MAP mEDITERANAÎn ultimul an, opinia publică internațională a urmărit cu atenție disputele dintre țările riverane ale Mării Chinei de Sud generate de revendicarea marilor resurse de petrol și gaze naturale existente în adâncurile acestor ape. Iată că povestea pare să se reia, cu aceleași implicații explozive, de această dată mult mai aproape de noi, în chiar hinterlandul Europei, în Mediterana, fosta mare nostrum romană.

Explorările făcute în ultima perioadă în largul coastelor Ciprului, Egiptului, Israelului, Libanului, Siriei și Turciei au scos la iveală mari rezerve de gaze naturale. Aproape imediat au ieșit la lumină o serie de dezacorduri și probleme nerezolvate între țările amintite, toate având legătură, de fapt, cu dreptul de exploatare a resurselor în cauză. Conform opiniei analiștilor internaționali, problema rezidă în faptul că, așa cum arată în prezent dosarele litigioase din zonă, pare imposibil de deblocat situația fără implicarea unei supraputeri din afara regiunii.

Dintre țările limitrofe, Israelul pare a fi principalul beneficiar al bogățiilor descoperite în Mediterana de est. Cu doi ani în urmă, un consorțiu israeliano-american care explora adâncurile de lângă Haifa a descoperit ceea ce astăzi numim câmpurile de zăcăminte Leviatan și Tamar, care dețin împreună circa 26 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Nici nu se putea un moment mai fericit pentru o astfel de descoperire! Primăvara arabă, care a dus, între altele, la căderea regimului pro-ocidental al lui Hosni Mubarak, provocase deja nenumărate întreruperi de furnizare a gazului egiptean către Israel. În context, trebuie precizat că, potrivit contractelor existente între cele două state, Egiptul furniza 40 la sută din necesarul de consum israelian, la rate de schimb considerate ”strategice” de cele două părți. Ei bine, dacă se trece la exploatarea zăcămintelor Leviatan și Tamar, Israelul ar acoperii necesarul său de consum pentru următorii 30 de ani și ar deveni chiar un exportator de energie pentru Uniunea Europeană.

Dar situația apelor Mediteranei nu este deloc foarte limpede. Frontierele maritime ale Israelului cu Libanul nu au fost nici până în ziua de astăzi reglementate, iar Beirutul revendică o zonă de peste 300 de mile pătrate din zăcământul Leviatan, parte a apelor sale economice protejate de legile internaționale. Acest contencios, la care se adaugă și amenințările Hezbollahului de a ataca platformele de exploatare israeliene, sunt de natură a pune într-o nouă lumină strategia militară maritimă a Israelului. Până de curând, mica sa forță militară din Mediterana era destinată mai ales apărării coastelor israeliene de posibile infiltrări ale unor comandouri teroriste arabe și menținerii blocadei fâșiei Gaza. Necesitatea de a proteja platformele de foraj a determinat pe ministrul Apărării Ehud Barak și pe șeful de Stat Major Benny Gantz să aprobe un plan de procurare a patru noi nave de război, cel mai probabil din Marea Britanie și Statele Unite. În același timp, Ministerul israelian de Externe lucrează intens pentru extinderea unor cooperări pe multiple planuri (politice, economice, militare etc) cu alte state interesate din zonă și în special cu Cipru. În aceeași arie de preocupări se înscriu, de altfel, și recentele demersuri de normalizare a relațiilor cu Turcia, o putere zonală de prim ordin, premierul israelian Benjamin Nethanyahu telefonându-i omologului turc, Recep Tayyip Erdogan, pentru a prezenta scuzele mult așteptate pentru scufundarea, în 2010,  de către un comando israelian a unui vas turcesc care încerca să spargă blocada împotriva Gazei.

Al doilea mare beneficiar al descoperii zăcămintelor de gaz din Mediterana este Ciprul, al cărui zăcământ propriu de gaz, numit Afrodita, estimat la circa 7 miliarde de metri cubi, se află în continuarea Leviatanului israelian, pe traseul de export către Uniunea Europeană. Dar nici în acest caz, apele nu sunt mai limpezi, Republica Turcă a Ciprului de Nord revendicând co-proprietatea asupra acestor resurse naturale și opunându-se deschis încercărilor ciprioților greci de a-și asigura unilateral contractele de forare  în Mediterana.

