Pentru Rusia intervențiile în Orientul Mijlociu, începând cu Războiul Ruso-Turc, între 1768-1774 când flota rusă a asediat de două ori Beirutul, a fost o cale de a-și revendica puterea globală. Duminică, surâzător, pe podiumul de la Soci al circuitului de F1, la premierea câștigătorilor Marelui Premiu al Rusiei, între Hamilton și Vetel, președintele Federației Ruse ridică cupa dedicată primului loc și o îmânează câștigătorului.
Tot înainte tovarăși!
Se intonează imnul național al Marii Britanii (pentru pilotul Luis Hamilton) urmat de cel al Germaniei (pentru firma Mercedes a cărei monopost s-a clasat pe primul loc). Președintele Federației Ruse este în poziție de drepți (!?) ascultând cele două imnuri (probabil datorită formației de ofițer). Este oare Rusia din nou în Europa? Se pare că da. Cine sunt garanții? Răspunsul îl are deocamdată drept garant pe Jean Claude Junker, președintele Comisiei Europene, care într-o conferinţă de presă în oraşul german Passau la granița cu Austria, citat de site-ul TheLocal.se, declara: „Ştiu din conversaţiile mele cu Putin că el nu acceptă fraze ca cele de atunci când preşedintele american Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poţi să vorbeşti despre Rusia aşa„. Și chiar a continuat cu hotărâre în acest sens: „Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu Rusia. Nu este sexi, dar aşa trebuie să facem, nu putem continua aşa„. Preşedintele Comisie Europene a făcut aceste declaraţii în contextul în care UE şi Statele Unite au impus sancţiuni Rusiei din cauza intervenţiei acesteia în Ucraina și a anexării ilegale a Crimeei, iar Obama a avut o întâlnire glacială cu preşedintele rus Vladimir Putin la Adunarea Generală a ONU, în septembrie. Sancţiunile aplicate Federației Ruse au restricţionat accesul Rusiei la credite bancare occidentale, la tehnologie industrială şi în sectoarele apărării şi energetic și de asemenea au impus restricţii în eliberarea vizelor şi au blocat averile a zeci de oficiali ruşi de rang înalt. Ca răspuns, Moscova a impus embargouri asupra celor mai multe importuri de alimente şi băuturi occidentale. Este o directie care ne duce într-o incertitudine de neimaginat. Încotro o s-o luăm?
CV domnului Junker
Apropo, cât este adevăr și câtă fabulație în ceea ce ziarul Der Spiegel scria despre CV-ul președintelui Comisiei Europene odată cu propunerea acestuia la conducerea Comisiei? Nu știm. Știm însă cu certitudine că a demisionat din funcția de premier al Luxemburg în urma unui scandal privind modul de operare al serviciilor secrete din ducat, în urma unei stenograme care devoala o discuție între Junker și șeful de atunci al Serviciul de Informații al statului Luxemburg / Service de Renseignement de l’État du Luxembourg (SREL), Marco Mille, care pur și simplu întâmplător înregistrase, cu un microfon montat într-un ceas de mână, discuția pe care cei doi au avut-o, fără să-i comunice acest fapt premierului. SREL, conform investigațiilor comisiei parlamentare luxemburgheze conduse de verzi (Partidul Green), a făcut înregistrări ilegale, a ținut peste 13000 de dosare secrete asupra anumitor cetățeni luxemburghezi și a condus operațiuni contra-teroriste fără acoperire pentru a ajuta un oligarh rus să plătească 10 milioane de dolari unui spion spaniol(!?). Domnul Junker nu a fost acuzat niciodată de nicio crimă în conexiune cu scandalul datorat operațiunilor Agenției de informații luxemburgheze. De fapt președintele Comisiei Europene declara la momentul respectiv: Serviciile de informații nu sunt prioritatetea mea. Mai mult decât atât cred că Luxemburgul nu va avea un prim ministru pentru care SREL să constituie o prioritate. Cu alte cuvinte fostul prim ministru din Luxemburg ne spune că securitatea națională a ducatului nu este o prioritate (!?). Este curios pentru un om politic (de excepție) care între 1995 și 2013 a fost primul ministrul al Luxemburgului (18 ani fiind cel mai logeviv prim ministru european) și în același timp președintele Euro-Grupului până în 2013, o reuniune a miniștrilor de finanțe din statele care au adoptat moneda euro. Juncker a fost și ministru de finanțe luxemburghez între 1989-1995.
