Flancul Estic şi cel de Sud al NATO este sub asediul evenimentelor din Belarus şi din Mediterană. Acestea pot declanşa conflicte care să ne afecteze pe noi în sud şi pe Baltici în nord. Vom analiza mai jos cele două evenimente încercând să explică ceea ce se întâmplă şi din ce cauze. În Est este clar că Preşedintele Putin a preluat controlul asupra Belarusului printr-o noua strategie care a început cu subordonarea televiziunii centrale şi a presei. Avioane ale FSB şi ale Ministerului Situaţiilor de Urgenţă au transportat specialişti şi echipamente militare de comunicaţii la Minsk. Mass-media din Rusia a început o campanie de pregătire a unei intervenţii militare în ceea ce au numit la unison ”Belarus zonă de securitate naţională”.  Iar bomboana pe colivă a fost cea religioasă care nu i-a permis Arhiepiscopului Kondrusievici, capul bisericii catolice din Belarus revenirea în ţară din Polonia. Cât priveşte Mediterana vom discuta cele două concepte care stau la baza acţiunilor preşedintelui Erdogan şi anume ”Mărul Roşu” şi ”Patria Albastră”. 

Preşedintele rus Vladimir Putin a declarat că forţele ruseşti sunt gata să intre în Belarusul vecin „dacă este necesar”, aparent în urma unei cereri din partea preşedintelui belarus, Alexandru Lukaşenko. Vom vedea ce decid cei doi lideri după discuţiile faţă în faţă de la Kremlin. Dar până una alta forţele paramilitare private au acţionat deja în fosta republică sovietică. Spre surprinderea tuturor, erau membri ai companiei militare private cunoscute sub numele de Grupul Wagner, care în ultimii ani a fost implicată în fiecare conflict internaţional important, din punct de vedere strategic, pentruinteresele ruseşti. Cazul Belarusului şi al Ucrainei – prima operaţiei lui Wagner atât de aproape de flancul estic al NATO – subliniază cât de util a devenit un instrument privat pentru Kremlin. Preferinţa Rusiei pentru companiile militare private este o dezvoltare relativ recentă, introdusă de conflictele din Siria şi Ucraina, care au arătat clar Moscovei că Grupul Wagner este un instrument global suplimentar şi eficient.

Aceste grupuri  semi-oficiale permite Kremlinului să-i trimită în locuri periculoase pentru a asigura interesele companiilor ruseşti fără a-şi asuma responsabilitatea oficială. Ele completează spaţiile strategice goale, formând un fel de simbioză între stat şi grupurile private prin care statul permite soldaţilor să câştige sume de bani importante. În schimb, statul primeşte subordonare şi acoperire parţială a misiunilor militare. Este o parte mică, dar importantă a marii strategii ruseşti. Rusia va continua să utilizeze companiile militare private ca instrument al strategiei sale globale în viitorul apropiat, în special sub conducerea preşedintelui Vladimir Putin.Victoria lui Lukaşenko la alegeri a fost considerată ca fiind frauduloasă. Grevele muncitorilor şi protestele în masă au zguduit Belarusul în zilele imediat următoare alegerilor şi ele au continuat timp de patru săptămâni. Guvernele UE doresc un dialog naţional între Lukaşenko şi opoziţie, dar atât liderul bielorus, cât şi preşedintele Putin au respins aceste apeluri ca fiind o imixtiune exterioară a Occidentului în problemele interne ale ţării. Ultimele săptămâni au fost extrem de agitate pentru Kremlin. Forţele ruseşti şi cele americane au fost implicate într-o ciudată luptă cu vehicule blindate în Siria iar în Germania, medicii au concluzionat că principalul dizident rus Alexei Navalni, internat acum la Berlin după ce s-a îmbolnăvit în timpul unui zbor din Siberia, fiind prezumat a fi otrăvit.

