30 iulie 2013, Washington D.C. O zi de vară, cu umiditate ridicată pe malurile Potomacului, o zi obişnuită pentru cetăţeanul american, o zi ca oricare alta în capitala SUA. În schimb, agitaţie la Casa Albă. În Biroul Oval s-au aşezat, de o parte, israelienii, de partea cealaltă, palestinienii.

Este una din noile încercări de a găsi un acord de pace între cele două părţi, o întâlnire care se înscrie în lungul şir ar reuniunilor din ultimii 20 de ani. Delegaţiile sunt conduse de ministrul Justiţiei din Israel, Tzipi Livni, care îl are alături pe trimisul special al prim-ministrului israelian, Isaac Molho, şi de negociatorul-şef al palestinienilor, Saeb Erekat, însoţit de Mohammad Shtayyeh, oficial Fatah de rang înalt. Din partea americană, John Kerry şi trimisul special al SUA în Israel, Martin Indyk, ambii jucând rolul de mediatori între cele două părţi. De asemenea, din partea americană erau prezenţi preşedintele Barack Obama şi vicepreşedintele Joe Biden. Preşedintele Obama face primul pas: Orice drum de 1.000 de mile începe cu primul pas, cu condiţia să fii hotârât să mergi pe acel drum.

Şi, totuşi, şi de această dată negocierile purtate cu multă intensitate, mai ales între decembrie 2013 şi martie 2014, au eşuat. Cinismul care a acompaniat aceste negocieri şi lipsa de entuziasm a delegaţiilor a condus la acest final. Ideea centrală a negocierilor era ca documentul-cadru, cu patru puncte importante (graniţele Ierusalimului, problema refugiaţilor, securitatea teritorială şi problema colonizării teritoriilor, legată, implicit, de cea a utilizării şi împărţirii resurselor de apă), agreate de cele două părţi, să primească soluţii acceptate de ambele părţi. Copii ale documentului de zece pagini zac acum în birourile Departamentului de Stat şi ale Ministerului de Externe din Israel şi niciun oficial nu mai discută despre ele.

Finalul negocierilor: starea de război între cele două părţi.

Operaţiunea Protective Edge

Israelul a lansat ofensiva terestră în Fâşia Gaza după 10 zile de lovituri aeriene (denumirea codificată fiind Protective Edge). Ofensiva este un răspuns la tirurile de rachete venite dinspre teritoriul controlat de Hamas. Obiectivul numărul unu al acesteia: eliminarea tunelurilor care permit accesul din Fâşia Gaza în Israel. Alături de acesta se află eliminarea platformelor de lansare a rachetelor Farj-3 şi Farj-5, dar şi a rachetelor Qasam, în una din cele patru variante. Angajarea trupelor israeliene în teren va duce implicit la lupte sângeroase cu militanţii Hamas (Brigăzile Ezzedine al-Qassam) şi celelalte grupări palestiniene din Fâşia Gaza, care sprijină Comitetele Rezistenţei Populare (CRP, cu braţul înarmat Brigăzile Salaheddine/ Saladin sau Jihadul Islamic, cu aripa armată Brigăzile al-Quds), dar şi la creşterea conturilor operaţiilor militare şi a numărului victimelor de o parte şi de alta. Guvernul israelian a ordonat armatei să lanseze această operaţie terestră, cu scopul de a lovi semnificativ infrastructurile teroriste ale Hamas şi să readucă securitatea pentru cetăţenii Israelului, conform comunicatului. Acţiunea include operaţii de infanterie, de artilerie şi ale serviciilor de informaţii, sprijinite de aviaţie (elicoptere Apache şi F-16) şi de marină, conform unor surse militare. Acţiunile nu înseamnă o dezvoltare pe scară largă a intervenţiei militare, însă se constată o nouă strategie a forţelor terestre israeliene care nu se rezumă doar la acţiuni în zona graniţelor (oraşul Erez, singurul punct de trecere a frotierei între Fâşia Gaza şi Israel), la fel ca în celelate conflicte importante (2006 şi 2012). În 2012, în urma creşterii numărului de atentate în apropierea graniţei şi a lansării de rachete dinspre Fâşia Gaza asupra zonelor populate ale Israelului, statul evreiesc a declanşat Operaţia Pilonul Apărării sau Stâlpul de nori (amintind un episod din Cartea Exodului din Biblie, unde evreii, ieşind din Egipt, au fost apăraţi de un stâlp miraculos de nori). Armata israeliană a utilizat bombardamentele aeriene în vederea distrugerii lansatoarelor de rachete, dar şi eliminarea comandanţilor Hamasului şi ai Jihadului Islamic cu ajutorul dronelor.

