„Conceptul evreiesc de tikkun olam înseamnă „repararea lumii”. Pentru indivizi, este un cod de trăit – responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a remedia lumea dezlânată în care trăim şi de a încerca să o transformăm într-un loc mai bun, să lucrăm pentru a îmbunătăţi bunăstarea altora, mai degrabă decât a noastră. Dar tikkun olam oferă, de asemenea, un cod de guvernare. Această lume are o nevoie extremă de reparaţii, un proces care va dura timp şi va avea inevitabil un succes inegal. Dar este esenţial să reţineţi că reparaţia propusă este distinctă de reparaţia unei clădiri. Reparaţia înseamnă luarea a ceea ce există, dar este rupt şi a-l face să funcţioneze; construirea înseamnă a crea ceva nou, fie pentru a atinge mai bine obiectivele existente sau, în unele cazuri, pentru a atinge altele noi. Reparaţia politicii externe a administraţiei Biden ar trebui să se definească iniţial de la şase până la nouă luni al şi numai după aceea va veni oportunitatea şi necesitatea, în unele zone, de a construi“ – scrie Richard Haass [1]

Printre provocările de securitate naţională cu care se confruntă SUA în 2021 se numără cele pe care le pune Rusia revanşardă, condusă de un preşedinte care a desfăşurat acţiuni agresive pe scena mondială în ultimii patru ani, fie că este vorba de Siria sau Arctica, otrăviri ale persoanelor incomode regimului atât pe pământ străin cât şi acasă, comportament cibernetic care pare să fi afectat diverse activităţi de la cele economice şi financiare la cele politice şi militare, cel puţin cele pe care noi ”publicul” le cunoaştem. Pentru Kremlin este esenţial răspunsul la întrebarea: cât de importante sunt tranziţiile prezidenţiale ale SUA pentru Rusia şi cum ar putea SVR sau GRU să se gândească la colectarea informaţiilor în acest timp? Pe măsură ce se dezvăluie echipa de guvernare a lui Biden, este clar acum că diviziunile dintre restabilitorii politicilor externe ale lui Obama şi cei care sunt în favoarea schimbării s-au topit într-o confuzie. La fel ca în toate noile administraţii, oficialii permanenţi din ministerele europene de externe vor examina biografiile înalţilor oficiali ai administraţiei Biden pentru a vedea ce legături găsesc cu „istoria” lor.

Relaţia Biden-Europa

Multe dintre schimbările lui Trump vor fi continuate, mai la nivel redus şi fără îndoială în formă semi-camuflată, de către cei care l-au servit pe Obama. Francezii vor fi de două ori încântaţi să vadă numirea vechiului prieten a lui Obama, Antony Blinken, ca Secretar de Stat al lui Biden. Acesta a ocupat funcţia de consilier adjunct pentru securitate naţională din 2013 până în 2015 şi secretar adjunct de stat din 2015 până în ianuarie 2017. Francezii ştiu de  participarea lui Blinken[2] la liceul parizian de elită, Jeannine Manuel, la care au participat în timp şi copiii lui Nicolas Sarkozy, Alain Delon şi al familiei princiare din Monaco, chiar dacă acest lucru s-ar putea să nu fie pe placul aripii democraţilor lui Bernie Sanders. În egală măsură, John Kerry, fostul secretar de stat al lui Obama, în calitate de trimis special pentru climă, va „încălzi” inimile francezilor pentru că este vărul fostului ministru francez al partidului verde Brice Lalonde sau poate secretarul de presă adjunct al Casei Albe, Karine Jean-Pierre, pentru că s-a născut în Martinica franceză şi a crescut la Paris. Desigur, toate cancelariile din întreaga lume joacă acest joc, doar pentru a descoperi o rudă sau un amic sau….ceva mai târziu înţelepciunea lordului Palmerston[3] că „ţările nu au aliaţi veşnici, ci doar interese eterne”. Deci, în ceea ce priveşte politicile, ce diferenţe de substanţă sunt susceptibile să întâmpine europenii în politicile lui Biden?