Autorităţile ruse insistă că nu văd motive pentru o investigaţie penală, dar istoricul Kremlinului în acest domeniu şi statura politică a lui Navalni înseamnă că examinarea evenimentului nu va dispărea curând. „Ne aşteptăm ca Rusia să se alăture eforturilor pentru a clarifica ce s-a întâmplat, dar în acest moment nu pare să fie cazul„, a declarat ministrul german de externe Heiko Maas pentru televiziunea ZDF[1]. Ultimul prieten al Rusiei la graniţa cu Europa, Belarusul a căpătat o nouă semnificaţie pentru strategia rusă după apariţia unui forţe anti-rus, pro-occidentale la Kiev în 2014. Cu toate acestea, Moscova nu a fost prea interesată de politicile Minskului, chiar dacă Comandament de Vest rus se bazează pe cooperarea bielorusă în planificarea sa de urgenţă pentru un eventual conflict în Europa continentală. Analiza exerciţiilor militare ruseşti şi a modelelor diplomatice din 2017 încoace arată modul în care Comandament de Vest se gândeşte la viitorul război cu NATO în fiecare dintre cele trei direcţii strategice ale sale.

 În direcţia nord-vestică – cuprinzând statele baltice şi Polonia de coastă –Belarusul, în planificarea comandamentului rus, este o zonă de la care să preia controlul legăturilor feroviare est-vest către regiunea izolată Kaliningrad.

 În direcţia strategică occidentală, care vizează în principal Polonia, radarele ruseşti sunt plasate pe solul belarus la fel ca şi sunt folosite activele de apărare aeriană din Belarus, precum şi forţele din Belarus, care ar fi organizate pentru apărarea liniilor de aprovizionare care tranzitează Belarus în timpul unei confruntări mai ample Rusia-NATO. Pierderea Belarusului ar avea un impact semnificativ asupra proiecţiei puterii ruse, eliminând Varşovia de la îndemâna forţelor terestre ruse. În acelaşi timp, în direcţia operativa de sud, dacă forţele terestre ruseşti sunt capabile să folosească Belarusul ca teren de desfăşurare pentru escaladarea conflictului cu Ucraina sau pur şi simplu ameninţă să o facă, acest lucru ar forţa Kievul să-şi retragă linia frontului militar în mod semnificativ mai spre vest, lăsând regiunea capitalei dar şi Dombasul, mult mai mult vulnerabile. 

O ieşire bielorusă din planificarea securităţii Moscovei – fie prin neutralitate, fie printr-o schimbare a orientării geopolitice – ar complica grav gândirea militară rusă în Europa, ar ridica semnificativ securitatea şi influenţa strategică a Poloniei şi ar putea alunga ameninţarea militară a Moscovei din câmpia nord-europeană pentru prima dată în 500 de ani. Cu toate acestea, o astfel de transformare ar pune Belarusul într-o situaţie politică extrem de precară, care ar fi greu de susţinut. Aceste consideraţii subliniază importanţa instabilităţii actuale din Belarus după realegerea contestată a preşedintelui Alexandr Lukaşenko din 9 august 2020. Atâta timp cât actualul guvern belarus rămâne vulnerabil din punct de vedere politic, ridică riscul ca Minsk să-şi piardă libertatea de manevră şi aderare suverană la neutralitatea de facto în faţa presiunii ruseşti de a se alătura Moscovei în confruntarea strategică a acestuia cu Occidentul.Dincolo de politica derulată în flancul estic al UE, săbiile se ascut şi în nordul Europe care nu este încă aderat la NATO.

Suedia şi-a intensificat operaţiunile de apărare în Marea Baltică ca reacţie la o creştere a manevrelor militare ruseşti în zonă. Canalele de televiziune suedeze au difuzat imagini cu vehicule blindate ale forţelor armate suedeze care treceau pe lângă excursioniştii aflaţi pe insula Gotland. Suedia nu este membră a NATO dar oficialii săi au avertizat asupra unei „situaţii de securitate deteriorate”, în timp ce avioanele şi navele ruseşti desfăşoară ample exerciţii navale şi aeriene în zona Artică. Ultima dată când Suedia şi-a ridicat nivelul de alarmare militară a fost ca reacţie la lovitura de stat eşuată din 1991 împotriva preşedintelui sovietic de atunci Mihail Gorbaciov. „În regiunea Mării Baltice se desfăşoară operaţiuni militare ample, atât din Rusia, cât şi din vest, într-un mod care nu a fost experimentat decât în zilele Războiului Rece„, a declarat viceamiralul Jan Thornqvist – Şeful  Operaţiunilor Întrunite al armatei suedeze[2].

