce ar avantaja Moscova. Mai este o chestiune care se referă la graniţa de sud a Rusie aceea din Caucaz. Zona respectivă este cu populaţie musulmană care consideră atacul din Gaza, în timpul Ramadam, ca fiind un act ilegal de violenţă. Moscova doreşte să menţină contacte excelente cu Israelul şi lumea arabă şi, în special, nu doreşte să strice relaţiile cu propriile republici, în mare parte musulmane.

O întâlnire a Cvartetului pentru Orientul Mijlociu ar putea face ceva progrese în găsirea unei soluţii fără a obliga Rusia să îşi asume toate riscurile. Probabil Kremlinului nu i-ar pica rău o oportunitate de discuţii pe marginea situaţiei din Ucrainei, a celei din Marea Neagră şi a sancţiunilor antiruseşti.

Poziţia SUA faţă de conflictul palestiniano-israelian

Statele Unite au susţinut dreptul Israelului de a se apăra, dar şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la necesitatea protejării civililor din Gaza. În dimineaţa zilei de 14 mai 2021, Subsecretarul pentru apărare şi pentru politici, Colin Kahl, s-a întâlnit la Pentagon cu Directorul de politici şi afaceri politico-militare al Ministerului Apărării din Israel, Zohar Palti. A urmat unei întâlniri la nivel înalt între consilierul pentru securitate naţională Jake Sullivan şi omologul său israelian, Meir Ben-Shabbat, desfăşurată la 28 aprilie, unde cei doi au discutat despre dronele iraniene şi ameninţările cu muniţie de precizie ghidată livrate de Iran către Hezbollah. Administraţia preşedintelui SUA, Joe Biden, a intrat în funcţie aşteptând să adopte o abordare mai puţin proactivă a conflictului israeliano-palestinian decât mulţi dintre predecesorii săi. La un briefing de presă despre pandemia COVID-19 – la patru zile de la începutul actualei crize dintre Israel şi Hamas – această abordare a fost expusă.

Biden a preluat o întrebare de la un reporter cu privire la conflict şi a răspuns în mod categoric că a vorbit cu premierul israelian Benjamin Netaniahu şi că Israelul are dreptul să se apere, sperând că luptele vor fi încheiate „mai devreme decât mai târziu”. În mod separat, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a anunţat că şi el a fost în legătură cu omologul său israelian şi cu preşedintele palestinian Mahmoud Abbas (Abu Mazen). El a menţionat, de asemenea, că îl trimite pe Hady Amr, un oficial cu experienţă în problemele Orientului Mijlociu, în Israel pentru a fi în legătură cu părţile. Am mai văzut războaie Israel-Hamas – ultimul a fost în 2014 – şi ştim cum evoluează. Hamas, cu asistenţa Jihadului Islamic Palestinian şi susţinut de Iran, îşi lansează rachetele fără discriminare. Israelul ripostează disproporţionat. Statele Unite susţin dreptul Israelului de a se apăra iar Europa ”dă din deget” ameninţător la adresa Israelului.

De altfel, ca o scurtă paranteză, administraţia preşedintelui american Joe Biden a aprobat o vânzare de 735 milioane de dolari către Israel a armelor ghidate de precizie, potrivit rapoartelor media (Washington Post). Vânzarea propusă include muniţii cu atac direct (Joint Direct Attack Munition-JDAM) şi bombele GBU-39 (Small Diameter Bomb -SDB), potrivit The Washington Post. Între 2019-2028 SUA s-au angajat să acorde, într-un acord între cele două ţări semnat în 2016, un ajutor militar Israelului în valoare de 38 de miliarde de dolari. Qatarul şi Egiptul mediază o încetare a focului bazat pe acordul obişnuit „tăcere pentru linişte”. Ambele părţi îşi îngroapă morţii, curăţă dărâmăturile şi se întorc la ”business as usual” (afaceri ca de obicei), în timp ce Forţele de Apărare Israeliene (IDF) şi Brigăzile Ezzedeen al-Qassam din Hamas se pregătesc pentru următoarea rundă. Abordarea administraţiei Biden de până acum sugerează că Washingtonul are alte priorităţi. Numai enumerarea lor – pandemia, redresarea economică, schimbările climatice, creşterea militară şi economică a Chinei, ambiţiile nucleare ale Iranului – este suficientă pentru a sublinia acest lucru. Deferenţa preşedintelui Biden faţă de calendarul lui Netaniahu este o indicaţie a acestei schimbări de abordare, în care părţile sunt lăsate să se ocupe de conflict, iar Statele Unite trec de la încheierea acestuia la reducerea manifestărilor sale mai violente. Ar trebui ca preşedintele Biden să încerce mai mult?