Grand Prix-ul de Formula 1
Și încă o știre care a scăpat presei noastre prinsă în balcanismul cotidian. La Grand Prix de la Soci (F1 este întodeauna o competiție la care casele regale din Golf se înghesuie să participe indiferent de locul de desfășurare) o întâlnire între președintele rus Vladimir Putin și prințul moștenitor al Arabiei Saudite și ministrul al Apărării, Mohammed bin Salman însoțit de de Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale Emiratelor Arabe șeicul Mohammed bin Zayed al-Nuhayyan. Datele despre discuție sunt puține iar contextul în care s-a desfășurat se spune, pe surse, că a fost tensionat. Odată ce Rusia sprijină guvernul Assad să supraviețuiască și Iranul să-și consolideze poziția în Levant, țările din Golf se situează pe poziții opuse. Probabil că președintele Vladimir Putin a citit în documentarele primite de la serviciile de informații faptul ca saudiții au jucat un rol important în sprijinirea luptătorilor afgani, împotriva forțelor sovietice, prin asigurarea de rachete Stinger sol-aer în anii 1980 sau în sprijinul militanților ceceni în anii1990 sau poate mai recent prin fatwa emisă de 52 de clerici musulmani pentru a lupta împotriva trupelor ruse din Siria. Acesta poate fi prețul apropierii de Iran al Kremlinului: o relație rece cu Golful.
Ce a lăsat drept moștenire Ecaterina cea Mare liderilor ruși?
Interesele lui Vladimir Putin în Siria sunt mai multe și mai complexe decât cele de acum două secole și jumătate. Kremlinul alege să își prezinte incursiunea militară în Siria ca pe una care are ca țintă apărarea ordinii de drept din Siria adică ordinea stabilită de regimul totalitar al lui Bassar al-Assad. Președintele Vladimir Putin se vede urmașul împăraților bizantini și apărători ai Creștinătății Ortodoxe iar Moscova devine treptat Noul Ierusalim. În 1768 țarina Ecaterina cea Mare a pornit la război împotriva Imperiului Otoman. Flota rusă a început asaltul coastelor Mediteranei. Prin victoria de la Chesme Rusia și-a instaurat pentru prima dată în istorie dominația navală în estul Mediteranei, dominație pe care astăzi o apără cu fervoare deși la 1774 s-au retras după ce sultanii turci au oferit la schimb Crimeea. În aceste noi condiții prințului Potemkin numit amiral al flotei ruse a înființat în Crimeea flota Mării Negre. Rușii, fie că au fost conduși de țari, fie de bolsevici, au fost întodeauna fascinați de o extindere teritorială în Orientul Mijlociu (inclusiv o ieșire la mările calde) sau cel puțin de o influență politico-militară. O oportunitate a fost la mijlocul Primului Război Mondial în 1916 când o înțelegere secretă între francezi și englezi realizată cu acordul tacit al Imperiului Rus ar fi făcut ca Rusia să preia Constantinopolul. Acordul Sykes-Picot a împărțit Imperiul Otoman în zone de ocupație bazate pe interesele geo-politice franceze și britanice și a făcut abstracție de componenta etnică, etosul și aspirațiile naționale și religioase ale locuitorilor.
Astfel:
– Marea Britanie urma să preia controlul asupra teritoriilor pe care – în linii mari – se găsesc astăzi Iordania, sudul Irakului și o mică zonă în Palestina, în jurul portului și golfului Haifa, pentru a-și asigura accesul la Marea Mediterană.
– Franța, la rândul ei, urma să preia controlul asupra teritoriilor din sud-estul Turciei, nordul Irakului, Siria și Libanul.