Mediterana – Mare Nostrum în flăcări

În Marea Egee tensiunile se apropie de un punct de fierbere. Mediterana de Est a devenit un spaţiu din ce în ce mai aglomerat, între trecerile precare şi ilegale ale refugiaţilor din Libia către Europa, fluxul de arme şi mercenari în cealaltă direcţie şi noul nod naval al Rusiei la portul sirian Tartus. Franţa şi Italia s-au alăturat Greciei şi Ciprului în exerciţii militare navale care au fost văzute ca o ripostă la manevre Turciei împotriva Greciei şi Ciprului cu privire la revendicările maritime. ”Tensiunile au crescut la mijlocul lunii august, când Turcia a trimis o navă de explorare geologică având o escortă a marinei militare turce într-o parte disputată din estul Mediteranei, iar Grecia a trimis o flotilă militară în aceeaşi zonă ”, a explicat Wall Street Journal. „O fregată greacă s-a ciocnit cu una dintre navele de război turceşti, afectând-o pe aceasta din urmă şi arătând potenţialul unei ciocniri armate, fie deliberată, fie accidentală. Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a răspuns trimiţând forţe navale pentru a sprijini Grecia. ” scria Wall Street Journal.

Oficialii turci au fost indignaţi de desfăşurarea avioanelor franceze în Cipru supărare care indică o nouă sursă, pe lângă cea Libiană, pentru relaţii antagonice dintre doi membri NATO. Strategia lui Erdogan este de a folosi tactici de forţă pentru a demonstra două lucruri: în primul rând faptul că Grecia nu poate impune unilateral o harta proprie Turciei şi că Turcia va reacţiona la acest lucru chiar cu forţa militară şi în al doilea rând  să oblige Grecia să stea şi să negocieze cu Turcia în vederea găsirii unui plan de partiţie echitabil a teritoriului marin în estul Mediteranei. ”Credibilitatea Europei este în joc”, a declarat ministrul de externe cipriot Nikos Christodoulides. „O uniune de 27 de state membre trebuie să se ridice pentru valorile internaţionale, pentru o ordine internaţională globală bazată pe valorile şi principiile Uniunii Europene„- a punctat el. 

Dar Europa nu este la fel de unită în această privinţă, cum ar putea spera ciprioţii. Unele ţări par neimpresionate de abordarea agresivă a preşedintelui Macron faţă de Turcia. Furia franceză faţă de Ankara este întâmpinată de o combinaţie de acceptare şi de exasperare la Berlin, Roma şi Londra. În capitalele occidentale, nu există prea multă iubire pentru Turcia, dar nici modul francez de a se confrunta cu Erdogan nu este prea popular. „Chiar şi cea mai mică scânteie poate duce la o catastrofă”, a declarat Maas, ministrul german de externe. „Nimeni nu are interes pentru o confruntare militară între partenerii şi vecinii NATO”.

„Mărul roşu“ conceptul naţionalist turc

Dezvoltarea geopolitică a evenimentelor i-a oferit preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan şansa de a-şi aborda ”mantia sa naţionalistă” şi de a promova drepturile Turciei în faţa puterilor europene care conform spuselor sale le-ar nega sau submina. „Îi invităm pe omologii noştri să se înţeleagă şi să evite greşelile care le vor cauza ruina„, a spus Erdogan într-un discurs. „Cei care doresc să ne confrunte vor plăti preţul, dar sunt bineveniţi. Dacă nu, ar trebui să se ţină departe de acest drum. ”  Confruntat cu diverse probleme interne, inclusiv recesiunea financiară, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan recurge la acţiuni de politică externă agresivă şi expansioniste pentru a-şi consolida baza de sprijin prin alimentarea naţionalismului. Sărbătoarea care comemorează aniversarea victoriei de la Seljuk[3]din 1071 asupra armatelor bizantine s-a transformat într-un afişaj al freneziei naţionaliste, ceea ce indică nevoia crescândă a preşedintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, de a-şi consolida baza de sprijin prin politica externă expansionistă şi agresivă.