New York Times – evident fără sarcasm – a descris poziţia diplomatică a lui Biden ca fiind una de „empatie strategică”. Schimbările vor fi în spectrul politic extern de tipul „soft power”, în special în domeniul schimbărilor climatice. Reintrarea Americi în Acordul climatic de la Paris va fi ocazia unei reuniuni transatlantice ”acoperite”, în fapt, de o agendă mult mai largă. Deşi decuplarea economică a lui Trump de China şi rivalitatea între cele două puteri globale va continua, Biden îi va înscrie pe europeni în încercarea de a realiza relaţii mai strânse cu China pe probleme de climat, securitate a sănătăţii şi neproliferare nucleară. Poate fi inventată chiar o nouă „Cartă Transatlantică” pentru a simboliza relaţii mai strânse în afaceri internaţionale. Dar acele state membre ale Uniunii Europene care şi-au făcut temele cu privire la politicile probabile ale lui Biden – dacă vor gândi la fel ca Emmanuel Macron – vor fi dezamăgite de suspiciunea profundă a strategilor democraţi referitoare ideea „autonomiei strategice europene”.

Recenta „doctrină Macron”, a preşedintelui francez, se bazează indisolubil pe această noţiune, atât în ​​politica industrială, cât şi în aceea de apărare. Spre deosebire de francezi cei din tabăra germană vor fi încântaţi de ataşamentul clar al lui Biden faţă de centralitatea NATO în arhitectura de securitate transatlantică, o bucurie robustă manifestată de actualul ministru german al apărării. Însă tabăra germană ar trebui să fie pregătită pentru a continua angajamentul obligatoriu din partea statelor membre ale UE de a atinge obiectivul de 2% din PIB pentru finanţarea NATO. În ceea ce priveşte celălalt subiect apropiat de Europa, Rusia, strategia Biden se plasează între relaţii mai strânse pe probleme precum controlul armelor strategice şi o atitudine mai dură, de exemplu, politica lui Trump de eliminare a trupelor americane din Germania, pe care tabăra Biden a calificat-o „un cadou pentru Putin”. Din nou, acest lucru va împărţi probabil membrii UE, în special pe cei care-l au în frunte pe preşedintele Macron, care favorizează în mod controversat o Europă care lucrează mult mai strâns cu Rusia. Aclamările politicienilor şi presei din UE au fost ditirambice pentru Biden – dar aveţi grijă la ce vă doriţi!. Este posibil ca schimbarea marilor probleme să fie mică. În privinţa acelor politici Biden direct aplicabile UE, este probabil ca impactul să genereze alte fisuri într-o uniune transatlantică deja împărţită/fisurată în privinţa economiei, finanţelor, arhitecturii de securitate şi a „statului de drept”.

Relaţia Rusia-Biden

Unul dintre puţinii lideri mondiali care încă nu au recunoscut rezultatul alegerilor prezidenţiale din Statele Unite este preşedintele rus Vladimir Putin. Această amânare este izbitor de necaracteristică: Putin, de exemplu, a felicitat-o pe Maia Sandu a doua zi după victoria împotriva pro-rusului Igor Dodon, la recentele alegeri prezidenţiale din Moldova. De asemenea a făcut o scurtă pauză înainte de a urma exemplul liderului chinez Xi Jinping şi de a-l felicita pe Aleksandr Lukaşenko pentru victoria frauduloasă a acestuia din urma alegerilor prezidenţiale din Belarus. În cazul extrem de important al SUA, China a recunoscut rezultatul votului din 3 noiembrie în 13 noiembrie şi pe 25 noiembrie, Xi a trimis o telegramă de felicitări preşedintelui ales Joseph Biden. Tăcerea contrastantă a lui Putin a devenit vizibilă şi există cu siguranţă mai mult decât intenţia anunţată oficial de a respecta procedurile procesului electoral american. Ea se constituie, probabil, în oferirea unui gest final de sprijin pentru Donald Trump (!?).

