Orientul mijlociu la răscruce? Da. Avem acordul dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite care oficializează, parţial, o axă Ierusalim – Golf care, fără a fi chiar o alianţă, a luat naştere din interese reciproce şi pentru a răspunde unor inamici comuni – în primul rând Iranul, avem Rusia amestecată în Libia, Siria şi cu o relaţie în consolidare cu Turcia şi Iranul şi avem, nu în ultimul rând, o noua administraţie la Washington care îţi doreşte o nouă politica în Orientul Mijlociu. Ce soluţii sunt şi cum au evoluat unele dintre state în perioada care a trecut? Cine câştigă şi cine pierde din Acordul Abraham semnat în timpul mandatului preşedintelui SUA, Donald Trump, de premierul israelian Benjamin Netanyahu şi de reprezentanţii Bahrainului şi Emiratelor? Unele ţări sunt mult mai favorabile Israelului decât se ştie oficial! Le apropie de Israel duşmănia faţă de Iran. Relaţiile cu Israelul diferă substanţial de la un stat arab la altul şi s-au modificat semnificativ în anumite aspecte în decursul timpului.

Strategia Statelor Unite în Orientul Mijlociu depinde de parteneriate cu state cheie precum Israel şi Iordania al cărei sprijin în lupta cu ISIS a fost extrem de important. Un partener important pentru SUA, Iordania, a primit miliarde de dolari în ajutor economic şi militar de zeci de ani (peste 425 de milioane de dolari anual). În Iordania, SUA are un partener arab de încredere, care oferă o platformă pentru implicarea regională, în special cu privire la problema palestiniană. Acum câteva zile, Iordania şi-a făcut public cel mai recent acord de apărare cu Statele Unite. Semnat în ianuarie 2021, acordul, în 19 puncte, permite avioanelor de luptă şi navelor de transport aerian americane să traverseze liber teritoriul iordanian, iar forţele SUA poată stoca echipamente şi personal în regat. De asemenea, forţelor americane li se permite să poarte arme în ţară în timp ce sunt de serviciu, dar acordul se opreşte din a le permite să desfăşoare acţiuni de luptă în Iordania. Amman a ajuns la acord fără a solicita aprobarea parlamentului său.

Un parlamentar a declarat că acordul încalcă suveranitatea iordaniană, o acuzaţie respinsă de ministrul de externe al ţării. Putem trage o scurtă concluzie pentru început şi anume căSUA nu vor să depindă prea mult de nicio ţară pentru succesul strategiei sale în Orientul Mijlociu. Washingtonul demonstrează că are o prezenţă fermă în regiune, independent de legăturile sale cu Israelul – şi a făcut-o doar cu o zi înainte de alegerile israeliene. O astfel de relaţie cu Iordania îi permite Washingtonului să  deschidă calea pentru un angajament cu membrii arabi sunniţi, fără a fi nevoie să sprijine ”părinteşte” Israelul la fiecare pas.

Israelul sub umbrela Acordului Abraham

Pacea mediată de Trump între israelieni şi arabii din Emiratele Arabe Unite şi Bahrein nu e doar încă un tratat regional. E debutul unor reaşezări geopolitice privind toate puterile din Orient şi a alianţele lor. Fostul preşedinte Trump a început să modifice acest curs al istoriei cu ani în urmă când a schimbat macazul raporturilor superputerii cu Teheranul şi când l-a lăsat pe ginerele său, Jared Kushner, să reaşeze plăcile tectonice ale tratativelor de pace din Orientul Mijlociu.  El a despărţit relaţia Israel-Palestina de celelalte probleme din Orient şi a trecut la soluţionare lor.

Bineînţeles pacea a venit cu un cost: în schimbul trataului cu Israelului, Marocul a obţinut recunoaşterea de către SUA a revendicărilor sale de suveranitate asupra teritoriului îndelung disputat al Saharei de Vest, Sudanul a primit miliarde de euro în asistenţă financiară şi eliminarea din lista sponsorilor terorismului statuată de Washington, iar Emiratele Arabe Unite au primit contracte pentru drone Reaper înarmate şi F-35.Dacă ne uităm în istoria zbuciumată a Orientului, primul moment important a fost pacea dintre Israel şi Egipt din 1979 urmată apoi de pacea cu Iordania din 1994. Acum Acordul Abraham parcă ar merita epitetul de istoric chiar şi numai pentru că a înmormântat definitiv boicotul arab menit să-i ajute pe palestinieni să-şi impună revendicările în Ţara Sfântă, boicot pe care înţelepciunea politică şi morală convenţională îl credea, drept, imuabil şi etern. Or, înţelegerea implică şi aruncarea în aer ale altor varii clişee legate de Pământul Făgăduinţei şi de oraşul păcii, Ierusalim. Una dintre prejudecăţi era mutarea ambasadei SUA la Ierusalim moment care ar duce la, pasămite, revolte, proteste şi violenţe în toate ţările arabe şi musulmane şi că ar spori terorismul, fie el islamist sau nu, exportându-l în Occident.