Bătălia de la Manzikert a avut loc acum 949 de ani. În 1071, selgiucii, predecesorii otomani, au învins forţele Imperiului Bizantin, preponderent greceşti – o victorie comemorată în Turcia ca începutul turcificării treptate a Anatoliei. Cu toate acestea, sărbătorile din acest an au fost diferite. Toată ”gălăgia politică” din jurul acestui prilej a fost ”stropită” din plin cu metafore şoviniste. Erdogan, însoţit de soţia sa şi de aliatul său ultranaţionalist Devlet Bahceli, liderul Partidului Mişcării Naţionaliste, a urcat pe scenă, pe 26 august, pentru a susţine un discurs războinic care vizează în principal Grecia, pe fondul escaladării din estul Mediteranei. În afară de discursul său, mesajele sale de pe Twitter au fost cu un puternic substrat naţionalist. Una dintre metaforele invocate de Erdogan într-un Tweet se referea la conceptul de „Măr roşu” care este considerat cel mai important simbol al naţionalismului şi expansionismului turc.

Mărul roşu este un simbol al unei mişcări pan-turceşti care îşi propune să unească turcii în fiecare colţ al globului pentru a obţine supremaţia globală. Conceptul se află în centrul expansionismului turc. Utilizarea de către Erdogan a acestei metafore ar fi fost considerată o referinţă întâmplătoare dacă nu ar fi venit Fahrettin Altun, directorul său de comunicare, cu explicaţii. Într-un Tweet care comemorează aniversarea, Altun a scris: „Pentru noi, Mărul Roşu este o Turcia mare şi puternică. Marşul sacru al naţiunii noastre a făcut istoria de la Manzikert până la 15 iulie [încercarea de lovitură de stat în 2016]. … Mărul Roşu este ceea ce întreaga umanitate a dorit de la Gibraltar la Hedjaz şi din Balcani până în Asia. ”  În plus, videoclipul care a fost produs pentru această ocazie de către Direcţia Comunicaţii a glorificat şi conceptul ”Mărul Roşu”.

Clipul conţinea imagini cu Kaaba din Mecca şi Moscheea Al-Aqsa din Ierusalim. O simbolistică extrem de interesantă. În Turcia, naţionalismul, în esenţa sa, nu a fost niciodată exclusiv islamist. Caracterele naţionaliste ale guvernelor succesive înaintea Partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP) de guvernământ aveau o componentă secularistă. În 2020, însă, regimul autocratic al lui Erdogan poate fi identificat cu naţionalismul turc care adăposteşte elemente islamiste. Tensiunile crescânde în estul Mediteranei sunt o reflectare a acestei ideologii. Erdogan îşi susţine ambiţia în regiune cu doctrina ”Patriei Albastre” – concept iniţiat de foşti ofiţeri de marină seculari încă din 2006.

El a împrumutat doctrina de la elitele militare seculariste care formează grupul numit „eurasiatici” şi sunt cunoscuţi ca având  ostilitatea faţă de NATO şi Uniunea Europeană. Aceştia susţin că Turcia ar trebui să-şi ia locul într-o nouă axă care să fie formată cu Rusia şi China. Controversatul acord maritim semnat cu guvernul Libiei de la Tripoli în noiembrie 2019 a fost primul pas către implementarea conceptului Patria Albastră. Toată această afacere este o chestiune de supremaţie geopolitică în controlul resurselor în estul Mediteranei. Pentru generalul în retragere Ismail Hakki Pekin, de exemplu, coliziunea cu Grecia este în cele din urmă inevitabilă, deoarece Turcia „trebuie să-şi demonstreze forţa, fiind imposibil să se ajungă la un acord cu Grecia la masa negocierilor”. Erdogan a adoptat treptat un ton beligerant similar cu aceşti seculari, iar discursul său de la Manzikert a fost o manifestare a acestuia. El a profitat de ocazie pentru a provoca Grecia prin amintirea antică a războiului de la Manzikert. El a spus că Grecia nu a reuşit să „înveţe lecţiile” din istorie.