Acord de pace mediat de Egipt

Egiptul s-a implicat, la începutul ostilităţilor, propunând un acord de oprire a acestora. Acordul a fost acceptat de Tel Aviv, dar a fost rejectat de Hamas. Astfel, ultimul avertisment transmis palestinienilor a constat în cele 100.000 de notificări adresate locuitorilor din Fâşia Gaza de armata israeliană pentru a le pune în vedere evacuarea caselor.

Nouă luni de negocieri între israelieni şi palestinieni

Scopul întâlnirii de la Washington, menţionată la începutul articolului, a fost ajungerea la un acord de pace în nouă luni. Odată întorşi acasă, Livni, Molho, Erekat şi Shtayyeh au început negocierile (s-au întâlnit de 25 de ori, în perioada august-decembrie 2013, în Ierusalim sau Jericho). Rezultatul: cele două părţi au ajuns la soluţia regândirii agendei şi renunţarea la un acord global în favoarea unui cadru care să stabilească graniţele celor două entităţi. Negocierile s-au oprit după a doua etapă de eliberare a prizonierilor palestinieni şi reînceperea construcţiilor israeliene în Gaza. Americanii au stabilit o nouă tactică: naveta între cele două administraţii, în efortul de a găsi soluţii la acordul-cadru propus de ei. În decembrie, Kerry, care a fost implicat activ în proces, a reluat negocierile în special cu partea israeliană. Alături de Kerry, Tzipi Livni a fost neobosită în a lucra pentru formularea unui plan de acţiune. Fiecare propunere a fost discutată şi s-a căutat o soluţie care să satisfacă dorinţele ambelor părţi.

Discuţiile între Kerry şi Netanyahu, directe sau prin videoconferinţe, au fost nenumărate. Uneori, cei doi s-au întâlnit când Kerry a venit din China sau din Indonezia, iar discuţiile au durat între două şi cinci ore. Discuţiile au fost anevoiaose, iar cuvintele s-au aşezat pe hârtie cu mare greutate, premierul Netanyahu cedând încet, dar sigur, în multe dintre punctele în dezacord.

1. Graniţele

Netanyahu a acceptat, pentru prima dată, ca negocierile să se poarte în limita graniţelor din 1967, cu o negociere de teritorii. Implicarea ar însemna retragerea din 90% din teritoriile ocupate acum în West Bank, în oricare din formele acordului de pace. Netanyahu nu a dezvăluit teritoriile care vor fi negociate, dar a inclus o referinţă la recunoaşterea statului Israel ca stat al evreilor dar şi posibilitatea de a avea rezerve asupra documentului în cazul în care acesta nu va fi detaliat în cele mai mici amănunte. Netanyahu nu a prezentat, în cadrul negocierilor, o hartă a teritoriilor, în schimb, la o întâlnire la care au participat Livni, Erekat şi Molho (trimisul special al prim-ministrului Netanyahu), îndată după plecarea temporară a lui Molho, pe masa discuţiilor a fost desfăşurată o hartă a zonei. Reacţiile au fost spectaculoase la întoarcerea lui Mr. No (porecla lui Moho dată de Casa Albă): Erekat a declarat că explică situaţia unor teritorii, Livni a declarat că tratatul este o ficţiune. Cert este că prim-ministrul israelian s-a ferit în cele nouă luni de dezbateri să dea vreo informaţie asupra graniţelor.