Acordul Abraham îngroapă idei, principii şi concepţii considerate multă vreme sacrosancte în gândirea politică privind Orientul Mijlociu. Una din aceste prejudecăţi i-a determinat pe politicienii occidentali să favorizeze împăciuitorismul în raporturile nu doar cu Rusia şi China comunistă, ci şi cu alte sângeroase tiranii cu mari ambiţii, între care cea fundamentalistă, islamistă, a ayatolahilor iranieni. Să fim oneşti şi să spunem că unul din ”naşii” acordului este în mod cert Iranul şiit ale cărui ambiţii de putere nucleară, totalitară şi globală au sfârşit prin a-i speria pe arabii sunniţi în aşa un hal, încât nici turcii nu i-au mai putut calma. În frunte cu saudiţii, arabii s-au refugiat, deci, în braţele SUA şi la pieptul normalizării raporturilor cu o putere regională masiv ameninţată, la rândul ei, de Iran şi de aliaţii lui, între care Turcia şi Frăţia Musulmană, care domină la Ankara, în Qatar, sau la Tripoli.

În Israel se pare ca domnia lui Netaniahu nu se va încheia niciodată. Benjamin Netanyahu a devenit cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, smulgându-i titlul ”tatălui fondator” şi primului lider al ţării, David Ben-Gurion. Bărbatul numit Regele Bibi de către cei care îl adoră şi îl detestă, a petrecut peste 5000 de zile – mai bine de 14 ani – în funcţie. În ultimele două decenii, în vârstă de 72 de ani, a câştigat în repetate rânduri alegeri pe baza promisiunilor de a face Israelul sigur şi prosper, în timp ce îi înlătură pe palestinieni. Sloganul campaniei electorale a lui Netaniahu a fost ”Naţiunea vaccinată”, premierul afirmând că este singurul care ar fi putut realiza un program de imunizare atât de rapid. Netaniahu este acuzat de corupţie, în timp ce procesul său cu privire la acuzaţii de luare de mită, fraudă şi încălcare a încrederii a început deja şi se aşteaptă să fie reluat în aprilie, şi-a jucat supravieţuirea politică în acest scrutin, al patrulea în doi ani.

Potrivit exit-polluri realizate de canalele israeliene, în această seară când scriu aceste rânduri, dau câştigătoare formaţiunea lui Netaniahu cu 31/33 de locuri din 120 în Knesset (Parlament Israelului), urmat de partidul Yesh Atid („Există un viitor”) al centristului Yair Lapid[1] creditat cu 16 – 18 locuri. Este clară lipsa unui contracandidat dar şi fărâmiţarea politică a opoziţiei. Când arabii de pe reţele sociale au început să numească pe Netaniahu„ Abu Yair ”(tatăl lui Yair) totul s-a transformat brusc într-o campanie electorală de succes pentru Netaniahu în publicul arab. El încearcă să se apropie de comunitatea arabă în timp ce încearcă să-i determine pe alegătorii arabi să uite tot ce a făcut în trecut, inclusiv demolarea caselor, legea naţionalităţii şi multe altele. Este un om inteligent care încearcă să distragă atenţia alegătorilor arabi, dar este posibil să nu funcţioneze atât de bine pe cât speră. 

Axa Israel-Rusia şi vaccinul Sputnik V

Perioada dinaintea campanie electorale a avut si o serie de mutări pe eşichierul  relaţiilor cu vecinii foarte interesante. Deşi Israelul a fost criticat pentru că nu mai oferă vaccin palestinienilor din Cisiordania şi Gaza, vaccinul este disponibil pentru toţi arabii israelieni (majoritatea dintre ei se identifică ca palestinieni). Acum aproximativ jumătate din populaţia Israelului este vaccinată, restricţiile de blocare sunt ridicate şi israelienii se îndreptă spre normalizarea vieţii. Aş mai menţiona iniţiativa premierului Netaniahu în ceea ce priveşte operaţiunile speciale folosind ajutorul Moscovei.