La urma urmei, fiecare criză creează o oportunitate. Ar putea ca circumstanţele, de această dată, să producă un moment în care, dacă Washingtonul şi-ar intensifica angajamentul, ar putea genera progrese în direcţia obiectivului declarat al unei soluţii cu două state la conflictul israeliano-palestinian? Răspunsul, din păcate, este nu. Status quo-ul se potriveşte de fapt destul de bine ambelor părţi şi niciuna nu are interes să-l schimbe. Cu toate acestea, Hamas a fost supărat de anularea alegerilor palestiniene, în care spera să îşi extindă influenţa asupra Cisiordaniei şi a profitat de confluenţa confruntărilor dintre evreii şi arabii din Ierusalimul de Est pentru a încerca să-şi extindă influenţa acolo. Hamasul a produs rachete de neconceput anterior şi le-a lansat spre Ierusalim. La rândul său faptul l-a înfuriat pe Netaniahu, care se mulţumea ca Hamas să conducă în Gaza, dar nu în Cisiordania şi cu siguranţă nu în Ierusalimul de Est.

Cu alte cuvinte, instinctele de bază ale administraţiei Biden sunt corecte. Conflictul necesită gestionare, deoarece pur şi simplu nu există condiţii pentru rezolvarea acestuia. Din păcate, nu este vorba despre priorităţi, este vorba despre realităţi. Fostul secretar de stat al SUA, John Kerry, a testat propunerea conform căreia numai voinţa americană ar putea schimba aceste realităţi şi a ajuns în scurt timp la un final nedorit. Jared Kushner, în calitate de consilier principal al preşedintelui SUA, Donald Trump, a încercat să sancţioneze palestinienii şi să dea Israelului un cec în alb, şi nici acest lucru nu a funcţionat. După cum arată această ultimă criză de violenţă, gestionarea conflictului israeliano-palestinian este ca şi cum ai merge pe bicicleta: trebuie să pedalezi altfel cazi! Ieşind din această criză, administraţia Biden va trebui să promoveze un proces care ajută la reconstruirea încrederii şi speranţei în soluţia cu două state. Având în vedere terenul accidentat, progresul pe acel drum va fi neapărat lent şi incremental. Dar, în circumstanţele actuale, un proces pas cu pas oferă mai multe promisiuni decât să priveşti în altă parte sau să urmăreşti cântecul de sirenă al păcii finale. Este tot o părere personală nu un sfat.

În spatele uşilor închise (afaceri tip „back channel”)

Când oficialii administraţiei Biden au călătorit luna aceasta în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Irak şi în alte naţiuni din Orientul Mijlociu, au văzut o schimbare izbitoare: la fel ca Statele Unite, aceste ţări par să fi învăţat limitele puterii militare şi sunt în schimb preocupate de situaţia economică internă şi de  diplomaţia regiunii. Poate că acum vedem o versiune din Orientul Mijlociu a declaraţiei preşedintelui Biden conform căruia cea mai bună politică externă este să „reconstruim mai bine” acasă. Dacă da, este o epifanie binevenită: regiunea a fost punctul zero pentru propriile sale „războaie nesfârşite”. Dându-şi seama că Statele Unite şi-au pierdut răbdarea cu astfel de războaie, aceste naţiuni încearcă acum să le descalifice şi să îşi reconstruiască economiile după pandemie. Diplomaţia din spatele uşilor închise îi implică aproape pe toţi principalii actori ai regiunii: Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite vorbesc cu Iranul iar Emiratele Arabe Unite şi Egiptul vorbesc cu Turcia. Chiar şi şefii războiului din Yemen şi Libia au explorat încheierea unor acorduri de pace.