O scurta paranteză trebuie făcută. Luna trecută a înregistrat o nouă creştere a „scurgerilor” şi a speculaţiilor cu privire la starea de sănătate a preşedintelui Vladimir Putin, împreună cu sugestii din presă că ar putea, prin urmare, să planifice să demisioneze din funcţie mai devreme. Zvonurile s-au repetat atât de frecvent încât au obligat secretarul de presă prezidenţial Dmitri Peskov să le respingă public, susţinând că sănătatea şefului statului este „absolut normală”. Rapoartele potrivit cărora liderul de la Kremlin este bolnav (potrivit unor surse cu cancer şi altele Parkinson) au fost răspândite în toată lumea în mass-media occidentală şi rusă. Cu toate acestea, de data aceasta, poveştile despre presupusele boli ale lui Putin sunt legate direct de procesul „tranziţiei puterii”, pregătire care se presupune că sunt deja în desfăşurare. Şi ca să tragem o concluzie un număr de observatori politici din Rusia consideră că informaţiile despre boala lui Putin şi posibila demisie – împreună cu scurgerile de informaţii separate despre viaţa personală a preşedintelui sunt publicate în mod deliberat pentru a distrage atenţia populaţia de la problemele reale cu care se confruntă ţară. Aceasta ar include eşecurile geopolitice ale Moscovei în „gestionarea” alegerilor din Moldova, puterea tot mai mare a Turciei în Caucazul de Sud, continuarea crizei politice din Belarus, combinată cu dovezile neloialităţii lui Aleksandr Lukaşenko faţă de Moscova, precum şi înrăutăţirea situaţiei economice a Rusiei din cauza pandemiei de coronavirus.

Într-adevăr, scăderea continuă a veniturilor personale ale ruşilor se traduce prin scăderea sprijinului acordat guvernului. Potrivit celui mai recent sondaj al Fundaţiei Opinia Publică, 52% dintre ruşi critică autorităţile pentru modul în care gestionează economia. Încă un alt subiect ”uitat” în timp ce mass-media contempla sănătatea lui Putin a fost adoptarea (între 6 şi 10 noiembrie) a unui pachet de legi federale menite să consolideze anul acesta noua modificare a Constituţiei ruse. Amendamentele, printre altele, consolidează şi extind puterea lui Putin. Deci să revenim la chestiunea iniţială: a pierdut preşedintele Putin startul în relaţia cu Biden? Preşedintele Putin – la fel ca majoritatea conducătorilor autocraţi – atribuie o importanţă crucială legăturilor personale, totuşi, aparent, el nu poate găsi o modalitate de a se conecta cu Biden. Spre deosebire de cazul multor alţi nou-veniţi la conducerea cancelariilor străine, el nu se poate baza pe o experienţă anterioară în afara celei din 2011 atunci când Biden a fost într-o vizita de 2 zile la Moscova şi a fost primit atât de preşedintele Dimitri Medvedev, cât şi de prim-ministrul Putin. O fotografie veche care circula pe reţelele de socializare online din Rusia îl arată pe Biden dând mâna cu ministrul de externe sovietic Andrei Gromiko în 1988, când Putin nu ar fi putut nici măcar să viseze să fie primit în aceeaşi cameră cu acei doi bărbaţi el fiind dislocat, ca agent KGB, în RDG. De ce este dificil din punctul de vedere a lui Putin? Din cauza perspective clare a unei echipe de profesionişti în politică externă bine organizaţi, veterani ai acesteia, care vor prelua ”domnia” la Washington, DC, şi care ar trebui să facă acţiunile SUA pe scena internaţională mai puţin capricioase sau improvizate în schimb deliberat strategice. Dimpotrivă, la Kremlin, stilul de luare a deciziilor a fost de ani de zile din ce în ce mai capricios, iar auto-izolarea prelungită a lui Putin în timpul pandemiei COVID-19 a agravat această tendinţă.  

O nouă caracteristică a politicii SUA care irită şi îi îngrijorează pe oameni lui Putin este accentul consolidat al noii administraţiei a SUA pe susţinerea valorilor democratice şi a drepturilor omului. Susţinerea democraţiei (mai degrabă decât promovarea) va sta, de asemenea, la baza revigorării relaţiilor transatlantice, astfel încât Moscova trebuie să se aştepte la „recompense” diminuate din jocul său de exploatare a dezacordurilor dintre SUA şi aliaţii săi europeni. Un exemplu elocvent este poziţia  administraţii americane referitoare la brutalităţile poliţiei din Belarus, care nu a reuşit să suprime în totalitate protestele în masă împotriva Lukaşenko, poziţie care ar putea încuraja UE să ostracizeze cu mai multă hotărâre regimul de la Minsk. Putin nu poate să nu vadă că Lukaşenko a devenit o piatră de moară în binomul Rusia-Belarus versus relaţiile Rusiei cu Occidentul.  Angajamentul lui Biden de a restabili centralitatea democraţiei în politica externă a SUA ar putea răsuna şi în Rusia, deci pentru a preveni acest impact, Duma de Stat rusă (camera inferioară a parlamentului) dezvoltă un set de legi represive destinate persoanelor denumite „agenţi străini”. La Moscova nu se aşteaptă nicio relaxare  a regimului sancţiunilor din partea Casei Albe. Una dintre îngrijorările acute este că sancţiunile întărite ar putea face imposibilă organizarea producţiei de vaccinuri COVID-19 în Rusia, iar Putin a fost iritat de scurgerea în presă a discuţiei sale cu preşedintelui francez Emmanuel Macron pentru un ajutor în această problemă. 

