Armaghedonul european a început cu scandalul AstraZeneca şi a continuat cu escaladarea conflictului intern, din spatele uşilor închise, din cercul restrâns al conducerii Uniunii, dintre liderii acesteia. Starea de tensiune dintre Preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei Europene este la cote inacceptabile. Sunt în jur de zece oficiali ai UE care pot reclama titlul de ”preşedinte” în cadrul acesteia şi fiecare îşi doreşte cât mai multe atribuţii în coordonare. Îmi aduc aminte momentul când UE a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 2012, discursul a fost ţinut de preşedinţii Consiliului şi Comisiei, iar medalia a fost primită de preşedintele Parlamentului European.

Avem de-a face cu o struţo-cămilă instituţională,  în spatele cărei se află două capitale Berlin şi Paris, care, cel puţin pe faţă susţin public integrarea şi chiar federalismul european (ceea ce ar fi benefic!), însă în culise acţionează pentru a-şi maximiza beneficiile naţionale şi refuză crearea unui portofoliu care să contopească cele doua funcţii de mai sus (Consiliu şi Comisia Europeană). Europa are probleme de leadership dar şi de înţelegere a politicii preşedintelui SUA, Joe Biden. Şi în tot acest vacarm şi în această luptă pentru putere implicarea ”factorului Putin”, unul impredictibil (urmează alegeri şi în Rusia), conţine elementele care în timp vor duce la fisurarea coeziunii Uniunii şi poate în final la colapsul acesteia. Nu sunt cuvinte dure, aceasta este realitatea spre care ne îndreptăm. Pacea stabilită după al Doilea Război Mondial, care a dus la bunăstarea Occidentul, este în pericol de colaps iar leadershipului trebuie să acţioneze eficient. Sunt două puncte fierbinţi în Europa, a căror explozie va produce o criză fără precedent: Ucraina şi Turcia. Să încercăm să facem o radiografie scurtă unei Europe în derivă, în principal, din cauza leadershipului.

Uniunea Europeană a intrat într-o eră a transformării

Confruntându-se cu o creştere a naţionalismului şi cu o criză neîncetată de legitimitate, liderii europeni se luptă să găsească răspunsuri comune la provocările cu care se confruntă Uniunea. Incapacitatea liderilor politici europeni de a aborda problemele într-o manieră colectivă şi decisivă a determinat mai mulţi observatori să concluzioneze că UE suferă de o criză a conducerii. Suntem într-o perioadă în care lideri care au marcat evoluţia Uniuni pleacă (Angela Merkel). În timp ce partidele de centru-dreaptă ale Germaniei continuă să ofere cam aceleaşi soluţii, Verzii au apărut recent ca un concurent serios înaintea alegerilor federale din septembrie. Avem deja o ”Revoluţie de catifea verde” la Berlin! Ce se va întâmpla cu preşedintele Macron în 2022? Nu ştim.

Pot mişcările interne determina reapariţia lui Le Pen pe scenă? Mandatul lui Macron a fost modelat până acum de probleme interne, inclusiv protestele de o lună de zile ale Gilets Jaunes (veste galbene) sau de gestionarea pandemiei de  COVID-19 de către guvernul său. Şi mai ştim că o mie de militari rezervişti dar şi ofiţeri activi (care vor fi trecuţi în rezervă), precum şi 20 de generali pensionaţi l-au avertizat pe preşedintele Macron cu privire la un posibil război civil, într-o scrisoare considerata xenofoba si radicală, ce face apel la patriotism atacând însă imigranţii. Scrisoare vine la peste 60 de ani de la lovitura de stat eşuată împotriva generalului de Gaulle, condusă de generalii care atunci urmăreau să împiedice Algeria- pe atunci o colonie franceză – să obţină independenţa. Ca un făcut după apariţia scrisorii a avut loc un atentat, considerat terorist, la un sediu de politie din Rambouillet. Anul dinaintea alegerilor prezidenţiale franceze este de obicei plin de răsturnări de situaţii, comploturi care remodelează situaţia partidelor, aşa că ar trebui să fim foarte atenţi la analiza popularităţii actuale a candidaţilor cu ceea ce s-ar putea întâmpla până la sfârşitul anului.

Extinderile UE şi situaţia actuală

Numeroasele extinderi ale UE au modificat substanţial configurarea intereselor şi au sporit diversitatea actorilor din procesul de elaborare a politicilor UE. Acest lucru face ca dependenţa conducerii Uniunii de către un stat membru (sau un tandem) să fie puţin probabilă şi limitează sever spaţiul pentru acordul paneuropean asupra unor decizii.

În plus, în ultimii ani s-a observat o tendinţă spre polarizarea politicii europene pe zonele geografice ale Europei: ţările din nord şi cele din sud cele din est şi cele din vest. Criza zonei euro, criza refugiaţilor europeni şi criza statului de drept au arătat că deciziile UE au consecinţe semnificative pentru statele sale membre şi pentru oameni, dar încă aceasta nu se constituie într-o comunitate politică coezivă cu norme, valori şi priorităţi politice comune. Într-un astfel de mediu, chiar şi eroilor politici din trecutul Europei l-ar fi greu să ofere o soluţie la crizele Europei. Preşedintele Emmanuel Macron este creditat că a introdus conceptul de „suveranitate europeană” în discursul de la Sorbona din Paris, imediat după ce a fost ales în 2017. Folosit ocazional, conceptul încerca să explice aproape tot ceea ce face Uniunea Europeană în lume.  De la Sorbona, definiţia suveranităţii europene a lui Macron s-a schimbat considerabil, sub influenţa crescândă a mai multor consilieri informali – în special a fostului ministru de externe uşor eurosceptic, Hubert Vedrine.