În mod firesc, la fel ca și Ciprul de Nord și Libanul, Turcia privește cu reținere și angoasă problema zăcămintelor naturale din Mediterana. Este binecunoscut diferendumul cu privire la delimitarea apelor teritoriale în zonă, dar dincolo de acesta important pentru Ankara este ca ciprioții turci din nordul insulei să nu fie excluși de la profiturile care se anunță din exploatarea zăcămintelor. Pe de altă parte, un traseu israeliano-cipriot de aprovizionare cu gaze a Uniunii Europene este perceput de Turcia ca o amenințare reală pentru poziția sa geostrategică de placă turnantă a tranzitării gazelor caspice pe piața europeană. Iată de ce nu este o surpriză că Ankara protestează energic față de cooperarea dintre Israelși Cipru și susține deschis revendicările Libanului privind frontiera maritimă. Deloc întâmplător, Statul Major al Armatei Turce a programat exerciții navale majore astfel încât să coincidă cu prospecțiunile contractate de ciprioții greci și a trimis, în numele ciprioților turci, propriile nave de explorare în largul apelor aflate în dispută, chiar dacă acestea se află, parțial, și în zona economică a Israelului.

Toate aceste acțiuni survin într-un moment foarte tensionat pentru relațiile din regiune. Despre climatul turco-israelian, am amintit deja. Libanul, care se află în continuare în căutarea unei formule guvernamentale capabile să asigure stabilitatea și continuarea reconstrucției țării, suportă încă prezența Hezbollah, o forță paramilitară susținută de Iranul fundamentalist, și a suferit recent bombardamente siriene în nordul țării. Ciprul grecesc traversează, după cum este cunoscut, un moment de mare criză internă în care, pentru a-și salva sectorul bancar are nevoie urgentă de 19 miliarde de euro, aflându-se prinsă în menghina UE-Rusia. Egiptul și Siria sunt măcinate de tulburări interne fără precedent, aflându-se practic în imposibilitate de a oferi soluții problemelor din zonă. În particular, Siria se află și în situația absenței unei reglementări a frontierelor maritime cu Cipru și a delimitării zonelor economice exclusive și nimeni nu știe deocamdată ce poziție va avea regimul succesor celui al lui Bashar al-Assad, probabil mai apropiat Turciei decât cel prezent. Iar Turcia însăși are de administrat mai multe dosare în regiune, este adevărat, din poziția indiscutabilă de putere zonală. O putere afirmată deja pe apele Mediteranei, acolo unde Marina Turcă dispune de peste 200 de nave, între care fregate Corvette de ultimă generație, submarine tactice, ambarcațiuni rapide de atac, vase-amfibii și nave de suport logistic.

Potrivit lui Yuri Zhukov, de la centrul Weatherhead pentru Afaceri internaționale al Universității Harvard din SUA, cu toate că un conflict naval deschis în Mediterana de est este puțin probabil, ”o escaladare accidentală, datorată unor incidente maritime, este cel mai probabil scenariu în momentul de față”. În condițiile intensificării fără precedent a activității tuturor flotelor de care dispun țările din zonă, chiar și un accident minor – fără a mai vorbi despre o provocare – ar putea fi confundat cu un act de agresiune. Și, din păcate, ocaziile nu lipsesc. Manevrele riscante care să ”interfereze” în alte formațiuni navale, o deviere bruscă de la un curs internațional prestabilit, înscrierea pe așa-numitele direcții de intimidare, ”zumzetul” agresiv al unor zboruri la joasă înălțime și alte acțiuni similare sunt ușor de anticipat a deveni frecvente. Într-un climat regional marcat de suspiciuni și neîncredere, grevat în plus de resentimente și o comunicare deficitară între protagoniști, astfel de provocări, chiar și accidentale, pot duce oricând la represalii.

Problema pe care și-o pun analiștii, este cum anume ar putea fi detensionată această atmosferă. În practica internațională, s-au instituit, special pentru creșterea încrederii și a gradului de comunicare, bine-cunoscutele exerciții navale multinaționale. Însă, în Mediterana de est, acestea au devenit o raritate după răcirea relațiilor turco-israeliene. Despre micile flote ale Libanului, Cirpului și Siriei, ce să mai vorbim. Așadar, soluțiile ar trebui căutate în altă parte și, probabil, că soluționarea problemelor politice dintre aceste state ar fi o soluție mult mai potrivită. Rezolvarea disputelor de frontieră despre care am amintit ar contribui, fără îndoială, la creșterea securității în zonă. Dar, după cum observă specialiștii, fereastra de oportunitate pentru dialog și înțelegere este foarte mică, deoarece primele livrări pe piețele interne și internaționale de gaz mediteranean sunt așteptate pentru 2013. După această dată, pârghiile de care vor dispune Ciprul și Israelul vor pune în inferioritate cartelul nemulțumiților format din Liban, Siria, Ciprul de Nord (Turcia). Așadar, nici această soluție nu pare a fi viabilă în termenii de real-politik.