Solicitaţi să explice schimbarea poziţiei, oficialii americani şi arabi spun că multe ţări s-au „speriat direct” de riscul unui război complet şi devastator în Orientul Mijlociu şi de fiabilitatea scăzută a umbrelei militare americane în timpul mandatului ultimilor trei preşedinţi. Din păcate, aspectul esenţial al acestei reînvieri diplomatice este conflictul, fără sfârşit, israeliano-palestinian. Explozia de violenţă din această zonă a arătat că relaţia dintre cei doi combatanţi rămâne la fel de toxică ca oricând. Normalizarea relaţiilor dintre statele arabe şi Israel este o binecuvântare (Acordurile Abraham), dar nu va face ca problema palestiniană să dispară. Oficialii, chiar cei din Emiratele Arabe Unite, cel mai orientat spre viitor dintre statele arabe, au avertizat Israelul că acţiunile poliţiei de la Moscheea al-Aqsa din Ierusalim vor încuraja extremiştii Hamas. Statele Unite trebuie să reconstruiască un proces de pace, dar nu va avea nicio şansă decât dacă israelienii şi palestinienii ajung la concluzia, ca şi vecinii lor, că războiul fără sfârşit nu are sens. Emiratele Arabe Unite sunt cel mai bun exemplu de transformare liniştită, în curs, în regiune. După ani de lupte costisitoare cu proxi – împotriva houthi-susţinuţi de Iran în Yemen şi împotriva forţelor susţinute de turci în Libia – forţele lor militare s-au retras pentru a se concentra asupra problemelor economice interne. Întoarcerea a început în 2019, odată cu atacul cu rachete iraniene asupra instalaţiilor petroliere saudite de la Abqaiq[4].

Emiratele Arabe Unite au primit avertismente că ar putea fi următorii şi că rachetele iraniene ar putea sfărâma turnurile strălucitoare din Dubai şi Abu Dhabi. Imediat, Emiratele Arabe Unite au început un dialog secret cu Teheranul. Rezultatul pare a fi un pact, nescris de non-beligeranţă, Emiratele Arabe Unite oprindu-şi, în compensaţie, sprijinul pentru trupele care luptă împotriva rebelilor houthi susţinuţi de Iran în Yemen. Enunţul despre Emiratele Arabe Unite ca fiind „Mica Sparta” a dispărut brusc. Această poreclă, acordată de fostul Secretar al Apărării, James Mattis, a sugerat un rol excesiv în conflictele regionale care s-au dovedit epuizante şi în cele din urmă contraproductive pentru Emirate. Şi pandemia de Covid-19 a fost devastatoare, Emiratele Arabe Unite pierzând mai mult de 50% din veniturile sale pe măsură ce turismul şi prelucrarea petrolului s-au prăbuşit, potrivit datelor oficiale. Aşadar, Emiratele Arabe Unite, au reevaluat situaţia. După ”extinderea” din 2019 către Iran, au început o descreştere militară, similară, în diferite zone, cu alţi doi rivali regionali, Turcia şi Qatar. Emiratele Arabe Unite din acest an şi-au oprit sprijinul militar pentru rebelii din Libia care luptă împotriva guvernului susţinut de Turcia, conform unor marturii ale oficialii americani.

Egiptul, pe care Emiratele Arabe Unite spera să-l protejeze cu intervenţia sa libiană, intră şi el în afacerile tip back-channel. O delegaţie din Ankara a călătorit la Cairo pentru primul dialog serios din ultimii ani. Discuţiile tip back-channel dintre Arabia Saudită şi Iran au fost intermediate de prim-ministrul irakian Mustafa al-Kadhimi, un fost şef de informaţii, considerat  ca fiind unul dintre cei mai interesanţi lideri ai regiunii. El i-a reunit pe şeful spionajului saudit Khalid Humaidan şi pe consilierul adjunct pentru securitate naţional al Iranului, Saeed Iravani. Discuţiile sunt mai mult simbolice decât de substanţă, până acum, dar miliţiile şiite susţinute de Iran din Irak au încetat să mai tragă rachete în regat, spun oficialii americani. Arabia Saudită îşi doreşte ieşirea din războiul din Yemen şi prin intermediul trimisului special al SUA Tim Lenderking care le-a oferit militanţilor houthi un acord de pace care să răspundă majorităţii cererilor lor, inclusiv redeschiderea portului Hodeidah şi a aeroportului Sanaa. Un purtător de cuvânt houthi, din Oman, a apărut în media pentru a susţine planul, dar conducerea militară din Sanaa continuă să facă presiuni pentru o victorie decisivă în oraşul Marib, spun oficialii americani. Ministrul de externe al Iranului se îndreaptă către Emiratele Arabe Unite pentru discuţii care ar putea include Yemenul.