„Suntem adevăraţii proprietari ai acestor terenuri, nu custozii lor„, a spus Erdogan. De asemenea, el a acuzat Grecia de „agresiune nejustificată” în Marea Egee. Ironia este că nu există niciun mediator sau interlocutor în conflictul estic mediteraneean în afară de UE. Într-adevăr, ministrul german de externe Heiko Maas s-a angajat recent într-o navetă diplomatică pentru a reduce tensiunea. Vorbind la Atena, 25 august, Maas a spus: „Situaţia actuală în estul Mediteranei este echivalentă cu jocul cu focul” şi a avertizat că „fiecare scânteie mică poate duce la o catastrofă”. Se pare că Maas nu a obţinut prea multe concesii în Atena şi Ankara, deoarece părţile aflate în conflict au crescut mizele prin exerciţii militare în apele contestate. Regiunea este într-adevăr ”combustibilă”, Franţa participând la exerciţiile navale comune 26-28 august, cu Grecia, Cipru şi Italia. La rândul său, Turcia a efectuat exerciţii militare şi şi-a continuat cercetările geologice în zonă. Orice coliziune între navele de război ale Turciei şi forţele navale greceşti şi franceze poate însemna sfârşitul Turciei în NATO sau chiar al NATO, deoarece toate aceste ţări sunt în Alianţă.

Astfel are oare dreptate preşedintele Macron privind ”moartea cerebrală a NATO”?. Turcia devine din ce în ce mai singură în vâltoarea evenimentelor din estul Mediteranei. În absenţa descurajării interne, şi anume a unei opoziţii puternice, Erdogan, cu temperamentul său naţionalist în creştere, ar putea să-i pese mai puţin, deoarece principalul său accent este acum bazat pe câştigurile interne. Cu naţionalismul său anti-grec – similar cu cel anti-kurd – Erdogan este încrezător în sine că poate aduna o parte semnificativă a populaţiei turce în jurul conducerii sale. Când vine vorba de probleme naţionale/naţionaliste, opoziţia din Turcia este fie supusă cerinţelor, fie neutralizată. Nici izolarea diplomatică internaţională nu îl poate descuraja pe Erdogan. O Turcia încolţită este o Turcia periculoasă.

Ankara este dispusă să dea lovituri economice semnificative şi pierderi diplomatice şi chiar, în cuvintele lui Erdogan luna trecută, să-şi „sacrifice întreaga fiinţă ”, inclusiv vieţile, pentru a deveni o superputere regională. Ministrul turc de externe Mevlut Cavusoglu a avertizat că orice acţiune din partea Greciei vizând extinderea apelor sale teritoriale cu 12 mile de-a lungul ţărmurilor estice, spre Turcia, va fi considerată un motiv de război.Turcia şi Grecia au 6 mile marine de ape teritoriale în Marea Egee, unde se află mai multe insule greceşti situate în apropierea teritoriului turc.

Avertismentul ministrului turc de externe este o reacţie la anunţul recent al premierului grec Kyriakos Mitsotakis potrivit căruia apele teritoriale ale ţării sale vor fi extinse de la 6 la 12 mile nautice (de la 11 la 22 de kilometri) de-a lungul ţărmurilor sale vestice, spre Italia. Mitsotakis a declarat că ţara sa ar putea lua în calcul extinderea apelor teritoriale şi în alte zone maritime. În ultimele luni, Turcia şi Grecia au încercat fiecare să îşi consolideze revendicările teritoriale prin crearea unor zone economice maritime exclusive cu Libia şi, respectiv, Egiptul. Dincolo de preocupările teritoriale imediate, disputa atrage nemulţumiri istorice dar şi elemente de strategia militară contemporană. Acestea includ statutul conflictual al Ciprului, războaiele din Libia şi Siria şi luptele de putere în curs în regiune pe măsură ce influenţa SUA scade sau mai bine zis modică obiectivele, pe primul plan trecând securitatea Israelului şi a regiunii kurd din nordul Irakului. 