– Rusia ar fi urmat să primească Constantinopolul, Strâmtorile Turcești și partea rămasă otomană a Armeniei, (al cărei popor aspira la independență și la unirea tuturor regiunilor în care locuia, sprijinit formal, mai ales, de către francezi) Rușii au pornit în 1917 Revoluția bolșevică și au ieșit din înțelegerile stabilite pentru împărțirea Imperiului Otoman dar nu au renunțat niciun moment la o poziție de influență în Orientul Mijlociu. Ce a urmat? Despoții prezenți în Nordul Africii și în Orientul Mijlociu le-au permis sovieticilor să-și satisfacă această poftă. Muammar el-Gaddafi în Libia, Saddam Hussein în Irak și Hafez al-Assad în Siria au fost partenerii URSS de-a lungul timpului până la răsturnarea lor de la putere. Militarii sovietici au intervenit în Orient în timpul războiului israelo-egiptean dintre 1967-1970 în sprijinul Egiptului. SUA vesus Rusia Retragerea SUA din Irak și indecizia Washingtonului asupra Siriei a creat un vacum de autoritate gesostrategică pe care Rusia hărțuită de sancțiunile economice a căutat să-l umple în vederea unui eventual schimb: Siria contra Crimeea(!?). Problema este că o cooperarea cu Teheranul merge bine pentru Moscova următoarea țintă declarată de ministrul de Externe rus Serghei Lavrov la ONU fiind Irakul. Noi nu suntem invitați și nu am fost solicitați. Noi suntem oameni politicoși- spunea Serghei Lavrov referitor la o posibilă implicare în Irak. Dar faptele sunt cele care ne demonstrează că pe 26 septembrie ruși au constituit un comandament special de coordonare al acțiunilor militare la Bagdad. Occidentalii sunt în impas în Siria în fața strategiei Moscovei şi caută soluţii pentru a reveni în joc. Ele ar fi în număr de două: (1) Occidentul să nu facă numic și să se roage(!) ca Siria să devină un nou Afganistan pentru ruși și (2) Occidentul să joace după regulile sale și să-și asigure un loc la masa negocierilor viitorului Siriei. Acum intervenția militară a Rusiei a creat mai mult sau mai puțin o zonă de interdicție aeriană deasupra Siriei unde supremația occidentală a coaliției de 60 de state era de necontestat. Problema Turciei este aceasta: nu există mişcări mai puţin riscante. Prin urmare este constrânsă, dacă nu chiar paralizată de situația actuală. Poziţia sa seamănă cu a Israelului: priveşte, aşteaptă şi speră că nu va fi nevoie să acţioneze. Cel mai rău deznodământ pentru Turcia este crearea unei republici kurde independente în Siria şi Irak. Turcia este în impas și datorită unei (probabile!?) înțelegeri secrete a rușilor cu kurzii care doresc un stat cel puțin o autonomie administrativă în provincia din nordul Siriei cu populație majoritară kurdă și din această cauză amenință Europa cu un nou val de refugiați deși UE a promis un ajutor finaciar substanțial Ankarei. America nu poate proteja rebelii pregătiți să înfrunte trupele guvernamentale siriene și este clar că aceștia nu vor primi rachete sol-aer pentru a doborâ avioanele rusești (rachetele pot cădea în mâinile grupărilor teroriste și pot fi folosite împotriva avioanelor de pasageri). În același timp Casa Albă nu dorește implementarea unei zone de interdicție a zborului deasupra Siriei. În schimb SUA continuă aprovizionarea rebelilor cu rachete antitanc tip TOW (au fost trimise 550 de bucăți) a căror efect asupra blindatelor (fabricate în Rusia) armatei prezidențiale siriene a fost devastator (CIA solicită rebelilor care folosesc rachetele TOW să trimită lansatorul gol înapoi în Turcia și să efectueze câte o înregistrare video la fiecare lansare – conform declarației lui Charles Lister un expert în problema siriană de la un think tank – Brookings Doha Center – din Qatar). Obiectivul americanilor în Siria este clar: eliminarea Statului Islamic, un grup terorist cu fonduri de milioane de dolari la dispoziție. De asemenea americani cred că eliminarea din ecuația guvernamentală a lui Assad este de fapt precursorul înfrângerii mișcării Statului Islamic, a cărei apariție este în parte datorată nemulțumirii față de guvernarea Alawită. Și în aceste condiții rușii încearcă să-l țină la putere pe Assad prin forța militară. Programe diferite de sprijinire a opozanților lui Assad Programul CIA de a