În aceste zile, când Macron aduce ideea, este mai probabil să folosească cuvântul „autonomie” decât „suveranitate”, aşa cum a arătat clar interviul său din Le Grand Continent din noiembrie 2020. Practic, ideea lui Macron de „autonomie europeană” a fost redusă la un impuls pentru cheltuieli militare europene mai mari şi o identitate europeană clară de apărare în cadrul NATO – spre deosebire de dorinţa de a crea un complement sau chiar un rival al alianţei transatlantice, aşa cum unii au comentarii despre „moartea cerebrală” a NATO în The Economist în 2019. De asemenea, preşedintele francez s-a îndepărtat oarecum de „doctrina sa Sorbona” originală, acordând mai puţină importanţă în comentariile recente planurilor sale de consolidare şi „completare” a zonei euro. Progresele realizate în acest domeniu, în special fondul de recuperare de 750 miliarde EUR, parcă l-au satisfăcut deocamdată. Şi, deşi mulţi vor susţine că recentul acord de investiţii al UE cu China este un exemplu de autonomie strategică în acţiune, adevărul este mai incomod: Acordul reflectă o combinaţie de mercantilism cinic al UE combinat cu dorinţa de a valorifica puterea SUA acolo unde capacităţile UE lipsesc.

Chiar şi ambiţiile mai modeste ale lui Macron în domeniul apărării rămân un ideal greu de realizat. Evoluţia gândirii lui Macron este, într-o oarecare măsură, confirmată de faptul că în Germania, creştin-democraţii conservatori nu privesc favorabil marile sale viziuni francez şi sunt convinşi că NATO rămâne coloana vertebrală a infrastructurii de securitate a Occidentului. Macron ar putea avea dreptate să pună apărarea şi creşterea cheltuielilor militare în centrul argumentului său pentru o Europă mai puternică şi mai politică, dar este inevitabil văzut în alte capitale – în special la Berlin – ca o modalitate înţeleaptă de a pune Franţa în capul mesei.

Luptă pentru putere la Bruxelles

Dar dacă guvernele statelor membre se întreabă cine a numit astfel de persoane ”nexperimentate” pentru funcţii atât de importante, nu au mult de căutat. După trei zile de negocieri intense în Consiliul European din vara anului 2019, atât observatorii de la Bruxelles, cât şi cei înşişi nominalizaţi au fost surprinşi de numele prezentate pentru principalele poziţii ale UE: ministrul german al apărării Ursula von der Leyen pentru preşedintele Comisiei, fostul prim-ministru belgian Charles Michel în calitate de preşedinte al Consiliului European, Ministrul spaniol de Externe Borrell în calitate ”ministru de externe european” şi (cel mai puţin surprinzător) director general al Fondului Monetar Internaţional Christine Lagarde în calitate de preşedinte al Băncii Centrale Europene. Niciunul dintre noii lideri ai UE nu a fost prima alegere pe liste – cu excepţia Lagarde.Acest lucru nu a avut prea mult de-a face cu vechimea şi experienţa lor, a avut de-a face cu lumea din ce în ce mai complexă a politicii UE, unde consensul şi războaiele teritoriale instituţionale depăşesc adesea strategia politică comună. Combinaţia de factori care trebuie luaţi în considerare face dificilă alegerea candidaţilor potriviţi pentru un post important. În cel mai rău caz, această alegere slăbeşte UE atât pe plan intern, punând guvernele împotriva instituţiilor de la Bruxelles, iar pe plan extern, nereuşind să arate un front coerent lumii. Problemele actuale cu conducerea UE sunt rezultatul direct al incapacităţii (sau refuzului) guvernelor europene de a conveni asupra unei echipe care avea o viziune clară şi puternică pentru Europa.

Numirile au avut loc datorită interacţiunii dintre rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European din mai 2019 şi procesul Spitzenkandidaten, prin care candidatul celui mai mare grup politic din noul Parlament ar fi trebuit să devină preşedinte al Comisiei. Partidul Popular European de centru-dreapta (PPE) a câştigat alegerile, dar Spitzenkandidat-ul, Manfred Weber, a fost atât de nepopular încât chiar şi un Consiliu European dominat de PPE l-a respins. Unii lideri ai familiei PPE, inclusiv Angela Merkel, ar fi susţinut Spitzenkandidat-ul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D), Frans Timmermans, fost ministru olandez de externe şi vicepreşedinte al Comisiei lui Jean-Claude Juncker. Cu toate acestea, majoritatea îşi doreau slujba pentru grupul PPE. Timmermans s-a opus şi ţărilor din Europa Centrală care, la rândul lor s-au opus încercărilor sale de a aborda încălcările statului de drept în România, Ungaria şi Polonia şi au făcut opoziţie la alegerea lui. Cu Timmermans în afara cursei, liderii europeni s-au grăbit să găsească un candidat de compromis. Ursula von der Leyen, un conservator german francofon, a fost acceptabil atât pentru Germania, cât şi pentru Franţa, dar şi pentru ţările din Visegrád şi pentru PPE, în rândurile cărora a fost înscrisă. Ursula von der Leyen, era atunci ministrul apărări al Germaniei, considerată unul dintre cei mai slabi miniştri ai cabinetului. Ea şi-a dorit să devină ”Noua Merkel” deşi Merkel a considerat-o, conform Politico, întotdeauna ca un ministru al cabinetului ei.