Schimbările preconizate în politicile energetice şi climatice ale SUA sunt, de asemenea, evaluate ca nefavorabile pentru Rusia, chiar dacă o reglementare mai strictă ar putea cauza o anumită scădere a producţiei americane de hidrocarburi din depozitele de şist. Contracţia economiei Rusiei este estimată la 4,5% în 2020, dar perspectivele de redresare sunt subminate de contracţia continuă a petro-veniturilor. Rusia are nevoie de o realocare a resurselor de la acumularea militară la sectorul său medical degradat sau la sistemul de educaţie subfinanţat, iar reabilitarea preconizată a documentelor privind controlului armelor strategice cu administraţia Biden ar putea ajuta în această întreprindere. Însă problema este că prelungirea prevăzută a tratatului de limitare nucleară START şi progresul în discuţiile de stabilitate strategică vor reduce caracterul politic al armelor nucleare în afacerile globale. Şi Putin a investit deja mult efort personal în promovarea „armelor minune”, hipersonice (cu vârf nuclear), ca principală manifestare a forţei Rusiei.

În ultimii patru ani s-a înregistrat o deteriorare profundă a relaţiilor ruso-americane şi o mulţime de frustrări au apărut la Moscova în ceea ce priveşte eşecurile din mult aşteptatul dialog bilateral la nivel înalt. Administraţia Biden care vine nu face decât să adauge această frustrare, deoarece promisiunea sa de a avea o politică externă coerentă şi previzibilă este menită să reducă spaţiul Rusiei pentru manevrele malefice într-o arenă internaţională dezorganizată. Cu tot câştigul administraţiei Biden, doctrina Trump şi majoritatea republicană în Congres va face dificilă o administraţie democrată eficientă. În mod sigur, Kremlinul, se aşteaptă la un triumf miraculos în ultimul minut în instanţă pentru echipa Trump, dar evitarea lui Biden este puţin probabilă. Kremlinul ar putea dori să trimită un semnal următoarei administraţii despre poziţia dură şi neplăcută a Rusiei dar, probabil, nu va fi posibil. 

În comunitatea de informaţii americane există un nivel incredibil de continuitate în care se desfăşoară multe dintre interesele naţionale ale SUA, în ciuda oricărui partid venit la Casa Albă.Ruşii, prin serviciile de spionaj, lucrează pentru a evalua noua direcţie politică din SUA. Kremlinul îşi organizează o presă completă pentru a pune presiune în chestiuni de mare interes pentru ei, precum tratatele New START şi Open Skies . Acestea sunt doar câteva din lucruri pe care se vor concentra ruşii. De asemenea, vor să afle politicile administraţiei Biden în Orientul Mijlociu, în special faţă de Iran şi în Asia de Sud, în special faşă de Afganistan, toate cu un ochi spre evidenţierea multipolarităţii lumii. Aceasta a fost întotdeauna fraza cheie pentru ruşii care se întorc înapoi cu peste un deceniu. Mai este o întrebare: pe ce va pune accentul preşedintele Putin? Întorcându-ne la zilele Uniunii Sovietice, Rusia a încercat întotdeauna să creeze o breşe între Statele Unite şi NATO, în special între Statele Unite şi Germania, cam aşa cum s-a întâmplat în relaţiile dintre cele două în recenta administraţie Trump. Casa Albă a avut de asemenea o relaţie tumultoasă cu cancelarul german Angela Merkel caz în care preşedintele Putin nu a mai turnat gaz peste incendiile” deja existente. Dar, dacă vede că Statele Unite se apropie şi încearcă să creeze o  legătură strânsă cu aliaţii europeni, s-ar putea să vedeţi o Rusie agresivă şi asta nu numai în Europa. Atât Rusia, cât şi China ar dori ruperea eforturilor SUA de a construi alianţe în Asia.