Potrivit publicaţiilor străine, Israelul a fost de acord să cumpere vaccinuri ruseşti Sputnik V pentru Siria, ca parte a unui acord mediat de preşedintele Putin pentru eliberarea unei israeliene (!?) care a trecut graniţa în Siria. Povestea scăpată în presă: se pare că femeia traversase graniţa cu Siria în urmă cu ceva săptămâni să-şi vadă nişte rude şi a fost reţinută de autorităţile locale. Ea a ajuns în Israel via Moscova pe data 19 februarie 2021.

Premierul Netaniahu i-a mulţumit preşedintelui rus Vladimir Putin pentru facilitarea acordului, fără a intra în detalii. Al Jazeera a citat o sursă israeliană anonimă, care a susţinut: „(Primul ministru Benjamin) Netaniahu şi (ministrul apărării Benny) Gantz, ştiind posibilele daune electorale asupra amândurora, au ordonat cenzorului militar să interzică publicarea faptului că Israelul a fost de acord să finanţeze achiziţionarea dozelor Sputnik V de vaccin pentru milioane de cetăţeni sirieni. Preţul exact nu a fost dezvăluit cabinetului, dar este apreciat la câteva milioane de dolari „. Unele publicaţii israeliene susţin că nu Ierusalimul, ci Moscova, a insistat să păstreze secret clauza numărului şi a preţului de doze de vaccin. 

Scurt istoric al relaţiile Israelului cu ţările arabe 

Pentru a înţelege de ce am spus ca Orientul Mijlociu este la o răscruce voi puncta pe scurt relaţiile dintre statele islamice si Israel. Oficial, Arabia Saudită şi Israelul nu întreţin niciun fel de relaţii. În realitate în 2002, prinţul saudit, conducătorul de atunci, Abdullah a lansat o iniţiativă de rezolvare a conflictului dintre Israel şi palestinieni. În 2015, reprezentanţi ai celor două ţări s-au întâlnit pentru discuţii. Ambele ţări au în comun îngrijorarea faţă de programul nuclear iranian, considerat atât la Riad, cât şi la Tel Aviv expresia unei dorinţe de hegemonie  regională. Un pas cu încărcătură simbolică semnificativă, a fost făcut de curând de Israel: ministrul de Interne Arie Deri a semnat o aprobare prin care cetăţenii israelieni au voie în premieră să călătorească în Arabia Saudită. Permisiunea este valabilă însă doar pentru două situaţii: din motive religioase (de exemplu în cazul pelerinajului musulman la Mekka) sau pentru călătorii de afaceri. O altă condiţie este existenţa unei invitaţii din partea guvernului saudit.

Arabia Saudită este o piesă fundamentală a puzzle-ului pe care îl alcătuiesc diferitele state din Orientul Mijlociu, nu numai datorită rolului său de putere regională, ci şi datorită greutăţii simbolice a regelui saudit în calitatea sa de Gardian al Locurilor Sfinte ale Islamului. Actuala situaţie trebuie înţeleasă ca parte a unui context regional mai larg în care conflictul palestinian-israelian a atras – până acum câţiva ani – atenţia maximă a lumii arabe, care a susţinut în mod tradiţional poporul palestinian şi a condamnat Israelul. Schimbarea dinamicii regionale din ultimii ani a adus pe agenda Iranul, Teheranul fiind acum principala ameninţare pentru sunniţii din Orient, fapt ce a dus la o apropiere între Arabia Saudită şi ţara ebraică. Va urma Arabia Saudită exemplul celorlalte state arabe care şi-au normalizat relaţiile cu Israel sau îşi va menţine poziţia actuală? Cea mai importantă iniţiativă a Arabiei Saudite de până în prezent este Iniţiativa Arabă de Pace, prezentată în 2002 de prinţul moştenitor la vremea aceea Abdullah bin Abdulaziz[2].