Un pic de istorie nu strică!

Sunt câţiva factori care catalizează conflictul dintre Atena şi Ankara. În primul rând vrăjmăşia greco-turcă care precedă cu mult instaurarea Republicii Turce. Acesta acoperă de la preocupări cotidiene, cum ar fi originile desertului numit baclava,  până la dezacordurile grave cu privire la atrocităţile istorice. Sunt câţiva factori care catalizează conflictul dintre Atena şi Ankara. În primul rând vrăjmăşia greco-turcă care precedă cu mult instaurarea Republicii Turce. Acesta acoperă de la preocupări cotidiene, cum ar fi originile desertului numit baclava,  până la dezacordurile grave cu privire la atrocităţile istorice. Originea conflictului merge înapoi până în urmă cu aproape 100 de ani. După Primul Război Mondial, teritoriul Turciei a fost stabilit prin Tratatul de la Lausanne din 1923. Statul turc care a urmat Imperiului Otoman a pierdut astfel mai multe insule din Marea Egee care au revenit Greciei. De atunci, Atena şi Ankara se tot ceartă asupra aşa-numitelor zone economice exclusive dintre insulele greceşti şi coasta Turciei.

În 1996 s-a ajuns aproape la război, după ce comandourile turceşti au luat cu asalt o insulă greacă nelocuită. În 2000, UE a trasat frontiera maritimă maximă din nou în favoarea Greciei. De câţiva ani însă, preşedintele turc Erdogan cere modificarea tratatelor. Grecia insistă ca delimitările actuale să fie păstrate şi îl acuză pe Erdogan de aspiraţii hegemonice. În ultima jumătate de deceniu, cele mai grave dispute s-au concentrat asupra statutului Ciprului. Invazia Turciei din 1974 în insula Cipru, declanşată de o lovitură de stat militară susţinută de greci, a dus în final la ocuparea treimii nordice a insulei de către turci şi la un exod de ciprioţi greci din zonă. În 1983, un politician turco-cipriot a declarat Republica Turcă a Ciprului de Nord (TRNC), recunoscută doar de Turcia.Dar, în ultima jumătate de deceniu, cele mai grave dispute s-au concentrat asupra statutului Ciprului. Invazia Turciei din 1974 în insula Cipru, declanşată de o lovitură de stat militară susţinută de greci, a dus în final la ocuparea treimii nordice a insulei de către turci şi la un exod de ciprioţi greci din zonă. În 1983, un politician turco-cipriot a declarat Republica Turcă a Ciprului de Nord (TRNC), recunoscută doar de Turcia. Republica Cipru a aderat la UE în 2004 în ciuda statutului său divizat.

Tensiunile dintre Grecia şi Turcia au scăzut de atunci, dar în 1996, cele două ţări s-au apropiat din nou de război pentru două insule nelocuite din Marea Egee, aproape de coasta de vest a Turciei. Ankara consideră ilegală orice ofertă semnată de Cipru cu privire la exploatarea energetică, cu excepţia cazului în care TRNC este implicată. Între timp, Grecia consideră ilegală explorarea gazelor de turci lângă Cipru. În al doilea rând este fluxul de migranţi din Orientul Mijlociu către Europa. Turcia găzduieşte aproape 4 milioane de migranţi şi refugiaţi ca parte a unui acord din 2016 cu UE. În februarie, Erdogan a încercat o stratagemă prin care să pună presiune pe Atena şi anume aceea de a „deschide porţile” permiţând zecilor de mii de solicitanţi de azil să treacă în Grecia. Răspunsul dur al Atenei – inclusiv utilizarea violenţei împotriva solicitanţilor de azil – a atras critici din partea grupurilor pentru drepturile omului. Între timp, UE a acuzat Turcia că foloseşte migranţi ca instrument de negociere şi totodată de presiune.