Cel mai bun sfat dat de americani pentru saudiţi ar fi următorul: tăiaţi nodul, deschideţi portul şi aeroportul, pune-ţi capăt acestui război dezastruos pentru civili. Statele Unite au încercat să transforme Orientul Mijlociu şi nu a avut mult succes. Acum, aliaţii arabi încearcă să ridice piesele de puzzle şi să le organizeze. Revoluţionarii iranieni nu sunt, în niciun caz, în trenul păcii. Cât priveşte diplomaţii europeni ei se găsesc blocaţi într-o buclă perpetuă. Timp de mai multe decenii, ei au urmat o rutină bine repetată: evoluţiile de pe teren se agravează constant şi provoacă periodic alarmă în capitalele statelor membre, care apoi intră în acţiune pentru a-şi apăra viziunea asupra unei soluţii cu două state. Deşi uneori au succes în dezamorsarea crizelor succesive, guvernele europene nu au modificat fundamental traiectoria generală a conflictului.Astfel, europenii ajung să repete aceleaşi intervenţii de fiecare dată când apare o explozie diplomatică sau de securitate, doar dintr-o poziţie din ce în ce mai proastă cu fiecare ocazie.

IDF a calculat marţi, 18 mai, că, după nouă zile de luptă, este aproape de realizarea tuturor obiectivelor stabilite pentru Operaţiunea ”Gardienilor Zidului”, care a fost lansată în urma unei ”ploii de rachete” palestiniene asupra oraşelor israeliene. Rezultatul din schimburile diplomatice în curs dintre Statele Unite, Israel şi Egipt este că nu va fi anunţat oficial încetarea focului din lipsa condiţiilor adecvate. În schimb, operaţiunea militară va continua încă câteva zile – cel mai târziu până la începutul săptămânii viitoare. IDF va proclama apoi o zi şi o oră pentru încheierea campaniei sale din Gaza, declarând că obiectivele sale au fost atinse. Brokerii egipteni au informat fără îndoială Hamas şi Jihadul Islamic în discuţiile lor directe că trebuie să oprească barajul de rachete la ziua şi ora stabilite, dacă vor ca Israelul să oprească atacurile sale implacabile asupra liderilor lor şi a maşinii lor de război. Dar dacă vor continua să tragă rachete asupra centrelor cu populaţie israeliene, avioanele de război IDF se vor întoarce pe cerul Fâşiei Gaza şi vor relua campania de unde au rămas.

Post scriptum: Iron Dome versus Hamas

Axiomă: niciun sistem convenţional de apărare antirachetă, oricât de avansat, nu este pe deplin imun împotriva tehnicii ”roi de rachete”.

Pe fondul unui nou conflict de frontieră cu Hamas, sistemul de apărare antirachetă Iron Dome din Israel se confruntă cu cel mai dur test din ultimii ani. Forţele israeliene de apărare (IDF) continuă să facă schimb de focuri cu Hamas şi Jihadul Islamic Palestinian, în ceea ce este cea mai gravă criză de la conflictul din Gaza din 2014. Conform ultimelor estimări ale serviciilor de informaţii ale armatei israeliene, forţele Hamas şi Jihadul Islamic Palestinian au lansat până la 3.500 de rachete către Israel. O mare parte din acestea au vizat oraşele din sudul şi de pe coasta industrializată a Israelului, deşi zona Ierusalimului a fost, de asemenea, vizată. IDF a anunţat că a lovit până la 600 de ţinte în Fâşia Gaza, inclusiv puncte de comandă ale comandanţilor Hamas şi instalaţiile lor de producere a rachetelor. Lansatorul de rachete BM-21 Grad, folosit de palestinieni din Hamas este un derivat din echipamentul similar sovietic, care foloseşte rachete neghidate de 122 mm şi care reprezintă forţa principala a sistemului de rachete palestinian. În jargonul militar echipamentul se numeşte ”Orga lui Stalin”.