Documentul oferea normalizarea completă a relaţiilor dintre statele arabe şi Israel şi protecţia tuturor statelor din regiune în schimbul retragerii Israelului din toate teritoriile ocupate şi recunoaşterii independenţei unui stat palestinian cu capitala în Ierusalimul de Est. Acest lucru a marcat un moment semnificativ, deoarece toţi membrii Ligii Arabe au susţinut propunerea, deschizând astfel uşa către o recunoaştere colectivă a Israelului, care va marca sfârşitul anilor de blocadă reprezentată de Summitul de la Khartoum. Deşi Israelul a respins iniţiativa, astăzi încă continuă să fie punctul de plecare pentru o soluţie paşnică a conflictului. Dacă războiul din Golf a arătat că ţările aparent rivale precum Israelul şi Arabia Saudită ar putea lucra pe acelaşi front în faţa unui duşman comun, războiul dintre Israel şi Hezbollah din 2006 a pus bazele a ceea ce a fost ulterior o alianţă strategică în regiune între Israel şi Arabia Saudită împotriva Iranului.  De la înfiinţarea statului Israel în 1948, ţara ebraică şi Arabia Saudită au văzut relaţiile lor agravându-se sau îmbunătăţindu-se în funcţie de momentul istoric. Noile preocupări comune pentru guvernele din Arabia Saudită şi Israel, precum şi ambiţiile regionale ale Iranului, instabilitatea cauzată în multe state de revolte arabe, întărirea islamului politic şi apariţia grupurilor teroriste precum Daesh, printre altele, a scos conflictul palestinian-israelian în afara politicilor regionale. Această nouă situaţie a influenţat statele din regiune, care sunt tot mai afectate de consideraţii pragmatice şi care urmează regula „inamicul duşmanului meu este prietenul meu”.

Un lucru este sigur, orice abordare sau gest public către Israel implică un cost în ceea ce priveşte reputaţia pentru Arabia Saudită. Titlul deţinut de regele Arabiei Saudite de Gardian al Locurilor Sfinte ale Islamului îi conferă, pe lângă capacitatea economică a regatului şi statutul de conducere şi de influenţă în lumea islamică, o influenţă care ar putea fi degradată dacă relaţiile cu Israelul se normalizează înainte de încheierea conflictului cu Palestina. La nivel regional, Turcia şi Iranul nu au irosit ocazia de a critica Emiratele Arabe Unite şi Bahrain pentru că au „trădat” poporul palestinian – critici care ar fi repetate în mod previzibil dacă Arabia Saudită ar ajunge la un acord cu Israelul. În concluzie, nu se ştie dacă şi când Arabia Saudită va normaliza relaţiile cu Israelul. Relaţia dintre cele două state este complexă, caracterizată în mod tradiţional de duşmănie şi neîncredere, cu episoade de cooperare când interesele au servit ambelor părţi. Deşi retorica Arabiei Saudite a susţinut în mod tradiţional cauza palestiniană, în ultimii ani s-a pus întrebarea dacă schimbarea peisajului geopolitic al regiunii ar aduce o schimbare a priorităţilor marilor puteri, precum Arabia Saudită, Israel şi Iran. În cazul în care se va produce această normalizare, va fi necesar să se monitorizeze îndeaproape consecinţele interne şi externe pe care le va avea asupra Golfului, spre deosebire de Israel, care are timpul de partea sa şi, se pare, şansa de a câştiga jocul. Bahrainul şi Israelul au încheiat un acord care oficializează stabilirea de legături între cele două ţări şi au semnat şapte memorandumuri de înţelegere convenind să coopereze în domeniul economic, al aviaţiei, finanţelor, comunicaţiilor şi agriculturii, deschizând mai mult regiunea Golfului pentru statul evreu, notează AFP, conform Agerpres.

Toate acestea se întâmplă la o lună după semnarea la Casa Albă a unui acord de normalizare între cele două ţări. Egiptul a jucat un rol de deschizător de drumuri în procesul de apropiere arabo-israeliană. În noiembrie 1977, preşedintele egiptean de atunci Anwar al-Sadat a declarat că va merge până la capătul lumii şi chiar până în Knesset, dacă acest lucru va duce la o pace durabilă în regiune. Ca urmare, el a fost invitat în Israel de premierul israelian Menachem Begin. La 20 noiembrie 1977, liderul egiptean a vorbit în Parlamentul israelian. S-a deschis astfel un proces politic care a dus la acordul de pace israeliano-palestinian din martie 1979, sub medierea preşedintelui american Jimmy Carter. În prezent, preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi se străduieşte de asemenea să medieze conflictul israeliano-palestinian. Egiptul şi Israelul au interesul comun de a limita influenţa mişcărilor jihadiste şi dorinţa de putere a Iranului. Preşedintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi s-a întâlnit în septembrie 2017 cu premierul israelian Benjamin Netanyahu pentru prima dată în public.Întâlnirea a avut loc înaintea Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite de la New York, în ceea ce Egiptul a spus că face parte dintr-un efort de a reînvia discuţiile diplomatice palestino-israeliene. Egiptul şi-a reinstalat în 2016 ambasadorul la Tel Aviv, ambasador retras de fostul preşedinte egiptean Morsi cu ocazia atacului israelian din2012 din Gaza. Relaţiile israeliene cu ţările Magrebiene, din nordul Africii, se leagă mai ales de numeroşii evrei care s-au refugiat din acestea în Israel, după crearea statului evreu. Aceştia au încă o legătură emoţională intensă cu locurile lor de baştină din Magreb.