Ursula von der Leyen a ştiut că nu va fi niciodată egala Cancelarului Germaniei. Numirea ei, a fost stabilită în spatele uşilor închise, fiind susţinută de preşedintele Franţei şi a creat un efect de domino: Comisia mergând la un conservator german, socialiştii din sud şi liberalii aveau nevoie şi ei de locuri de muncă de top. Astfel intră Josep Borrell şi Charles Michel pe listă. Este clar că am avut o dispută  franco-germană şi am obţinut, în final, o rivalitate personală între Charles Michel şi Ursula von der Leyen.  Nu va fi niciodată uşor pentru Ursula von der Leyen, Josep Borrell şi Charles Michel să conducă o UE ezitantă datorită tensiunilor crescânde între China şi SUA  sau să managerieze ieşirea Marii Britanii din bloc, sau poate pentru a opri curentul iliberal din interiorul Uniunii, pentru a cita trei dintre numeroasele provocări cu care se confruntă UE. Pandemia de coronavirus a devenit un factor care a complicat şi mai mult situaţia din Uniune.

Gafe diplomatice!

Cei trei au gafat în permanenţă. Primul a gafat Charles Michel atunci când a dezvăluit un proiect de înfiinţare a unui institut al UE pentru formarea imamilor ca modalitate de combatere a extremismului – o idee franceză care pare să nu fi fost conştientă de pericolele combinării terorismului şi islamului. Apoi a urmat Borell cu dialogul de la Moscova şi părere pe care a exprimat-o despre o relaţie a UE cu China. Gafele recente făcute de Ursula von der Leyen, Preşedintele Comisie Europene, şi de Josep Borrell, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, privind lansarea vaccinării COVID-19, inclusiv scandalul AstraZeneca (discutat într-o notă de subsol)  şi, respectiv, politica faţă de Rusia, au iritat statele membre.

Conducerea UE a început prost în 2021 sau poate a continuat în acelaşi mod de la instalarea ei în 2019. Preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, poartă doar o mică parte a responsabilităţii pentru progresul lent al statelor membre UE în vaccinarea populaţiilor împotriva COVID-19, dar încercările sale de a da vina pe alţii (vezi relaţia contondentă cu Marea Britanie) nu a făcut bine. Mai mult, încercarea panicardă a Comisiei de a închide graniţa Irlandei cu Irlanda de Nord pentru a împiedica exportul de vaccinuri în Regatul Unit a reaprins tensiunile cu Marea Britanie din cauza Protocolului privind Irlanda de Nord din Acordul de retragere al Regatului Unit. Între timp, vizita riscantă din punct de vedere politic la Moscova a Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Josep Borrell, a fost descrisă pe larg ca umilitoare: ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a acuzat liderii UE că au minţit despre otrăvirea figurii opoziţiei ruse Alexei Navalni şi a descris UE ca un partener lipsit de încredere – toate acestea în timp ce Borrell stătea tăcut lângă el la conferinţa de presă. Ruşii şi-au subliniat dispreţul faţă de prezenţa lui Josep Borrell declarând trei diplomaţi ai statelor membre UE ”personae non gratae” în timp ce acesta se întâlnea cu ministrul de externe rus Lavrov.

Ursula von der Leyen şi Josep Borrell au o misiune mai grea decât Charles Michel. Charles Michel este omul lui Macron conform lui Politico[1] dar are avantajul că a fost primul ministru al Belgiei, un avantaj incontestabil faţă de ceilalţi preşedinţi. Stilul de conducere al lui Ursula von der Leyen este diferită de bonomia predecesorului său, luxemburghezul Jean-Claude Juncker[2]. Spre deosebire de el, ea nu este o veterană a politicii UE. Ea se bazează pe un cerc restrâns de consilieri, dintre care mulţi nu sunt familiarizaţi cu intrigile ”palatului european de la Bruxelles” – poate pentru că au venit direct de la biroul ei ministerial din Berlin. De asemenea, ea trebuie să colaboreze cu cel mai divizat Parlament European din istoria UE. Până în 2019, Parlamentul a fost o instituţie esenţial bipatidă în care cele mai mari partide ale sale (PPE şi socialişti) au lucrat împreună şi au alternat la conducerea acestuia. Acum au nevoie de sprijinul altor grupuri (în practică, Verzii-Alianţa Liberă Europeană sau liberalii din Renew Europe) pentru a aduna o majoritate. Acest lucru a făcut dificilă munca lui Ursula von der Leyen pentru a câştiga sprijinul necesar numirii ei, din partea grupurilor diferite precum verzii şi conservatorii, ea făcând o lungă listă de promisiuni pe care a trebuit să le încalce. Ursula von der Leyen nu poate promova legile printr-un Parlament care nu este de acord cu ea, iar opinia partidelor europene, la rândul lor, depinde în mare măsură de ceea ce se întâmplă în politica naţională a ţării lor.