2. Problemele de securitate

Americanii au acceptat toate punctele de securitate stabilite de premierul israelian şi le-au introdus în document. A fost introdusă o clauză referitoare la demilitarizarea statului palestinian şi la prezenţa forţelor militare israeliene de-a lungul râului Iordan. Americanii le-au lăsat celor două părţi să negocieze durata prezenţei militarilor evrei în zonă. Netanyahu a fost de acord cu prezenţa forţelor internaţionale în West Bank, de-a lungul liniei de demarcaţie a forţelor de apărare israeliene.

3. Recunoaşterea statului Israel

Premierul israelian a arătat flexibilitate odată cu negocierea acestui punct. Documentul stipulează că pacea va domni între două state naţionale. S-a introdus în document faptul că minorităţile din Israel vor fi respectate în orice acord de pace şi niciuna din părţi nu va obliga cealaltă parte să renunţe la istoria naţională sau să adopte alta.

4. Refugiaţii

În documentul-cadru a fost trecută în termeni generali poziţia Israelului referitoare la refugiaţi: ei nu au dreptul să se reîntoarcă în zonele din care provin. De fapt, la negocieri, israelienii au avut două poziţii în cadrul echipei una tranşantă, socotind că reîntoarcerea refugiaţilor palestinieni nu este posibilă, cealaltă dovedindu-se mai flexibilă, prin scoaterea de pe agendă a problemei întoarcerii refugiaţilor şi atenţia îndreptată spre alte probleme legate de refugiaţi. De asemenea, Washingtonul a dorit să adauge o clauză prin care refugiaţii se pot întoarce în Palestina sau chiar în Israel (cu condiţia aprobării de statul evreu) în anumite condiţii. În final, Israelul a fost de acord să ia în considerare problema refugiaţilor caz cu caz, propunând un mecanism prin care palestinienii să poate solicita reîntoarcerea.

5. Ierusalimul

Statutul Ierusalimului a fost tema cea mai dezbătută între americani şi israelieni. Americanii au fost, iniţial, de partea palestinienilor şi au introdus în document că Ierusalimul va fi capitala ambelor state. Netanyahu a refuzat o capitală a palestinienilor în Ierusalim. În final, a fost de acord cu o formulare ambiguă, care să nu poată fi niciodată împlinită. Conform unui oficial israelian, Netanyahu a recunoscut că fără o capitală palestiniană la Ierusalim nu va fi niciun acord de pace. Americanii speră ca cele două părţi să facă unele concesii pentru capitală (partea israeliană), şi pentru recunoşterea statului Israel ca stat al evreilor (partea palestiniană).

6. Colonizarea

Chestiunea coloniştilor şi a colonizării teritoriilor ocupate nu a fost discutată în detaliu în cadrul acestui document. S-a lăsat o fereastră pentru israelieni pentru a rămâne în viitorul stat palestinian.

Drumul spre finalizarea unui document-cadru a fost anevoios şi, conform unor surse americane, textul a fost elaborat, în general, cu partea israeliană. De ce? Pentru că opiniile americanilor erau foarte apropiate de cele ale palestinienilor în privinţa soluţiilor pentru fiecare punct din acordul-cadru. Din cauza greutăţilor în obţinerea acordului israelienilor asupra unor puncte de vedere, oficialii americani au prezentat palestinienilor un cadru cu care israelienii erau în principiu de acord. În februarie 2014, Kerry l-a întâlnit pe Abass la Paris şi a încercat să-i prezinte un cadru de negocieri. Abbas a refuzat dialogul, crezând că americani îi prezintă un acord numai pentru a fi semnat şi nicidecum negociat. Liderul palestinian a cerut ca planul de eliberare a deţinuţilor palestinieni din închisorile israeliene să fie finalizat înainte ca acordul să fie negociat. De-a lungul unei luni, americanii au încercat să obţină un răspuns sau un comentariu de la Abbas în legătură cu documentul. Abbas a perceput documentul ca un complot împotriva sa. În martie, s-a întâlnit cu Barack Obama, în Biroul Oval, şi timp de două ore a făcut promisiuni vagi asupra acordului, precizând că va reveni cu clarificări în câteva zile. Nu a revenit cu soluţii, ba dimpotrivă, a spus că nu a primit de la americani nicio copie a acordului-cadru. Greşeala fatală a fost că americanii nu au investit în discuţii cu Abbas, iar la Paris a fost prea târziu. A fost, probabil, o chestiune de management al discuţiilor. De fapt, modul de a acţiona al premierului Netanyahu a fost piatra unghiulară a discuţiilor privind acordul, pe principiul un pas înainte, doi paşi înapoi. Când premierul iraelian a fost pregătit să facă unele concesii, precum cea cu graniţele din 1967 sau să implementeze măsuri de încredere între părţi, precum restrângerea colonizării şi reglementarea ei, modul în care s-a exprimat a fost contrar acestora. Ceea ce a făcut ca palestinienii să nu aibă încredere în procesul de pace. Dar principalul motiv pentru neîncheierea acestui acord a fost lipsa unei acomodări a viziunilor celor doi lideri, Netanyahu şi Abbas. Amândoi doresc un acord de pace, dar fiecare în termenii lui. Netanyahu a făcut paşi extrem de importanţi în obţinerea unui acord de pace. A fost suficient? Nu.