Israelul întreţine relaţii bune cu mai multe state din regiunea Magreb. În 1994, au fost iniţiate oficial relaţii diplomatice cu Israelul de către Maroc, Tunisia şi Mauritania. În noiembrie 1994, Israelul a deschis un birou de legătură în capitala marocană Rabat. La scurt timp după aceasta, Marocul a deschis un birou similar la Ierusalim. Un an mai târziu, măsuri similare au fost luate şi între Mauritania şi Israel, un an şi mai târziu s-a decis şi Tunisia să facă la fel. Israelul şi Marocul au ajuns la un acord pentru normalizarea relaţiilor într-o înţelegere intermediată cu ajutorul Statelor Unite sub preşedinţia lui Donald Trump, Marocul devenind astfel a patra ţară musulmană ( celelalte ţări sunt Emiratele Arabe Unite, Bahrainul şi Sudanul)care îşi reia legăturile diplomatice cu Israelul în ultimele luni, relatează Washington Post. Acordul a fost ultimul intermediat de administraţia Trump a cărei politica în Orientul Mijlociu a fost total atipică faţă de celelalte administraţii de la Casa Albă (mă gândesc la eforturile administraţie Clinton care l-au avut ca mediator între israelieni şi palestinieni pe George Tenet, fostul şef al CIA, iar de celelalte părţi pe Yasser Arafat şi pe Benjamin Netaniahu-atunci premierul israelian a cerut în schimbul păcii eliberarea spionul israelian, fost angajat civil al marinei americane, Jonathan Pollard[3] şi care fusese condamnat la închisoare pe viaţă în 1997 pentru că a dat informaţii secrete Israelului). Foarte tensionate sunt relaţiile dintre Israel şi Siria.

De la războiul de şase zile din 1967, în care Israel a luptat împotriva Siriei, Egiptului şi Iordaniei, statul evreu controlează Înălţimile Golan, incluse anterior în teritoriul sirian. ONU cere din 1981 Israelului să returneze aceste teritorii ocupate. Israelul cere însă ca precondiţie în acest sens încheierea unui amplu acord de pace. Mai multe runde de negocieri neoficiale au eşuat. În martie 2019, preşedintele american Donald Trump a recunoscut Înălţimile Golan drept parte a teritoriului israelian, un gest care a provocat iritare în multe părţi ale lumii arabe. Israel şi Siria au avut discuţii de pace intense, sub mediere americană, atât din 1992 în 1996, cât şi în 1999-2000, dar fără rezultat. Israel are cu Iordania relaţii politice funcţionale, începând din octombrie 1994, data semnării unui tratat de pace. Dar cele două ţări nu au găsit deocamdată drumul spre o apropiere adevărată. Populaţia iordaniană, din care aproape 20% este alcătuită din refugiaţi palestinieni, respinge ferm politica Israelului în Cisiordania. În ultima perioadă de timp relaţiile între cele două s-au înrăutăţit din nou aşa cum a spus mai sus. Pe 11 martie, prinţului moştenitor al Iordaniei, Hussein, plănuise să viziteze Ierusalimul pentru a se închina la Moscheea Al-Aqsa. Din cauza faptului ca nu s-au finalizat aranjamentele de securitate, vizita a fost anulată, anturajul iordanian s-a dus înapoi la Amman.