Criza coronavirusului a adus în prim plan câteva dintre contradicţiile din cadrul UE: tehnocraţia faţă de naţionalism, statele membre faţă de integrarea europeană şi Europa în primul rând faţă de deschiderea internaţională. Potenţial, acestea, ar putea produce o falie in cadrul solidarităţi intergeneraţională, solidaritate care a fost remarcabil de rezistentă pe tot parcursul de până acum al pandemiei.

Războiul vaccinului – cazul AstraZeneca

În ciuda obstacolelor, Ursula von der Leyen a condus două dintre cele mai ambiţioase proiecte ale Uniunii de până în prezent: fondul de recuperare post-pandemică al UE şi achiziţia comună a vaccinului din bloc. Primul a fost un bun exemplu al modului de a lucra a lui Ursula von der Leyen, cu comunicate grăbite şi decizii luate în ultimul minut, dar să zicem că a dat roade în cele din urmă. Pentru prima dată, UE a convenit asupra unui răspuns fiscal comun la un şoc economic, creând un fond de redresare dotat cu bani împrumutaţi de pe pieţele financiare. Achiziţionarea comună a vaccinurilor a avut totuşi un succes mai mic. Lansarea vaccinării a fost lentă şi afectată de probleme.

Guvernele UE au externalizat achiziţiile de vaccinuri către Comisie în speranţa de a evita disparităţile în ceea ce priveşte ratele de vaccinare între statele membre. Odată administrate dozele, totuşi, este la latitudinea statelor membre să decidă pe cine să vaccineze şi când. Ursula von der Leyen şi echipa ei au elaborat rapid o strategie de cumpărare pe fundalul unei curse mondiale pentru a asigura cantităţile necesare. Planul avea lacune, în special lipsa mecanismelor de aplicare a legii în cazul în care companiile farmaceutice nu îşi respectau promisiunile. Iar problemele iniţiale în lanţurile de producţie au dus la întârzieri şi lipsuri de vaccinuri pe piaţă. Din această cauză am citat mai jos cazul AstraZeneca[3]. Această dispută este formulată drept o dispută UK-UE şi, într-adevăr, a existat pericolul ca aceasta să devină una, atunci când Comisia Europeană a propus adoptarea unor dispoziţii pentru o posibilă interzicerea a exporturilor  firmei AstraZeneca în afara Uniunii, lucru care nu a fost susţinut de Consiliul European.

Este uimitor faptul că liderii politici obişnuiţi s-au opus autorităţii Agenţiei Europene a Medicamentului şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ridicând îndoieli cu privire la siguranţa vaccinului AstraZeneca (compania anglo-suedeză), de teama antivaxxerilor şi a ”represaliilor populiste”. Oricare ar fi problemele contractuale cu AstraZeneca, campania împotriva companiei a pus în pericol întreaga strategie de imunizare a ”populaţiei europene”. AstraZeneca  a devenit un ”fotbal politic” într-un joc cu miză politică europeană. Subminarea încrederii în ştiinţă joacă un rol cheie în politica populistă de respingere a măsurilor de blocare a coronavirusului. UE a avut întotdeauna o înclinare tehnocratică, iar echilibrul dintre procesul decizional condus de experţi şi politica democratică este greu de parcurs. Astăzi, liderii politici par să uite partea democratică a acestei ecuaţii şi să se concentreze exclusiv pe bătălia dintre populism şi tehnocraţie. Dacă aceştia vor fi parametrii politicii europene, UE este sortită eşecului. În mod similar, echilibrul dintre interesele naţionale şi cele europene este întotdeauna dificil. Solidaritatea în Europa este prea des principiul cel mai invocat, dar cel mai puţin susţinut.

Timpul va spune cum să distribui responsabilitatea, dar combinaţia dintre planificarea şi achiziţiile deficitare făcute de către Comisie şi demersurile statelor membre privind propriile politici de vaccinare este departe de a îndeplini promisiunile făcute. Legitimitatea şi credibilitatea UE sunt în joc. La nivel internaţional, aceste reacţii panicarde şi dezordonate subminează încrederea globală în UE[4]. Şi bine înţeles că Rusia a intervenit oferind vaccinul Sputnik unor state europene inclusiv din Uniune. Rusia şi China s-au angajat în campanii de ”denigrare” pentru a submina încrederea în vaccinurile aprobate în Uniunea Europeană cu scopul de a-şi plasa propriul vaccin pe piaţă, se arată într-un raport publicat  de Unitatea Anti-Dezinformare a diplomaţiei europene, relatează AFP.