Putin nu doreşte un NATO puternic, care să atragă ţări din propria sa sferă de influenţă, inclusiv Ucraina. El doreşte acel cordon sanitar de la graniţa de vest care să-i ofere securitate. Preşedintele Trump a fost foarte deschis cu privire la criticarea membrilor NATO pentru că nu au cheltuit suficienţi bani şi a aprobat planurile de transfer al trupelor americane din Germania. Preşedintele Putin ar lăsa acest lucru să se întâmple şi ar fi fericit să urmărească această stare a jocului geopolitic. Dacă preşedintele ales Biden pune în aplicare o politică de colaborare mai strânsă cu partenerii NATO, atunci veţi vedea că Rusia va încerca să facă ceea ce ştie mai bine, fie că este vorba de operaţiunile lor de informare asimetrică, de spionaj sau de politica de putere pentru a încerca să creeze o prăpastie între SUA şi aliaţii săi NATO. Cu siguranţă, Ucraina va fi un semn de întrebare major pentru administraţia Biden. Vor acorda un sprijin real Ucrainei? Administraţia Obama nu a făcut-o. Administraţia Trump a sporit de fapt sprijinul acordat Ucrainei cu asistenţă militară, dar mai sunt multe de făcut pentru a apăra suveranitatea Ucrainei împotriva multiplelor agresiuni ale  Rusiei. Acesta va fi un adevărat semn de întrebare pentru administraţia Biden.

Şi încă o chestiune importantă în ordinea evenimentelor derulate înaintea alegerilor din 3 noiembrie din SUA. În octombrie 2020, preşedintele Putin a oferit o serioasă concesie care ar permite prelungirea tratatului New START privind controlul armelor nucleare (programat să expire la 5 februarie 2021) pentru doar un an. În acelaşi timp, partea rusă a fost de acord să semneze o declaraţie politică suplimentară de „îngheţare” a tuturor armelor nucleare, inclusiv a armelor nucleare non-strategice sau tactice care nu sunt acoperite de New START. Această propunere era mai mult sau mai puţin în concordanţă cu ceea ce cerea administraţia Trump. Se pare că Kremlinul credea că semnarea unei prelungiri a tratatului împreună cu o declaraţie de „îngheţare” neobligatorie înainte de 3 noiembrie i-ar oferi preşedintelui SUA în funcţie un impuls suplimentar pentru realegere sa. Dar planul nu s-a împlinit niciodată. Washingtonul a cerut un mecanism puternic de verificare a „îngheţului” nuclear, în timp ce Moscova nu era pregătită să accepte unul, citând faptul că nu existau protocoale preexistente pentru verificarea reciprocă a producţiei de focoase nucleare.

Toate tratatele SUA-Rusia de control al armelor în timpul Războiului Rece şi după aceea au limitat doar sistemele de livrare – rachete, submarine şi bombardiere – nu producţia de focoase nucleare în sine. La rândul său, Biden şi-a declarat în mod public disponibilitatea de a prelungi Noul START timp de cinci ani, fără a fi „îngheţată” producţia de focoase nucleare. Moscova se pregăteşte acum pentru noua administraţie a lui Biden, care va avea la dispoziţie doar aproximativ două săptămâni după inaugurare să prelungească Noul START înainte ca acesta să expire la 5 februarie 2021. Guvernul lui Putin se teme, de asemenea, că promisiunea lui Biden de a restabili soluţiile bipartizane la Washington s-ar putea traduce printr-o administraţie care caută noi sancţiuni anti-ruse, de exemplu, să pedepsească autorităţile ruse pentru că ar fi folosit un agent neurotoxic pentru a-l otrăvi pe liderul opoziţiei Alexei Navalny la Tomsk, în august 2020. Între timp, statele europene occidentale aşteaptă cu nerăbdare să restabilească relaţii mai puţin tensionate cu Washingtonul sub administraţia Biden.Moscova consideră că orice semne ale solidarităţii transatlantice consolidate sunt antitetice faţă de interesele ruseşti, şi se teme că un Occident reunit va întreprinde din nou o promovare a democraţiei mai agresivă în timp ce stabileşte noi sancţiuni suplimentare şi noi „revoluţii colorate” împotriva Rusiei.  De reţinut că numirea anunţată a lui Jennifer Psaki[4] în funcţia de secretar de presă al Casei Albe a lui Biden este privită la Moscova ca o mişcare profund ”sinistră”. Psaki a fost purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA în 2013-2015, când a avut loc preluarea agresivă de către Rusia a Crimeei şi luptele de la Donbas, fapte care au dus la întreruperea relaţiilor dintre Rusia şi Occident. Psaki este perceput la Moscova ca faţa unui Washington confruntativ care se grăbeşte să impună sancţiuni punitive. Posibila extindere a New START timp de cinci ani fără condiţii prealabile de către administraţia Biden de intrare ar putea fi singurul punct luminos pe un orizont general de întuneric.