Pe lângă acesta, Hamasul foloseşte şi familia de rachete M-302 sau Khaibar-1/302 mm, copie siriana după racheta WS-1/China[5]. Linia principală de apărare a Israelului împotriva barajului de rachete cu rază scurtă de acţiune care vin din Gaza este sistemul său Iron Dome – o reţea de interceptori care foloseşte analize radar sofisticate pentru a identifica, urmări şi distruge rachetele trase, care ameninţă populaţia civilă sau infrastructura critică. Cum a evoluat până acum Domul de fier, adesea promovat drept unul dintre cele mai eficiente sisteme de interceptare din lume? În parte sistemul interceptează rachete cu rază scurtă de acţiune aflate pe o traiectorie de lovire a zonele populate sau a infrastructurii critice. Din cele 1.600 de rachete lansate de Hamas în primele zile ale crizei, aproximativ 400 nu au reuşit să ajungă pe teritoriul israelian.

IDF a susţinut că Domul de Fier se bucură de o rată de succes de peste 90%. Cu toate acestea procentul de interceptare este mai redus fapt demonstrat de o nouă situaţie a unei lansări tip grindina de rachete de 122mm. În timpul conflictului din Gaza din 2014, bateriile Iron Dome s-au străduit să intercepteze toate cele 700 de rachete cu rază scurtă de acţiune lansate asupra Israelului în decursul unui weekend. Nu numai că capacităţile de lovire Hamas şi ale Jihadul Islamic Palestinian au crescut începând cu 2014, dar şi-au adaptat în mod constant tactica pentru a lansa rachete pe traiectorii joase pentru o şansă mai bună de a pătrunde în reţeaua de apărare antirachetă a IDF[6] folosindu-se de limitarea unghiului de vizualizare a radarului. Aceasta nu este atât o slăbiciune specifică Domului de Fier, cât este o reflectare a faptului că niciun sistem convenţional de apărare antirachetă, oricât de avansat, nu este pe deplin imun împotriva ”tehnicilor de roi”. Tel Aviv a investit recent în Iron Beam[7], un sistem laser de apărare aeriană care promite să consolideze limitele Domului de Fier, dar este prea devreme pentru a evalua pe deplin eficienţa ”beam-ului” în câmpul de luptă.

Surse din industria de apărare israeliană au subliniat anterior două probleme majore cu care se confruntă Cupola de Fier (Iron Dome): o rentabilitate redusă şi vulnerabilitatea la ”tactici de roi”. Dacă funcţionează aproximativ aşa cum a fost proiectat, Iron Beam are potenţialul de a elimina direct prima problemă, în timp ce o diminuează foarte mult pe cealaltă. Atunci când se ţine cont de preţul rachetei interceptoare Tamir constatăm că fiecare interceptare a Iron Dome costă între 100.000 şi 150.000 USD. Prin comparaţie strictă, Iron Beam  va avea un cost de doar 2.000 de dolari. Raza extrem de limitată a sistemului Iron Beam înseamnă că nu poate înlocui niciodată arhitectura de apărare antirachetă existentă în Israel. Cu toate acestea, poate deveni o piatră de temelie a capacităţii IDF de a distruge rachete cu rază scurtă de acţiune şi de a contracara în special loviturile de saturaţie. Deocamdată sistemul este într-o dispută privind finanţarea sa din bugetul de apărare al Israelului.  Acum, în criza actuală, Hamas a început să vizeze Ierusalimul cu rachete cu rază lungă de acţiune, menite să arate că susţine protestatarii palestinieni din Oraşul Sfânt. Aceasta a făcut parte dintr-o campanie calculată pentru a stimula nu numai protestele palestiniene din Ierusalim, ci şi a încuraja ciocnirile din oraşele israeliene între evrei şi arabi.