Coronavirusul şi generaţia tânără europeană

Alături de contradicţiile existente se află şi un clivaj mai profund: Europa a fost grav afectată de coronavirus din cauza structurii sale demografice ca societate îmbătrânită. Până în prezent, politicile europene au acordat prioritate celor mai vulnerabile grupe de vârstă, în special pentru a proteja sistemele de sănătate. Dar acum, pentru ca UE să aibă un viitor, trebuie să investească în tinereţea sa. Blocat acasă, incapabil să se bucure de dimensiunea socială a studiului şi de libertatea de a călători cu InterRail[5]  pe continent şi cu perspective limitate de angajare, tinerii europeni riscă să devină o generaţie pierdută.

Pentru a întoarce situaţia în favoarea sa, UE nu are nevoie decât de un plan de vaccinare radicală pentru a elibera generaţia tânără de blocare şi a readuce economia Europei pe drumul cel bun. Acest lucru este la îndemâna UE. Dacă contradicţiile şi paradoxurile între comportamentul liderilor politici europeni şi punerea în aplicare a politicilor instituţiilor europene vor persista mai mult timp, acestea vor elimina principiile generale care ghidează integrarea europeană şi rolul global al UE. Ursula von der Leyen a ieşit ”rănită” în urma confruntării cu criza vaccinurilor. Deşi există lucruri pe care nu le-a putut controla (dacă o fabrică nu este bine echipată pentru producerea masivă de vaccinuri), stilul ei managerial a enervat capitalele naţionale şi propria echipă deopotrivă. Şi pentru că lipsa vaccinurilor are un impact tangibil asupra vieţii oamenilor, guvernele europene s-au grăbit să dea vina pentru nenorocirile ivite asupra lui Ursula von der Leyen (pe care alegătorii lor n-o pot îndepărta din funcţie!).

Politica externă a UE

Cât despre Josep Borrell, el în special, se află probabil în cea mai incomodă poziţie a liderilor UE. Etichetând echipa sa drept „Comisia geopolitică” şi creând ”unităţi” responsabile de dosare cu implicaţii semnificative ale politicii externe (cum ar fi un nou departament pentru probleme digitale), Ursula von der Leyen a arătat clar cine va fi şeful politicii externe a blocului. Nu Borrell. Acest lucru poate ajuta, în parte, la explicarea vizitei halucinante a lui Borrell la Moscova pe 5 februarie 2021. A fost o călătorie prost programată – Navalnîi tocmai fusese închis la întoarcerea de la Berlin, unde a fost tratat pentru otrăvirea efectuată de agenţiile de securitate ruseşti. Borrell părea prost pregătit pentru afirmaţiile previzibile ale lui Lavrov că orice problemă în relaţia UE-Rusia ar fi fost vina părţii europene. A existat un puternic contrast între pasivitatea lui Borrell şi disponibilitatea ministrului finlandez de externe, Pekka Haavisto, de a-l contrazice pe Lavrov atunci când a vorbit cu mass-media după întâlnirea lor de la Sankt Petersburg din 15 februarie 2021. Unii spun că diplomaţia aparent independentă a lui Borrell este ok dar primesc pur şi simplu ceea ce au acceptat/votat: gafe după gafe.

Relaţia Turcia-Europa motiv de discordie între preşedinţii Europei – „Sofagate”

Nu putem să trecem în revistă contradicţiile dintre liderii europeni fără să menţionăm ”operaţiunea Sofagate”. Ceea ce a început ca o încercare de a repara relaţiile tensionate UE-Turcia s-a transformat într-o ceartă diplomatică care a fost numită „Sofagate”. Când preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a rămas în picioare din cauza lipsei de scaune în Ankara, ea a reacţionat cu un „Ahm” sonor. Ministrul de Externe, Mevlut Cavusoglu, a fost ferm în motivaţia accidentului: „Protocolul de la preşedinţia turcă a îndeplinit cerinţele protocolului UE. Cu alte cuvinte, amenajarea locurilor a fost concepută pentru a satisface cererile şi sugestiile lor„. Nu aşa a văzut situaţia Charles Michel. El a arătat într-o postare pe Facebook[6] „interpretarea strictă a regulilor protocolului de către Turcia … [care] a dat naştere unei situaţii stresante: tratamentul diferenţiat – chiar inferior – acordat preşedintelui Comisiei Europene”.

Reuniunea de la palatul prezidenţial din Ankara al lui Recep Tayyip Erdogan a avut loc ca urmare a unei perioade de „pregătire minuţioasă şi a unui efort diplomatic” care a durat luni de zile, aşa cum a precizat Charles Michel. Dar când cei trei lideri au venit să se aşeze la discuţii, erau doar două scaune, unul cu un steag turcesc în spate, celălalt cu un steag al UE. Cei doi bărbaţi s-au aşezat pe două scaune aurii, în stil otoman, în timp ce preşedintele Comisiei a rămas în picioare, exprimându-şi nemulţumirea printr-o exclamaţie sonoră absolut vizibilă. Ursula von der Leyen s-a aşezat, în cele din urmă, pe o canapea, departe de liderul turc şi vizavi de ministrul de externe turc. Există un precedent aici. Când liderul turc a vizitat Bruxellesul în 2017, cei doi bărbaţi care conduceau Comisia Europeană şi Consiliul au stat lângă el în fotolii confortabile. Deci se pare că protocolul era altul. Von der Leyen se aştepta ca instituţia pe care o reprezenta să fie tratată cu un protocol adecvat, a spus ea şi a cerut echipei sale să se asigure că nu se va mai întâmpla niciodată. Comentatorii politici prezenţi au reacţionat la mimica lui Charles Michel la începutul discuţie cu Erdogan. Charles Michel a precizat că este „întristat de orice sugestie potrivit căreia aş fi fost indiferent faţă de pasul greşit al protocolului cu privire la Ursula”. În timp ce fotografiile întâlnirii dăduseră impresia că este „indiferent” faţă de situaţie, nimic nu ar fi putut fi mai departe de adevăr, a spus el. O nouă criză în relaţiile dintre cei doi în care protocolul oficial turc a avut o contribuţie voită sau nu.