În al treilea rând relaţiile s-au înrăutăţit din nou în luna iulie din cauza reconversiei Hagia Sofia din Istanbul la statutul de moschee. Acest lucru a reînviat o dispută de câteva secole asupra uneia dintre cele mai disputate clădiri religioase din lume şi a enervat Rusia şi Grecia, centrele creştinismului ortodox. Ministrul de externe al Greciei, Nikos Dendias, l-a acuzat pe Erdogan că a avansat o strategie „neo-otomană” în estul Mediteranei ca parte a „încercării de a pune în aplicare obiective expansioniste împotriva vecinilor şi aliaţilor”. Aceasta este o acuzaţie adresată frecvent liderului turc, pe care criticii l-au numit drept un „sultan modern”. 

În al patrule rând din punct de vedere al politicii interne avem o înţelegere bipartizană în Parlamentul Turciei. Partidul Popular Republican (CHP) din opoziţia şi-a exprimat sprijinul pentru programul de foraj mediteraneean. Asigurarea resurselor energetice profitabile într-o regiune în care Turcia se află din ce în ce mai izolată se bucură, de asemenea, de sprijin social popular. Aventura lui Erdogan în Mediterana de Est are probabil mai mult sprijin decât oricare dintre celelalte aventuri regionale ale sale. 

În al cincilea rând este o listă lungă şi complicată a statelor europene ”amestecate” în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord. În noiembrie anul trecut, Turcia a semnat un acord maritim cu guvernul libian susţinut de ONU, care ar permite extinderea forajului turcesc în estul Mediteranei. Deşi nu este recunoscut de Washington sau de UE, acordul a condus la intervenţia militară a Turciei în conflictul civil al Libiei împotriva mareşalului Khalifa Haftar, care este susţinut de Rusia. Ca şi în nord-vestul Siriei, Rusia şi Turcia au apărut ca brokeri de putere în spaţiul de luptă din Libia. Dar nu numai Rusia îl susţine pe Haftar în Libia. Franţa, Emiratele Arabe Unite şi Egiptul au oferit fiecare asistenţă militară sau financiară Armatei Naţionale Libiene de sub conducerea acestuia. Şi toţi sunt implicaţi în disputa mediteraneeană.

Preşedintele francez Emmanuel Macron – care a catalogat incursiunea Turciei în Libia drept „criminală” – mai devreme în august şi a trimis două avioane de luptă Rafale şi o fregată navală în sprijinul operaţiunilor de luptă pentru susţinerea embargoului de arme impus Libiei dar şi pentru prezervarea teritoriilor greceşti. Franţa, alături de Grecia şi Cipru, a adoptat o poziţie dură împotriva Turciei, comparativ cu abordarea mai conciliantă favorizată de naţiuni precum Germania, Spania şi Italia. Între timp, Egiptul a semnat la începutul lunii august un acord cu Grecia privind dezvoltarea unei zone economice maritime comune, despre care Turcia susţine că este „nulă”. Liderul egiptean Abdel Fattah Al-Sisi a ameninţat că va interveni militar în Libia împotriva Turciei. Emiratele Arabe Unite – care a desfăşurat avioane de război fabricate în SUA în Libia – ar fi trimis săptămâna trecută patru F16 în Creta pentru a participa la exerciţii cu armata greacă. Poziţiile contradictorii ale Emiratelor şi ale Turciei din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord se revarsă în disputa mediteraneeană de est. 

În al şaselea rând avem noi alianţe mediteraneeane. Guvernul de la Atena a încheiat la rândul său cu Egiptul un acord de colaborare în exploatarea resurselor de gaz din estul Mediteranei. Înţelegerea eleno-egipteană se opune direct celei turco-libiene. În ianuarie 2020, Grecia, Cipru şi Israel au încheiat un acord de construire a unei conducte submarine de aproape 2000 de kilometri, prin care ar urma să fie transportate în Europa cantităţi mari de gaze naturale, ocolind Turcia. În fine, Grecia, Cipru, Israel, Egipt, Italia, Iordania şi Teritoriile Palestiniene au format împreună Forumul de Gaz pentru Marea Mediterană (EMGF), proiect susţinut şi de SUA. Turcia este exclusă din acest grup, Ankara acuză organizaţia că ar fi o structură anti-turcă. La grup s-au alăturat recent şi Emiratele Arabe Unite, care rivalizează de asemenea cu Turcia şi care critică apropierea dintre Ankara şi grupări islamiste de genul Frăţiilor Musulmane.