Asta înseamnă că rachetele au devenit un element politic intern. Israelul are in dotare avioane F16 si F-35 Lightning II pe care le foloseşte în acţiunile de bombardament şi luptă aeriană. Denumite F-35I Adir  primele nouă avioane F-35 au devenit operaţionale în Forţele Aeriene Israeliene în decembrie 2017. Sunt avioane personalizate pentru Israel. Rafael Advanced Defense Systems produce versiuni mai mici ale rachetelor Python şi Derby, în timp ce Israel Military Industries produce o bombă de penetrare în aceeaşi configuraţie ca şi bomba Mk 82 500 lb pentru dotarea acestor avioane. Lockheed cumpără echipamente israeliene si dotează F35 cu ele. De asemenea Israelul duce negocieri pentru a cumpăra 2 distrugătoare din Germania şi are în dotare 3 fregate şi 14 submarine.Hamas a căutat, de asemenea, să folosească rachete într-o tactică diferită, părând să vizeze oraşele israeliene cu un număr covârşitor de rachete concepute pentru a testa dacă apărarea aeriană a Israelului le-ar putea opri pe toate. Observatorii au subliniat că Hamas părea, de asemenea, să vizeze zonele în care se presupunea că se află bateriile Iron Dome.Hamas a inovat, de asemenea, lansând o nouă rachetă Ayyash capabilă de o autonomie de 250 de kilometri.

Asta înseamnă că poate ajunge în tot Israelul plecând din Gaza. Iranul a vizat Eilat spre Marea Roşie şi a lansat rachete îndreptate spre nordul îndepărtat din Israel. De asemenea, au tras rachete în apropierea instalaţiei nucleare Dimona. În aprilie, un S-200 sirian a tras de lângă Damasc şi a declanşat sirenele în apropierea instalaţiei de la Dimona în statul Abu Qrenat, unde trăieşte o comunitate beduină. Asta s-a întâmplat din nou pe 14 mai 2021. Hamas a folosit, de asemenea, noi ”drone kamikaze” numite Shehad. Drona este puţin mai mare decât înălţimea unei persoane de înălţime medie şi este modelată pe variantele iraniene Ababil şi Qasef folosită de Houthis în Yemen împotriva Arabiei Saudite. Israelul a doborât una dintre drone cu un F-15 care a tras o rachetă Python în UAV şi a folosit un interceptor Iron Dome pentru a doborî o altă dronă.

De asemenea, Israelul a vizat echipa de lansare a dronelor Hamas, pe 12 mai 2021. Militarii au declarat pe 13 mai că avioanele de luptă IDF au lovit apartamentul lui Samer Abu-Daka, şeful unităţii UAV Hamas, care a fost folosit pentru planificarea şi operarea militară a Grupul UAV al organizaţiei teroriste Hamas. Iron Dome este doar unul dintre sistemele anti-rachete din Israel. Sistemul Arrow, dezvoltat împreună cu SUA, este conceput pentru a distruge arme mult mai mari şi mai rapide, cum ar fi rachetele balistice intercontinentale cu vârf nuclear, interceptându-le atunci când sunt atât de sus, tehnic în spaţiu. Pe lângă aceste sisteme de luptă există şi Sistemul de Alerta Roşie. Acesta este cealaltă parte a apărării împotriva rachetelor din Israel, cel care anunţă alarma (o sirenă) în oraşele spre care se îndreaptă rachetele. Când se întâmplă acest lucru, oamenii au la dispoziţie câteva secunde pentru a se îndrepta spre un adăpost pentru bombe. Au luat Hamas şi Jihadul Islamic Palestinian mai multe rachete puternice cu rază lungă de acţiune? Este cert ca lideri palestinieni din Gaza au început să folosească Fajr 5 (numele de cod militar M-75) şi Burkan (A-122), care ajung mai adânc în Israel şi oferă un efect mult mai puternic.