Blocul european urmează să abordeze relaţiile sale cu Turcia la o reuniune a liderilor Consiliului European din 24-25 iunie 2021. Turcia este un candidat nominalizat la aderarea la UE din 1987, cu toate acestea, discuţiile au stagnat sau chiar au regresat începând din 2016, când unele state membre ale UE, precum Austria, au cerut întreruperea definitivă a negocierilor, invocând o lipsă de compatibilitate între valorile turceşti şi cele ale UE.  În discuţia de la Bruxelles se află şi starea aşa-numitului Acord UE-Turcia pentru refugiaţi din 2016, unde UE s-a angajat să facă plăţi în numerar către Ankara în schimbul ajutorului turc în gestionarea frontierelor externe ale UE şi întoarcerea refugiaţilor şi migranţilor care au intrat în UE prin Turcia fără a fi fost supuşi unui proces oficial de aplicare pentru viză. Preşedintele turc Erdogan a ameninţat în repetate rânduri că „va deschide porţile” către UE în cazul în care Bruxellesul nu va respecta promisiunile sale de a accepta refugiaţi sirieni aflaţi legitimi acum în Turcia şi nu va slăbi restricţiile de viză pentru cetăţenii turci care călătoresc în UE, continuând în acelaşi timp plăţile de aproximativ 6 miliarde de euro (7,14 miliarde dolari) către Ankara, plăţi necesare asigurări condiţiilor din taberele de refugiaţi.

Cotidianul german Tageszeitung din 6 aprilie 2021 sub titlul „UE se predă lui Erdogan” a susţinut că Ursula von  Leyen, prin vizita sa, a trimis un semnal că UE este mai interesată de putere, nu de drepturile omului. „În timp ce preşedintele SUA, Joe Biden, a refuzat cu fermitate să vorbească chiar la telefon cu Recep Tayyip Erdogan de la inaugurarea sa din ianuarie, Ursula von der Leyen şi Charles Michel călătoresc la Ankara ca şi cum ar fi ceva de sărbătorit. Situaţia din Turcia este mai gravă decât a fost cu mult timp înainte „, a scris cotidianul. Şi totuşi Turcia rămâne o piesa importantă în puzzle-ul geopolitic european.

Relaţia UE cu SUA

Cât priveşte relaţia cu SUA liderii europeni nu se pot aştepta la o ”călătorie gratuită” în viitor de la noua preşedinţie Biden. Este timpul să pregătim, noi europeni, terenul în materie de securitate, apărare şi strategie pentru ca relaţia transatlantică în schimbare să rămână relevantă. Cu greu se va întâmpla în opinia mea. Acest lucru se datorează faptului că prea mulţi dintre liderii europeni – la nivel european sau naţional – par să creadă că preşedintele ales al SUA, Joe Biden, înseamnă o revenire la vechile zile bune (Good old days!). Cu toate acestea, lumea s-a schimbat, la fel şi Statele Unite. Este timpul ca europenii să înţeleagă ce înseamnă asta.

Preşedintele Biden reconstruieşte situaţia întâi acasă. Dacă şansele unei „resetări transatlantice” depind de cine este preşedintele american, renaşterea ei reală depinde în mod clar de ceea ce europenii sunt dispuşi să facă. Putem spune acest lucru în termeni foarte simpli, Biden va trebui doar să semnaleze că vrea ca aliaţii să fie din nou parteneri (şi a făcut-o), dar aceştia din urmă vor trebui să ofere ceva consistent. Aceasta înseamnă întărirea proiectului european printr-o integrare suplimentară – în special în problemele zonei euro pentru a preveni o altă criză financiară – şi ”îngrijirea” numeroaselor crize din vecinătatea UE. Marele salt înainte pentru factorii de decizie şi strategii europeni ar fi să recunoască faptul că „autonomia Europei” trebuie să devină  o componentă a relaţiei transatlantice – fără aceasta, nu există un parteneriat real cu Washingtonul, ci doar o dependenţă extinsă.