A Care este poziţia Rusiei cu privire la criză?

Rusia nu a făcut încă o declaraţie publică cu privire la tensiunile dintre Grecia şi Turcia, dar este adânc înrădăcinată atât în ​​estul Mediteranei, cât şi în Marea Neagră, unde Erdogan a anunţat recent cea mai mare descoperire de gaze din portofoliul Turciei dar insuficientă pentru economia turcă. Amiralul James Foggo, şeful Forţelor Navale ale SUA în Europa şi Africa  a avertizat anul trecut că Moscova se află în proces de a transforma estul Mediteranei într-una dintre cele mai militarizate zone ale lumii, în parte ca urmare a construirii unui hub naval la portul sirian Tartus. Presa greacă a relatat că marina rusă a adunat nouă nave, inclusiv trei submarine, între Cipru şi Siria.

Care este poziţia SUA?

Preşedintele SUA, Donald Trump, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de omologii săi greci şi turci cu privire la creşterea tensiunilor, cerând celor doi membri NATO să se angajeze într-un dialog eficient, potrivit secretarului de presă de la Casa Albă. Cu toate acestea, deşi USS Hershel Woody Williams[4]a sosit recent pe insula greacă Creta, Casa Albă încearcă să medieze criza. „SUA nu sunt mulţumiţi că vor fi târâţi în politica mediteraneeană. Au destule pe agendă, încercând să descurajeze Rusia şi China ”, spune Emile Hokayem profesor specializat în securitatea Orientului Mijlociu de la IISS International (Institute for Strategic Studies). „Dar realitatea este că atunci când SUA se îndepărtează de unele probleme şi decid să nu fie implicaţi în gestionarea lor, de fapt lucrurile se înrăutăţesc şi SUA ar putea fi târâte înapoi”. În cadrul întâlnirii avute cu preşedintele american Donald Trump, premierul grec Kyriakos Mitsotakis l-a rugat pe acesta să joace un rol activ în detensionarea relaţiilor cu Turcia în Mediterana de Est şi Marea Egee, potrivit EUObserver.

Este posibil ca tensiunea să se răspândească în violenţă?

Este din ce în ce mai plauzibil, chiar dacă este puţin probabil. Războiul dintre doi membri NATO din Marea Mediterană ar fi un dezastru. Odată cu creşterea capacităţilor militare în zonă, creşte şi posibilitatea escaladării accidentale. România poate fi un negociator în relaţia Grecia Turcia având în vedere tradiţiile istorice cu cele două. Va acţiona România?

[1] https://www.nytimes.com/reuters/2020/08/27/world/europe/27reuters-russia-politics-navalny-germany.html – EU Ministers to Discuss Navalny as Russia Not Cooperating: Germany By Reuters

[2]  https://www.stripes.com/news/europe/sweden-steps-up-its-defense-activities-in-baltic-sea-region-1.642555- ”Sweden steps up its defense activities in Baltic Sea region”- DAVID KEYTON – Associated Press : August 25, 2020

[3] Bătălia de la Manzikert s-a dat între Imperiul Bizantin şi turcii selgiucizi pe 26 august 1071, lângă Manzikert (în prezent Malazgirt, Provincia Muş, Turcia). Înfrângerea decisivă a armatei bizantine şi capturarea împăratului Romanos al IV-lea Diogenes a jucat un rol important în subminarea autorităţii bizantine în Anatolia şi Armenia, şi a permis turcificarea treptată a Anatoliei.

[4] USS Hershel „Woody” Williams este o bază maritimă de expeditie din clasa Lewis B. Puller, aflată în prezent în serviciu cu Marina SUA. Ea este, de asemenea, o sub-variantă a docului de transfer expeditionar din clasa Montford Point.