Pentru prima dată au tras un Fajr 5, un produs iranian cu o rază lungă de acţiune şi un calibru de 333 mm, care este montat pe un şasiu de Mercedes Benz 2631. Această rachetă cântăreşte o tonă, focosul său este dotat cu 175 kg de muniţie cu fragmentaţie (exemplu o astfel de rachetă explodează deasupra unui transportor militar şi-l face sită- ca cea din bucătărie de la ”Chefi la cuţite”). Inginerii de rachete ai Hamas i-au redus sarcina utilă pentru a extinde raza Fajr la 170 km – până la malul Mării Galileei, în nord-estul Israelului. Organizaţiile teroriste palestiniene nu doar că au escaladat ofensiva cu rachete, ci sunt acum după ”lozul cel mare”, aşa cum s-a văzut în recentele bombardamente, când o rachetă îndreptată către conducta Eilat-Ashkelon a incendiat un container de gaz în punctul final Ashkelon. Au încercat să lovească platforma offshore a câmpului de gaz Tamar din Israel. Dar nu au atins această ţintă deoarece, chiar şi după modernizarea rachetelor lor, nu sunt la înălţimea capacităţii de înaltă precizie instalată de Iran în arsenalul de rachete al Hezbollah. Proxi-ul iranian libanez deţine acum o cantitate de rachete Fajr 5C echipate cu seturi de ghidare GPS. Liderii Hamas speră să obţină în curând aceste sisteme de arme ultra-letale. Sarcina apărării antiaeriene a Israelului devine din ce în ce mai complicată. Adaug îăcă un lucru de ultimă oră : acum zeci de tancuri Merkava 4 (din cele 3800 din dotare) sunt dotate cu sistemul ”Trophy Active Tank Defense” care creează un scut complet de protecţie datorită senzorilor care-l compun. Aceştia detectează rachetele care se îndreaptă spre tanc si apoi lansează propria rachetă pentru a o intercepta pe cea trimisă de inamic.  Sistemul sete la fel de ”cool” ca cele din Star Trek. Nu degeaba israelieni au peste 20 de firme Hi-Tech listate la Bursa de la New York. 

[1] Hossein Salami (născut în 1960) este un ofiţer militar iranian cu gradul de general-maior, care este comandantul general al Corp Gărzii Revoluţionare Islamice (IRGC).

[2] Într-o intervenţie în parlament, ministrul iordanian de externe Ayman Safadi a anunţat că acest ‘acord de apărare cu SUA este rezultatul unor negocieri îndelungate’.Conţine 19 articole şi o anexă referitoare la statutul juridic al forţelor americane şi al angajaţilor civili ai Departamentului american al Apărării şi reglementează relaţiile între forţele armate iordaniene şi cele americane’, a informat Ayman Safadi. Fără a fi supus parlamentului, ceea ce este neobişnuit, acordul a fost semnat pe 31 ianuarie şi aprobat de guvern pe 17 februarie. Decretul regal a fost publicat în Monitorul Oficial pe 16 martie. ‘Acordul vizează oferirea unui cadru de cooperare în domeniul apărării şi consolidarea sprijinului SUA pentru programele de apărare şi securitate, precum şi pentru stabilitatea regatului prin furnizarea de instruire şi echipament militar’, a afirmat şeful diplomaţiei iordaniene. Potrivit acestuia, SUA oferă regatului o asistenţă militară anuală de 425 de milioane de dolari. Termenii acordului, publicat pe site-ul de ştiri iordanian Ammon, stipulează că ‘forţele americane pot deţine şi circula cu arme pe teritoriul iordanian în îndeplinirea îndatoririlor lor’. Înţelegerea precizează, de asemenea, că forţele americane îşi pot ‘transporta şi depozita echipamentele şi materialele de apărare’ şi că ‘forţele şi personalul SUA, precum şi aeronavele şi navele americane, sunt autorizate să intre şi să părăsească în mod liber teritoriul Iordaniei’. Reacţionând ferm, deputatul islamist Saleh al-Armouti a cerut guvernului să anuleze acest acord ‘deoarece încalcă Constituţia şi afectează suveranitatea iordaniană’. El a criticat, de asemenea, faptul că acest acord nu a fost prezentat spre aprobare în parlament. Răspunzând deputatului, ministrul Safadi a dat asigurări că ‘acordul nu afectează în niciun fel suveranitatea Iordaniei, iar tot conţinutul său este supus dreptului iordanian şi este compatibil cu dreptul internaţional’. Ayman Safadi a adăugat că ‘acordul nu permite forţelor americane să desfăşoare acţiuni de luptă în interiorul regatului’. Iordania, care primeşte un ajutor anual de peste un miliard de dolari din partea SUA, este considerată un aliat cheie al Washingtonului, care a condus o coaliţie internaţională împotriva grupării jihadiste Stat Islamic din Siria şi Irak în 2014. Sprijinul american acordat regatului haşemit a început în 1951, perioadă în care Iordania a anexat Cisiordania, potrivit Agerpres.