La nivel global, mai degrabă decât să se confrunte cu China în ceea ce este perceput ca rivalitate sistemică, aceasta înseamnă abordarea în comun a problemelor de sănătate publică, acţiune climatică şi digitalizare, pentru a demonstra eficacitatea modelului democratic multilateral. Vremurile s-au schimbat, iar contribuabilii americani nu prea mai au poftă ca America să servească drept ”jandarmul mondial”. Dacă Statele Unite vor pivota către Asia, Washingtonul se va aştepta ca Europa să aibă grijă de vecinătatea sa. Aceasta înseamnă că Europa ar trebui să-şi consolideze forţa militară şi să alăture militar  Statelor Unite, cu trupe şi echipamente, la graniţa de est, împotriva eforturilor Rusiei de a slăbi stabilitatea europeană. Oameni puternici precum Kaczinski şi Viktor Orbán se pregătesc să conteste sistemul UE.

Dacă UE nu îşi foloseşte resursele financiare pentru a opri răspândirea autocraţiei, recuperarea post-pandemică va deveni o Victorie à la Pirus[6]. Vor răspunde cancelara Angela Merkel şi preşedintele francez Emmanuel Macron gestului lui Biden de a le întinde mâna? Depinde în ce măsură multilateralismul transatlantic şi dorinţa Franţei de autonomie pot fi reconciliate. Şi, totodată, dacă partenerii europeni sunt cu adevărat serioşi în ceea ce priveşte extinderea cooperării – nu doar cu SUA, ci în primul rând între ei.  Disputa franco-germană cu privire la dezvoltarea unui nou avion de luptă determină multă lume să se întrebe dacă PSAC – Politica de Securitate şi Apărare Comună – este într-adevăr mai mult decât un simplu acronim.  Pe de altă parte, preşedinţii şi şefii de guverne din UE nu vor să fie atraşi în conflictele Statelor Unite cu China şi Rusia. În cuvântarea rostită la Conferinţa de Securitate de la München, Biden a încercat să-i asigure pe europeni că o confruntare strategică pe termen lung cu Beijingul nu înseamnă doar ”Vest contra Est” şi că nu se poate rămâne în logica Războiului Rece. ”Competiţia nu trebuie să excludă cooperarea în toate problemele noastre”, a spus liderul american. După îngheţul reprezentat de trumpism, relaţiile transatlantice par să fie în pragul unui nou început.

În concluzie putem spune ca dacă o echipă de conducere acţionează fără un plan sau direcţie comună clară, liderii ei se pregătesc pentru eşec. Ursula von der Leyen şi Josep Borrell ar trebui să înveţe din greşelile lor. Preşedintele Comisiei ar trebui să fie mai deschis faţă de opiniile externe şi să utilizeze mai bine personalul internaţional, experimentat, prezent la Bruxelles în diferitele departamente de lucru ale Uniunii. La rândul său, Josep Borrell trebuie să aibă o mai bună înţelegere a celor care doresc răul UE – mai întâi, recunoscând că aceştia chiar există. Însă nimic din toate acestea nu va conta dacă statele membre nu îşi vor creşte ponderea în viaţa Uniunii, oferind conducerii sprijinul necesar pentru ca la rândul ei să-i susţină în zonele în care sunt slabe (dacă ai nevoie ca ţară de irigaţii sau de autostrăzi aici trebuie să vină sprijinul nu la trenuri cu hidrogen care nu au pe unde să circule).

Există o mare diferenţă de dezvoltare între ţările Uniunii, Estul având nevoie de suport financiar consistent şi de programe de infrastructură sprijinite financiar (infrastructură de toate tipurile de la cea rutiera la o reţea de spitale moderne şi irigaţii) pentru aş ridica standardul de viaţă. În cele din urmă, guvernele UE ar trebui să fie mai lucide, data viitoare, când îşi vor numi/alege liderii. În 2024, toată lumea ar trebui să ia mai în serios întreg procesul de selectare în cadrul UE. Guvernele UE trebuie să aleagă candidaţi care pot, şi doresc, să facă treaba, oameni cu experienţă în conducerea guvernelor de unde provin, nu oameni pe care doresc să-i alunge din politica naţională. Şi încă un lucru dacă guvernele continuă să joace jocul de a da vina pe Bruxelles atunci când le convine, acest lucru va ajuta doar forţele europene anti-UE şi susţinătorii lor străini – inclusiv pe preşedintele Vladimir Putin.

[1] Junkers a ocupat funcţia de prim-ministru al Luxemburgului timp de 19 ani înainte de a prelua conducerea Comisiei în 2014, în timp ce omologul său din Consiliu, Donald Tusk, fusese un politician experimentat în Polonia, unde a servit aproape şapte ani ca prim-ministru.