Războiul continuă!

Războiul dintre Rusia şi SUA continuă pe tărâmul serviciilor deşi linia oficială, aşa cum este articulată de preşedintele Putin, este că Moscova este gata să „lucreze şi să coopereze cu orice lider pe care poporul american îl poate alege”. Putin a decretat în mod public că sistemul de alegere a preşedinţilor în SUA prin Colegiului Electoral este unul profund „nedemocratic”. Decretarea „nedemocratică” a Colegiului Electoral a fost un element frecvent al propagandei sovietice în timpul Războiului Rece, deci repetarea acestei acuzaţii astăzi nu este o noutate pentru Kremlin. 

Înainte de 3 noiembrie, Serviciul de Informaţii Externe al Rusiei (SVR – fosta primă direcţie şefă a KGB) a prezis că revoltele şi haosul vor înghiţi America post-electorală, pe măsură ce se vor prelungi bătăliile legale şi relatările despre un scrutin controversat, permiţând fiecărei părţi să conteste rezultate indiferent cine a fost în cele din urmă declarat câştigător. Desigur, toate aceste previziuni de frământări şi prăbuşiri economice au căzut. În alegerile din 2016 Putin a desfăşurat o mulţime de operaţiuni de influenţă ce puteau lesne fi descoperite. De exemplu, cine merge la Trump Tower pentru a avea o întâlnire sigură? Sau cumpărarea de reclame pe Facebook/Google operaţiuni care trebuiau descoperite. Maria Butina[5] a fost o operaţiune de influenţă de asemenea concepută a fi uşor descoperită, pentru a face să pară că Kremlinul se angajează cu baza republicană tradiţională, inclusiv cu evanghelici şi membrii Asociaţiei Naţionale a Armelor (National Rifle Association). Aceste tipuri de operaţiuni se disting pe largul spectru de propaganda evidentă pe care o vedeţi la Sputnik şi Russia Today, iar apoi la celălalt capăt al spectrului apare spionajul clandestin. Este foarte rar ca ultimele tipuri de operaţiuni, cele clandestine, să iasă la iveală.

Un bun exemplu este operaţiunea „Poveştile fantomelor” (Ghost Stories) în care FBI a urmărit şi arestat ilegali ruşi în 2010. Acel spionaj rus nu a fost, desigur, menit să fie descoperit. Îngrijorarea pe care cred că ar trebui să o avem este despre modul în care ruşii desfăşoară operaţiuni de influenţă într-un mod care nu trebuie să fie descoperit. Nu este ceva despre care vom auzi multe în spaţiul public. Aceasta este partea pentru care cred că trebuie să încercăm să rămânem cu un pas înaintea ruşilor, pentru că încă vor să ne influenţeze şi nu vor întotdeauna să se ştie că o fac. Inteligenţa strategică este cu adevărat importantă pentru a înţelege unde se îndreaptă Putin, iar inteligenţa tactică este importantă pentru a şti cum o face. Se pare că aici nu avem succes şi ne trezim cu fapte deja împlinite fie ca este vorba de economie sau politică. Exemple aveţi chiar în aceste zile odată cu alegerile noastre. Rusia se pregăteşte în continuu, fără odihnă.