[3] Să nu uitam ca Turcia, a fost cea care în 1949 a devenit prima ţară cu majoritate musulmană care a recunoscut Israelul, dar şi prima care a rupt legăturile cu Israelul în 2010. Au restabilit legăturile în 2016, dar relaţiile s-au înrăutăţit din nou în 2018 când Erdogan şi-a retras din nou ambasadorul, în luna mai 2018, când au avut loc atacuri în Fâşia Gaza împotriva palestinienilor care protestau contra deciziei preşedintelui american Donald Trump de a muta ambasada Statelor Unite de la Tel Aviv la Ierusalim. În luna august a aceluiaşi an, Israelul a acuzat Turcia că a dat paşapoarte unei duzini de membri Hamas la Istanbul, descriind această mişcare ca „un pas foarte neprietenos”.

[4] Abqaiq este o comunitate din Arabia Saudită unde este o mare rafinărie cu instalaţii de prelucrare a petrolului. Rafinăria este situată în provincia de est a Arabiei Saudite, în deşert, la 60 km sud-vest de zona metropolitană.

[5] Racheta este cunoscută mai ales pentru faptul că a fost folosit de Hezbollah împotriva ţintelor din nordul Israelului în timpul războiului din Liban din 2006 şi a fost folosit şi în războiul civil sirian. Este în esenţă o clonă a rachetei chinezeşti WS-1. Khaibar este o oază la aproximativ 95 de mile est de Medina, care a fost cândva cea mai mare aşezare evreiască din Arabia. Numele a fost ales ca un memento al bătăliei de la Khaybar, o bătălie care a avut loc în 629 între profetul Muhammad şi adepţii săi împotriva poporului evreu care locuia aşezarea. Numele rachetei a fost dezvăluit pentru prima dată pe 28 iulie 2006 de liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, într-un discurs la postul de televiziune Al-Manar.

[6] Fiecare lansator Iron Dome poate transporta douăzeci de interceptori Tamir. Există trei până la patru lansatoare într-o baterie tipică Iron Dome. Nu este clar cu exactitate câte baterii sunt operaţionale, deşi se pare că acest număr este în prezent undeva peste zece. Radarele detectează şi urmăresc mai multe proiectile lansate, sistemul de management (the Battle management system) determină în ce măsură fiecare proiectil reprezintă o ameninţare şi îl repartizează unuia sau mai multor interceptoare. Fiecare lansator transportă 20 de rachete Tamir de circa 90 de kg şi cu rază de acţiune de peste 40 de km. Sunt estimate la circa 20.000 şi 100.000 de dolari fiecare. Având în vedere o producţie suficientă de rachete lansate într-o anumită locaţie într-un interval de timp suficient de scurt, este în totalitate posibil ca forţele Hamas / Jihadul Islamic Palestinian să copleşească reţeaua Iron Dome şi să provoace victime substanţiale infrastructurii critice şi / sau zonelor foarte populate. Adăugarea mai multor baterii Iron Dome poate atenua această potenţială vulnerabilitate pe termen scurt, dar Hamas / Jihadul Islamic Palestinian ar putea răspunde pur şi simplu lansând şi mai multe rachete la rândul lor. Din informaţiile existente din surse Mossad se pare ca Hamasul are un stoc de componente necesar pentru producerea a 30000 de noi rachete.

[7] Firma israeliană Rafael Advanced Defense Systems a reluat lucrările de cercetare şi dezvoltare pentru un prototip de apărare antirachetă bazat pe laser în 2009. Rafael Systems a dezvăluit un model de concept timpuriu, denumit laserul de înaltă energie Iron Beam (HEL), la Singapore Air Show 2014. Acest sistem este compatibil cu orice radar şi capabil să fie montate pe o gamă largă de vehicule. Se consideră că Iron Beam are o rază de acţiune maximă de până la şapte kilometri (după unele surse) şi este capabilă să distrugă rachete, vehicule aeriene fără pilot (UAV) sau obuze de mortar la aproximativ patru secunde după ce laserul intră în contact cu ţinta lor.