antrena și finanța 10000 de rebeli sirieni, care să lupte împotriva regimului Assad, este separat de programul Pentagonului pentru pregătire și antrenarea de comandanți (în jur de 80) din rândul rebelilor în vederea derulării de operațiuni militare împotriva ISIS nu împotriva lui Assad. După câteva rateuri rebelii pregătiți în programul CIA au început să pună mari probleme regimului Assad (numai 4 rachete au căzut în mâinile grupărilor teroriste afiliate al-Qaeda). În acest timp două mișcări au surprins eșicherul militar turc și nu numai: retragerea bateriilor de rachete Patriot dislocate la Gaziantep la Comandamentul Brigăzii Mecanizate 5, după ce pe 8 octombrie Turcia a solicitat NATO să nu le retragă din cauza pericolului iminent al unui atac cu rachete siriene (sistemele de rachete siriene hărțuiesc avioanele turcești F-16 care patrulează la granița cu Siria) și retragerea pentru prima dată după 2007 a unui portavion militar american care patrula constant în Golful Persic (USS Theodore Roosevelt cu 5000 de militari și 65 de avioane de luptă la bord). Cele două evenimente crează temeri nu numai la Ankara dar și în comunitatea militară, unii experți americani exprimându-și preocuparea față de rechemarea portavionului într-un moment în care Rusia își întărește prezența în Orientul Mijlociu. Rusia rămâne o carte necunoscută în regiune, iar lipsa unui portavion american se observă. În schimb chinezii au adus în Mediterană, în portul Tartus, pe 25 septembrie, portavionul Lioaning-CV-16 (fără contingentul de avioane și elicoptere care vor ajunge la mijlocul lui noiembrie via Iran sau aduse de avioanele militare cargo rusești) însoțit de un distrugător cu rachete ghidate (a trecut prin strâmtoarea Suez la o zi după întâlnirea dintre președintele Vladimir Putin și primul ministru Beniamin Netaniahu). La bordul portavionului va fi dislocată o escadrilă de avioane Flying Shark J-15 dintre care unele vor fi mutate pe pista aeroportului din Latakia dar și elicoptere anti-submarin Z18F. 1000 de infanteriști marini se vor alătura partenerilor ruși și iranieni pentru a lupta în sprijinul guvernului Assad. Sursele din contraterorismul israelian spun că militari ruși sunt instruiți să scoată din luptă teroriștii ceceni iar militari chinezi sunt instruiți să scoată din luptă militanții uighuri. Un nou NATO, de data asta din Asia O nouă structură militară se organizează pe scheletul Organizației de Cooperare de la Shanghai, structură care se vrea un NATO asiatic, deocamdată în plină formare și evoluție militară. Cine sunt particiapanții: ruși, chinezi și iranieni alături de proxi libanezi Hezbollah. În 1996 Rusia, China, Kazakstan, Tajikistan și Kyrgyzstan au semnat Tratatul pentru adâncirea încrederii militare în regiunile de frontieră la Shanghai. Apoi în 1997 aceleași state au semnat Tratatul pentru reducerea forțelor militare în regiunile frontierelor. În 2001 la summit-ul anual de la Shanghai cei cinci au acceptat și Uzbekistanul și astfel s-a creat Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO). Structura organizația este similară cu cea a NATO și a UE dar atât timp cât cele două state China și Rusia nu-și pot armoniza divergențele cu privire la extinderea organizației într-o perspectivă pe termen scurt și mediu SCO nu poate fi considerată o contra pondere reală la NATO. SCO are pe lângă cei 6 membri și patru țări cu statut de observatori: India, Pakistanul, Mongolia și Iranul. Să nu uităm scopul acestei organizații: de a facilita securitatea regională, cooperarea în politică, economie, comerț, pe plan militar, știițifico-tehnic, cultural și educațional, ca și în energie, transporturi, turism și protecția mediului. SCO a devenit un bloc energetico-finaciar-militar din centrul Asiei care reunește interesele sino-ruse. La o primă evaluare observăm că Rusia și Iranul sunt două state cu cele mai mari rezerve de gaze naturale iar un posibil cartel de tipul OPEC va genera o schimbare globală a balanței pe piața hidrocarburilor. Moscova și Teheranul vor dicta prețul gazului și îl vor folosi ca o armă energetică (un precedent a fost criza gazului provocată de Rusia în 2006). Rusia se mișcă repede demonstrând