Punctul final: eliminarea tunelurilor construite de Hamas

De peste 10 zile, trupele israeliene luptă în Fâşia Gaza, rezistenţa armată a palestinienilor fiind în scădere. Zonele ocupate au fost securizate, scopul incursiunii fiind, se pare, atins. Discuţia din guvernul israelian privitoare la continuarea ofensivei este în curs, ofensiva iniţială atingându-şi obiectivul stabilit: distrugerea tunelurilor dintre Fâşia Gaza şi Israel.

În ciuda îndeplinirii obiectivului limitat, ministrul Apărării, Moshe Yaalon, a transmis militarilor că este necesară o operaţie mai largă în Fâşia Gaza. Nu este o soluţie pe termen lung, separată de ocupaţie, a spus el, care să nu vină cu costuri politice mari şi care să nu creeze ţinte noi pentru militanţii palestinieni. Operaţiile militare israeliene din Fâşia Gaza au fost limitate la acest perimetru de 360 km pătraţi, luptele desfăşurându-se inclusiv în zonele populate ale regiunii (un război de gherilă urbană) unde peste un milion de palestinieni sunt localizaţi astfel: în oraşul Gaza, unde Brigada Golani a fost desfăşurată, sau lângă oraşul Khan Younis, unde a fost deplasată Brigada Aeropurtată israeliană. Din cauza apropierii de zonele populate, numărul victimelor colaterale a crescut. Câţi soldaţi israelieni au murit? Peste 35, faţă de perioda de conflict 2008-2009, sau în timpul Operaţiei Pillar of Defense, în 2012. Similar, victimele palestiniene au fost între 50 şi 100, în 2012, faţă de peste 1.500 câte s-au înregistrat acum. Este sigur că sunt cele mai multe victime de la începerea ostilităţilor, în 1988. În acelaşi timp, tirurile cu rachete din Gaza au scăzut de la o medie de 130/zi la o medie de 63 de rachete pe zi. Va opri Israelul tirul de rachete? Nu. În primul rând, datorită zonelor intens populate din principalele oraşe ale Fâşiei Gaza în care acestea sunt lansate. Au tunelurile construite de Hamas o importanţă aparte? Da.