Potrivit unei experiențe îndelungate a cancelariilor internaționale, în cele din urmă se pare că orice încercare serioasă de soluționare a acestor interese complicate și conflictuale ar necesita medierea și implicarea unei mari puteri din afara regiunii. Este și unul dintre motivele afirmării tot mai puternice în zonă a Rusiei, dar subiecții locali nu par a fi deloc încrezători, cu excepția Siriei baasiste, în neutralitatea și capacitatea acesteia de a-și proiecta puterea în beneficiul securității regionale. Pe de altă parte, pentru Rusia, care deține un sfert din rezervele mondiale de gaz, zăcămintele din Mediterana de est nu reprezintă o miză economică, ceea ce înseamnă că implicarea sa urmărește doar scopuri de natură geopolitică. În context, intenția gigantului Gazprom de a ajuta la dezvoltarea infrastructurii de gaze lichefiate și de a achiziționa licențe pentru exploatarea zăcămintelor israeliene și cipriote este privită cu mare rezervă în Uniunea Europeană. Nu și în Israel și Cipru, care văd în Rusia o sursă de expertiză tehnică și de potențial sprijin în plan internațional. Pe de altă parte, ambele țări au relații tradiționale foarte bune cu alte ”surse” politice și tehnologice, precum Anglia și Statele Unite. Oricum, Rusia a afirmat în mod repetat dreptul Ciprului de a explora zăcămintele din zona sa economică exclusivă. Concomitent, Kremlinul a solicitat Marinei Ruse o dată urgentă pentru restabilirea prezenței în Mediterana de est, care oricum nu a lipsit nici până în prezent. Merită amintit că, în 2011,  flota Rusiei a efectuat trei serii de exerciții navale în Mediterana, la o scară nemaiatinsă din perioada imperiului sovietic. Ultima rundă de aplicații ruse în zonă a avut loc în ianuarie 2013 și a implicat peste 20 de nave de război și submarine din flotele Marii Negre, Mării Baltice și Mării Nordului, precum și forțe aeriene cu rază lungă de acțiune din componența Armatei a IV-a Aerului  și a Comandamentului Forțelor Aeriene de Apărare al Federației Ruse. Exercițiile au acoperit peste 21 de mii de mile marine și au testat, potrivit experților ruși, capacitatea de rezistență a sistemelor de comandă și control într-o largă gamă de scenarii de război. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a însoțit această uriașă demonstrație de forță din spațiul european cu precizarea faptului că ”Rusia nu este interesată de destabilizarea regiunii mediteraneene, prezența flotei rusești fiind un factor necondiționat de stabilitate” în zonă.

În cele din urmă, oricât de mult ar vrea Rusia să asigure, nerugată de nimeni și ”necondiționat” de ea însăși, stabilitatea Mediteranei de est, poziția sa va depinde totuși de ceea ce se va întâmpla în Siria. Regimul baasist – fie al lui Hafez, fie al fiului său Bashar al-Assad – a fost până acum principalul partener al Moscovei în Orientul Mijlociu și Mediterana de est, găzduind nu întâmplător, la Tartus, principala bază militară a Rusiei din afara teritoriului fostului imperiu sovietic. Rusia, în schimb, susținută și de partenerul său din Pactul de la Shanghai, China, a blocat până acum orice rezoluție ONU împotriva regimului al-Assad. Dar lucrurile nu par a rămâne așa, NATO anunțând cu câteva zile în urmă că a definitivat planurile de intervenție directă în Siria, acolo unde deja Franța și Marea Britanie furnizează material și asistență Armatei de Eliberare și guvernului sirian democrat, ales în exil. Îndepărtarea lui Bashar rămâne, deci, doar o chestiune de timp, ceea ce va duce, inevitabil, la evacuarea capacităților militare ruse de la Tartus. Cum posibilitatea de a reloca aceste forțe în Cipru, unde se găsesc deja britanicii, este iluzorie, e de așteptat ca posibilitatea de influențare a evenimentelor din regiune de către Rusia să fie din ce în ce mai limitată.