La 13 noiembrie, preşedintele Vladimir Putin a semnat un decret (ukaz) „Cu privire la implementarea planului de apărare al Federaţiei Ruse pentru 2021–2025” (în continuare, Planul), care va intra oficial în vigoare la 1 ianuarie. Planul – a cărui istorie datează din 1996, când prima lege federală post-comunistă „Cu privire la apărare” a fost adoptată oficial – are cel mai înalt nivel de clasificare, iar detaliile sale nu sunt niciodată dezvăluite publicul larg. Potrivit unor surse din servicii, un astfel de document conţine de obicei o descriere a principalelor riscuri şi ameninţări externe cu care se confruntă statul rus şi defineşte şi determină domeniile strategice pentru dezvoltarea forţelor armate ruse şi realizarea / punerea în aplicare a sistemelor de apărare şi programe de armament. Mai mult, fiecare plan conţine probabil prevederi cheie referitoare la aspecte precum ordinea de mobilizare şi organizarea a aşa-numitei „apărări teritoriale” a Rusiei – un element al planificării apărării ruseşti evidenţiat în mod specific de şeful Statului Major General, Valery Gerasimov, în articolele sale publicate în 2013 şi 2016. Deşi detaliile planului rămân clasificate se pare că accentul principal al documentului este asupra modului de abordare a provocărilor cu care se confruntă Rusia în patru domenii separate: militar-politic, geopolitic, geo-economic şi „hibrid”. Şi, deşi partea rusă are suficientă experienţă / capacităţi pentru a face faţă efectiv primelor două, este mai dubios dacă Planul se adresează celor două domenii ulterioare într-un mod cu adevărat strategic. Vom vedea din următoarele mutări pe tabla geopolitica ale lumii făcute de preşedintele Putin. 

[1] „Repairing the World – The Imperative – and Limits – of a Post-Trump” Foreign Policy (9 noiembrie 2020)

[2] Antony Blinken s-a născut la 16 aprilie 1962, în New York, New York, din părinţi evrei, Judith (Frehm) şi Donald M. Blinken. A urmat şcoala Dalton din New York până în 1971, când s-a mutat la Paris, Franţa, unde a urmat şcoala Jeannine Manuel. S-a mutat acolo împreună cu mama sa divorţată şi noul ei soţ, avocatul Samuel Pisar, care a supravieţuit atât lagărelor de la Auschwitz, cât şi celor de la Dachau din Holocaust. Bunicii săi materni erau evrei maghiari. Unchiul lui Blinken, Alan Blinken, a fost ambasador al Statelor Unite în Belgia. Blinken a participat la Universitatea Harvard, unde a lucrat la The Harvard Crimson şi a coeditat revista săptămânală de artă. După ce şi-a obţinut diploma de licenţă, Blinken a lucrat pentru The New Republic. Şi-a luat doctoratul la facultatea de drept Columbia în 1988. După absolvire, a practicat avocatura în New York şi Paris. În timpul campaniei prezidenţiale din 1988, Blinken a lucrat cu tatăl său Donald la strângerea de fonduri pentru Michael Dukakis. 

[3] Henry John Temple, al 3-lea viconte Palmerston a fost un politician britanic. A fost prim ministru al Marii Britanii între 1855-1858 şi 1859-1865, fiind cunoscut sub numele de Lord Palmerston.

[4] Jennifer Rene „Jen” Psaki a activat în calitate de purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii şi în alte funcţii de comunicare şi relaţii cu presa în cadrul Casei Albe, în timpul preşedinţiei lui Barack Obama. A fost purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii între 11 februarie 2013 – 31 martie 2015, Vicedirector de Comunicare al Casei Albe în funcţie între 19 decembrie 2009 – 22 septembrie 2011, Secretar adjunct de presă al Casei Albe în funcţie între 20 ianuarie 2009 – 19 decembrie 2009 (Preşedinte-Barack Obama) Ea a fost secretar adjunct de presă pentru campania electorală prezidenţială din 2004 a lui John Kerry. În anii 2005–2006, Psaki a servit în calitate de director de comunicare pentru reprezentantul SUA Joseph Crowley şi secretar regional de presă pentru Democratic Congressional Campaign Committee.

[5] Mariia Valeryevna Butina este cetăţean rus care a fost condamnată în 2018 pentru că a acţionat ca „agent străin neînregistrat” (nu a lucrat sub acoperirea diplomatica) al Rusiei în Statele Unite.