că alături de China axa Moscova-Beijing dispune de strategii geopolitice bine fundamentate. Ceva despre Rusia La fel ca în celelalte două conflicte din Georgia în 2008 şi din Ucraina în 2014, occidentalii evită o replică militară, chiar și prin proxi cu utilizarea de echipamente militare occidentale, singurul răspuns de altfel capabil să stopeze imediat operaţiunile ruse. Sancțiunile sunt eficient pe termen mediu și lung, acum abia par a-și contura unele rezultate. Oficiali europeni precum Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, susţin că trebuie să ne comportăm cu indulgenţă cu Rusia lui Putin, care la peste un an de la anexarea Crimeii provoacă din nou Occidentul ştiind că, în afară de discursuri şi, poate, ameninţări și sancțiuni, nu i se opune cu adevărat nimeni. Rusia a torpilat planurile americane şi dorinţa Turciei și a Arabiei Saudite de soluționare a situației din Siriei. Moscova a adus la masa internațională noi alianțe militare secrete cu Teheranul dar și un soi de Gentleman’s Agreement care favorizează izolarea americanilor cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite două țări sunite extrem de influente în lumea musulmană. Cât de eficient sunt acestea în viitorul apropiat vom vedea. Final de articol We have no dog in that fight (este un proverb american care se traduce prin noi nu avem un interes în problema respectivă) spunea fostul Secretar de Stat al SUA, James Baker, despre războiul din fosta Iugoslavie. El este cel care a asamblat motivația unei intervenții americane pentru a opri carnagiul din Balcani. Lucrurile din Siria par similare cu cele din fosta Iugoslavie care au dus la finalul conflictului la câteva sute de mii de morți și dislocarea a jumătate din populația Bosniei. Două administrații americane, Bush și Clinton, s-au confruntat cu o situație critică. Neliniștea că situația se putea transforma într-un nou Vietnam a făcut ca deciziile luate la Washington să fie ambigui iar politicile doar conturate, până în momentul în care administrația Clinton a înțeles dimensiunea strategică a conflictului și cu ajutorul forței militare și a diplomației ofensive a terminat războiul în Bosnia. Cinci ani de război în Siria cu peste 250000 de morți și 4 milioane de refugiați în zonă dar și în Europa, administrația Obama se află la un punct de inflexiune similar cu cel din Bosnia. Forțată de evenimente și de provocare lui Vladimir Putin administrația de la Washington trebuie să recunoască eșecul politicii din Siria. Liderul și consilierii de la Casa Albă se conving pe zi ce trece că renunțarea la folosirea forței și utilizarea diplomație contra unui regim totalitar care a utilizat gaze toxice împotriva propriului popor nu va aduce închierea ostilităților. Problema esențială în Siria este cum să rezolvi două amenințări simultate: ISIS și Assad. Președintele Putin a implorat Adunarea Generală a ONU prin următoarea frază: Noi ne gândim că este o greșală enormă să refuzăm cooperarea cu guvernul sirian și cu forțele sale armate care luptă cu terorismul. Marea greșală este să ne alăturăm acestei abordări a lui Vladimir Putin. Pentagonul a învățat de două ori în Irak (succesul repurtat de generalul Petreus în lupta împotriva insurgenței irakiene) că actori colaterali au numai succese limitate împotriva luptătorilor suniților. Succesul final împotriva ISIS va veni numai atunci când o masă critică de suniți se va crea. PS: Există un drum mai bun către un răspuns pozitiv al crizei siriene: un plan de pace care să fie realizat în consultare cu toate forțele implicate în conflict, în consultare cu puterile din zonă, un plan în care să se decidă dacă Siria va fi un stat unitar sau o federație, cum să fie scrisă constituția sau cine să conducă serviciile secrete, cum să se desfășoare alegerile și ce protecție vor avea minoritățile alta decât suniții. Dar această concluzie este una de viitor și nicidecum una aplicabilă astăzi. Deocamdată avem un război care în mod sigur se va transforma într-un nou Afganistan pentru ruși. [1] Fromkin, David: A Peace to End All Peace: The Fall of the Ottoman Empire and the Creation of the Modern Middle East, publ. Owl, New York, 1989
Comenteaza