Puterea mondială cea mai bine plasată pentru medierea necesară în zonă este, fără nici o îndoială, Uniunea Europeană. Argumentele sunt la îndemâna oricui și sunt lesne vizibile. Vecinătatea imediată, statutul de principală piață beneficiară, contextualizarea geostrategică și politică, faptul că Ciprul e chiar stat membru, iar Turcia și Israelul sunt țări partenere ale UE, relațiile complexe și tradiționale, în acest veritabil hinterland european, cu țări precum Israelul, Egiptul, Libanul și Siria – toate acestea fac din Europa unită actorul cel mai dezirabil pentru stabilitatea regiunii. Problema principală este însă mai vechea incapacitate a Europei de a acționa unitar în plan politic și  militar pe scena mondială. Este din ce în ce mai limpede că întârzierea unificării profunde a Europei este contraproductivă la nivelul comunității internațuionale. Iată de ce este probabil ca, în cazul Mediteranei de est, să se recurgă la aceeași strategie occidentală prin care interesele Europei sunt asigurate și proiectate cu ajutorul forței americane.

În calitatea sa de aliat și partener al multora dintre părțile aflate în conflictul de interese zonal, Statele Unite ale Americii par a fi cel mai bine echipate pentru a interpreta rolul de manager regional de securitate. Cu atât mai mult cu cât America are și propriile interese în zonă, între care joacă un rol de prim ordin necesitatea asigurării securității economice și fizice a unor aliați, precum Israelul, Grecia și Turcia, sau prezervarea integrării Mediteranei de est cu piețele europene și globale.

Rolul Statelor Unite în zonă este, însă, mult mai complex. Astfel, în timp ce sprijină Cipru pentru exploatarea zăcămintelor maritime de gaze, SUA acționează în cadrul ONU pentru încurajarea negocierilor de reunificare a insulei, dar participă, prin mari consorții americane, și la proiectele israeliene de valorificare a Leviatanului. În timpul acesta, relațiile strategice excelente cu Ankara au menirea de a asigura Turcia că interesele sale în zonă nu vor fi nesocotite. Pentru Washington problema principală este una de natură tehnică și mai puțin de politică.  Concentrarea pe Golful Persic, după războiul din Irak, și reorientarea strategică pe zona Asia-Pacific a produs modificări drastice în logistica americană din Mediterana. Astfel, dacă în timpul războiului rece, Flota a VI-a a SUA a menținut o prezență dominantă în Marea Mediterană, astăzi ea s-a diminuat până la a rămâne doar nava comandant a flotei, USS Mount Whitney, iar perspectivele de îmbunătățire a situației nu sunt deloc promitătoare în condițiile noului regim fiscal al Administrației Obama. Și, totuși, America trebuie să rămână, așa cum a promis, alături de Europa, având interese și responsabilități comune. Prezența navelor sale de război în zonele de criză din Mediterana trebuie asigurată chiar și în condițiile deplasării centrului de interes către Asia-Pacific, pentru că, în cele din urmă, credibilitatea uniunii transatlantice impune Statelor Unite ”să facă mai mult, cu mai puțin”, dacă vor să asigure viitorul prosper în această parte a lumii. Chiar și într-o epocă de austeritate financiară și de mai mici ambiții de politică externă, caracteristice Administrației Obama, America rămâne, totuși, principalul partener al Europei în stabilizarea și pacificarea zonei.

În aceste condiții, odată mai mult, Europa este invitată să-și asume responsabilitățile care îi revin și să formeze, eventual împreună cu aliații americani, o capacitate multinațională capabilă să asigure stabilitatea și securitatea regiunii fără ingerințe din afara acesteia. O astfel de abordare ar contribui la contrabalansarea Rusiei și la dezamorsarea unor potențiale crize între aliații săi. Ceea ce nu este deloc ușor de realizat în condițiile austerității fiscale impuse Franței și Marii Britanii de operațiunile din Africa de Nord, precum și a indiferenței-complice de care dă dovadă Germania. Berlinul, lipsit de interese istorice în regiune și având asigurate gazele prin conducta care o leagă direct de Rusia, pare să moțăie, indefinit în timp, fără nici cea mai mică grijă.

Dar, indiferent de somnolența mai marilor de la Bruxelles, realitatea tot mai acută și provocările din Mediterana revendică o strategie nouă și, mai ales, realistă care să se bazeze pe creșterea încrederii, pe reducerea riscurilor și pe răspunsuri eficiente la imperativele crizei economico-financiare. Conlucrarea elitelor din regiune este, din acest punct de vedere, esențială, iar Europa trebuie să găsească cele mai eficiente căi de a aduce la masa negocierilor toate părțile implicate. Europa însăși trebuie profund implicată în rezolvarea corectă a acestor probleme din flancul stâng al uniunii, altminteri somnul său nu va naște decât monștri care îi vor bântui nu doar nopțile, cât mai ales zilele existenței sale.