[2] Afacerea AstraZeneca

A existat un scandal anti-Astra, pe scară largă, atunci când un raid asupra unei fabrici farmaceutice italiene a descoperit o rezervă de aproape 30 de milioane de vaccinuri – doar pentru ca acesta să se risipească atunci când compania a spus că 16 milioane dintre ele sunt destinate utilizării în UE, iar restul se îndreaptă spre ţări mai sărace, ţări din cadrul unui program susţinut de UE numit Covid-19 Vaccines Global Access (Covax). A dorit gigantului american Pfizer să preia compania în 2014? Se pare ca da. AstraZeneca nu are şi nu a avut niciodată prea multă experienţă cu vaccinurile. Puterea lor constă în tratarea cancerului. Deci, când pandemia de Covid a lovit lumea, AstraZeneca nu era neapărat compania pe care mulţi o credeau că va conduce un program de obţinere a unui vaccin. S-a vorbit despre o legătură între Universitatea Oxford şi gigantul farmaceutic american Merck, dar guvernul britanic a dorit ca Oxford să se asocieze cu o firmă britanică pentru a stabili o capacitate puternică de vaccinare în Marea Britanie. Avea sens pentru AstraZeneca, deoarece Universitatea Oxford făcuse o mare parte din cercetările iniţiale – o mare parte din acestea au fost finanţate de guvernul britanic. Când au venit rezultatele iniţiale, a existat o atmosferă de euforie. Astra şi Oxford ar ajuta la salvarea lumii cu un vaccin sigur, eficient şi ieftin. Problema este că fabricarea vaccinurilor este foarte dificilă. Conform unor surse este la fel ca prepararea berii iar unele loturi funcţionează mai bine decât altele, iar atunci când adăugaţi complexitatea lanţurilor regionale de aprovizionare, lucrurile se complică şi uneori nu funcţionează. Când AstraZeneca s-a confruntat cu probleme de aprovizionare la începutul anului 2021, a dat prea puţină atenţie UE. Acesta a informat Comisia că UE va primi cu cel puţin 70 de milioane de doze mai puţine în primul trimestru al anului 2021 cu doar o săptămână înainte de data preconizată a aprobării Agenţiei Europene pentru Medicamente. Pentru a fi sigură de primirea dozelor  UE a prevăzut că Bruxelles-ul poate suspenda plăţile în cazul în care AstraZeneca nu reuşeşte să livreze şi prevede în mod specific că AstraZeneca nu poate avea contracte care i-ar împiedica capacitatea de a furniza UE

[3]. Nu a durat mult până când au început incriminările. Von der Leyen a susţinut rapid lansarea coordonată ca „o adevărată poveste de succes europeană”, dar unii diplomaţi au fost sceptici la încercarea ei de a face ţările să se unească şi să vaccineze împreună.  Dacă sacrificând viteza pentru proces şi solidaritate, Comisia a obţinut ceea ce şi-a dorit, rămâne o întrebare deschisă dacă. Achiziţionarea de vaccinuri împreună a ajutat aproape sigur că ţările mai mici din UE să obţină fotografii mai repede decât ar fi putut altfel. Dar efortul grupului a riscat uneori şi extinderea diviziilor blocului. Politicienii germani au fost unii dintre cei mai timpurii şi mai puternici critici ai efortului comun de cumpărare din ianuarie. Unii au acuzat Parisul că a blocat achiziţionarea de vaccinuri suplimentare BioNTech / Pfizer, astfel încât producătorul german să nu-l înlăture producătorul francez Sanofi – o afirmaţie refuzată cu indignare de francezi. De asemenea, Berlinul a crescut furia altor ţări cu acorduri unilaterale informale – şi posibil ilegale, potrivit Comisiei – cu CureVac pentru 20 de milioane de doze şi BioNTech pentru 30 de milioane. Lucrurile s-au înrăutăţit atât de mult încât cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Emmanuel Macron au primit un apel în prima săptămână lucrătoare din ianuarie pentru a repara lucrurile. Oficialul Elysée a spus că până la sfârşitul apelului, Macron era convins că Germania nu va încerca să-şi îndeplinească în realitate acordurile secundare.

[4] Ameninţările pentru blocarea exporturilor de doze de vaccin riscă să deraieze lanţurile de aprovizionare – cu puţin avantaj, potrivit studiilor. Primele runde au fost cu Marea Britanie, cu care relaţiile sunt deja zguduite din cauza Brexitului. Oficialii din domeniul sănătăţii din Africa sunt consternaţi şi avertizează că o revenire lentă a sănătăţii şi a economiei acolo va avea repercusiuni la nivel mondial. Australia, deja afectată de o interdicţie de export a UE, a făcut un apel din motive umanitare pentru a menţine aprovizionarea către ţările mai sărace, unde virusul se răspândeşte rapid. Un UE post-coronavirus ar trebui să ţină cont de modul în care va fi văzut de restul lumii.

[5] InterRail de transport internaţional feroviar de un bilet care să permită trenurilor să călătorească în toată Europa. InterRail bilete sunt destinate în primul rând pentru tinerii care cele mai multe beneficii de pe ele, dar si pentru adulti si copii.

[6] Privind cifrele din Europa de astăzi, cu siguranţă nu veţi vedea că a avut loc o redresare globală după criza COVID-19. Zona euro a raportat o scădere de 0,6 la sută a PIB-ului trimestrial. Acest lucru rezultă dintr-o contracţie de 0,7% în ultimele trei luni ale anului 2020, punând zona într-o recesiune tehnică, care este definită ca două trimestre consecutive de creştere negativă. Germania a fost cel mai grav afectat din marile ţări, cu o scădere de 1,7% a producţiei. Spania a scăzut cu 0,5%, iar Italia cu 0,4% (Portugalia a scăzut cu 3,3% alarmant). Franţa a reuşit să obţină o mică creştere, dar producţia generală a scăzut pentru trimestrul respectiv. Contrastul cu alte regiuni este dureros. Zona euro este acum singurul bloc major din lume cu o recesiune dublă.