Tunelurile sunt decisive în diminuarea puterii aeriene a Israelului. Palestinienii au câştigat o experienţă importantă în construirea tunelurilor într-un sol moale, argilos. Materiale precum ciment, oţel şi lemn creează un suport excelent pentru acestea, făcând posibilă realizarea unor căi de trafic inclusiv pentru materialul logistic, precum rachetele, pe traseele construite. Distrugerea intrărilor în tunele de către israelieni nu face decât să oprească, pentru o perioadă determinată de timp, redeschiderea lor. Sunt trei tipuri de tuneluri în Gaza, fiecare cu o unică funcţiune. La graniţa dintre Fâşia Gaza şi Egipt, tuneluri pe unde traficul de materiale militare şi bunuri de larg consum se mişcă. Sunt tuneluri pe care oficialii egipteni sau iraelieni nu au reuşit să le facă inoperabile permanent. Sunt apoi tunelurile din interiorul Fâşiei Gaza, care sunt strategice, ascunzând privirilor israelienilor transportul de arme al militanţilor Hamas. În timpul luptelor, acestea asigură mutarea rachetelor dintr-o zonă în alta, pentru ca utilizarea lor să devină o soluţie viabilă. De asemeana, ele se constituie într-un adăpost excelent pentru comandanţii Hamas, dar şi pentru rachete sau viitorii asasini care se îndreaptă spre teritoriul israelian. A treia categorie de tuneluri sunt cele ofensive, care traversează graniţa Fâşiei Gaza cu Israelul şi care au făcut obiectul actualei incursiuni. Care sunt opţiunile pentru a închide aceste tuneluri? Ele au fost descoperite ca urmare a observării aeriene efectuată de dronele israeliene sau datorită observaţiilor satelitare pentru locurile de unde se lansează rachete spre teritoriile israeliene. Incursiunea actuală va descoperi zeci de intrări subterane, care duc spre zone diferite, fie în Fâşia Gaza, fie în teritoriile israeliene. O operaţie de distrugere, în actualele condiţii, înseamnă ca o unitate specializată, formată din genişti, să folosească un robot care să vizualizeze tunelul, să determine tipul de material utilizat la construcţia sa şi să planteze mine care vor duce, în final, la distrugerea în totalitate a acestuia. Roboţii au sarcina de a trasa hărţi ale acestor tuneluri, pentru a cartografia întreaga reţea subterană construită în Fâşia Gaza. Distrugerea acestora cu bombe perforante nu este suficientă. Trebuie utilizat echipament specializat pentru săpare şi plantare de material exploziv. Din această cauză, operaţiile militare israeliene vor fi continuate, ele necesitând mai multe echipamente de geniu, dar şi mai multe pierderi de vieţi omeneşti. Dacă operaţiile se opresc, urmările sunt incomensurabile, la fel ca şi în cazul în care ele continuă.

Cine va fi câştigătorul conflictului?

Forţele de apărare israeliene (IDF) susţin că avem un mare câştigator al acestui conflict: Iron Dome, care a a reuşit să se impună ca o soluţie foarte eficientă în lupta cu rachetele cu rază scurtă şi medie cu lansare de la sol. Atingând o eficienţă cuprinsă între 75 şi 90%, în funcţie de sursa şi, mai ales, de faptul că a fost folosit doar în anumite cazuri, noul sistem antirachetă israelian şi-a făcut o excelentă reclamă şi ne putem aştepta să aibă clienţi foarte dornici să-l achiziţioneze. Sistemul Iron Dome nu este chiar ieftin, o baterie completă se pare că poate costa chiar 50 de milioane de dolari. Provocarea pentru Israel este acum menţinerea stării de alertă militară, în timp ce păstrează investiţiile occidentale în economie şi coeziunea societăţii. Opţiuni greu de păstrat, dar ultimii 20 de ani ne-au demonstrat că această posibilitate există.

De partea palestiniană, nicio supriză de proporţii: slabi, cu rachete care, odată lansate, nu ştii unde vor lovi sau dacă vor lovi, fără niciun fel de precizie, singurul criteriu care se pare ca ar sta la baza tacticii Hamas fiind cantitatea! Dacă ţinem cont că o parte importantă din arsenalul Hamas este de origine iraniană, ne întrebăm dacă ameninţările cu o ploaie ucigătoare de rachete asupra Israelului, asupra ţărilor din Golf şi, în general, asupra tuturor, are o bază reală sau, parafrazându-l pe Shakespeare, e doar mult zgomot pentru nimic? Şi totuşi, oprirea activităţilor pe aeroportul Ben Gurion se constituie într-o victorie strategică a Hamas, care a demonstrat că poate lovi în curând ţinte vitale în Israel.

Primul război pentru actualul premier Netanyahu se profilează ca o victorie tactică, nu una strategică. Se va repeta, acum, situaţia post-război 1973, urmată de o pace care a adus 20 de ani de linişte pentru Israel? Rămâne de văzut.