Iordanienii au fost extrem de furioşi. Netaniahu care avea programat să zboare în Emiratele Arabe Unite în dimineaţa următoare pentru o vizită fulger înainte de a se întoarce în Israel pentru a găzdui doi miniştri europeni în vizită nu a primit permisiunea de survol a teritoriului Iordanian. Istoria unei vizite blocate este mai lungă. După ce oficialii din Emirate au respins politicos cererea consilierului pentru securitate naţională Meir Ben-Shabbat de a aranja o astfel de vizită, spunând că ar fi nepotrivit atât de aproape de alegeri, Netaniahu a marşat prin şeful Mossadului, Yossi Cohen. Oficiali din Emirate au acceptat cu reticenţă să-l primească pe Netanyahu pentru o scurtă întâlnire pe aeroportul din Abu Dhabi cu prinţul moştenitor Mohammed bin Zayed. Nu ar fi existat o recepţie oficială, nici fanfară, palat sau gardă de onoare pentru o primă vizită oficială. Dar Netaniahu  ştia că o fotografie cu bin Zayed ar face o treaba excelentă pentru baza sa politică islamistă. Fanilor săi loiali nu le-ar păsa dacă întâlnirea ar avea loc la un palat sau sub clar de lună. Iordanienii, însă, au refuzat să joace această ”piesă”. Un avion aparţinând Emiratelor care a fost trimis să-l ia pe Netaniahu a făcut o escală în Amman în drum spre Israel. Ce s-a întâmplat în continuare este încă neclar. Unele surse spun că problema a fost că iordanienii au refuzat să permită decolarea avionului.

Alţii spun că unui elicopter care ar fi trebuit să-l aducă pe Netaniahu de la Ierusalim la Amman i s-a refuzat permisiunea de survol a teritoriului iordanian. Oricum ar fi, întâlnirea nu a avut loc iar Netaniahu furios a ordonat autorităţilor să închidă spaţiul aerian al Israelului zborurilor către şi dinspre Regatul Haşemit. Măsura ilogică şi disproporţionată ar fi fost o încălcare flagrantă a acordului de pace istoric din 1994, care este semnificativ pentru securitatea naţională a Israelului. Din fericire, Netaniahu a anulat ordinul două ore mai târziu. Emiratele, totuşi, încă fierb.

Netaniahu a continuat să exercite o presiune extraordinară asupra lui Bin Zayed şi a asociaţilor săi pentru a reprograma vizita înainte de alegeri. Noua situaţie creată a dus şi la amânarea Summitul pe care urma să-l găzduiască luna viitoare Emiratele Arabe Unite unde Israelul şi Sudanul urmau să semneze un acord care să normalizeze relaţiile lor. Israelul se pregăteşte de săptămâni întregi pentru Summitul, la care trebuia să participe şi noul secretar de stat american Anthony Blinken. Părţile implicate vor trebui să înceapă din nou negocierile şi pregătirile. La 18 martie, un înalt oficial din Emirate a declarat pentru CNN: „Emiratele Arabe Unite au semnat (Acordurile Abraham) în speranţa şi pentru oportunităţile pe care le oferă poporului nostru, nu liderilor individuali. Personalizarea şi politizarea acordurilor în acest fel diminuează realizarea istorică. Emiratele Arabe Unite nu vor merge pe acel drum. ” 

Caruselul relaţiilor dintre Iran, Israel, Arabia Saudita, Rusia, Turcia şi SUA 

Am lăsat special această discuţie la final, deşi se pare ca este o înşiruire de nume de ţări, pentru că acest carusel va decide noua ordine geopolitică în Orient. Trebuie să menţionăm în primul rând punctele critice din arealul Orientului: Libia, Siria, Yemen şi Irak. Nu le vom discuta pe toate dar vom încerca să creionăm o imagine cat mai clară. Există semne că discuţiile de la Astana despre războiul sirian – care au început în 2017 şi sunt sponsorizate de Moscova, Ankara şi Teheran – au puţine perspective de a face progrese în viitor. În perioada 16-17 februarie, oraşul litoral rus Sochi a găzduit cea de-a 15-a rundă de discuţii de pace siriene între Rusia, Iran şi Turcia – cele trei ţări garante ale aşa-numitelor discuţii de la Astana. Procesul Astana a început în urmă cu peste patru ani, când trio-ul a găzduit discuţii între o delegaţie a opoziţiei siriene şi reprezentanţi din Damasc în capitala kazahă Nur Sultan (fosta Astana) în ianuarie 2017. În timp ce discuţiile de la Astana au fost create pentru a aborda problemele care nu au fost abordate în cadrul procesului de la Geneva, susţinut de ONU, Astana nu a putut niciodată să devină o alternativă la platforma de la Geneva.

 Între timp, problemele militare sunt din ce în ce mai importante în cadrul negocierilor bilaterale dintre preşedinţii Rusiei şi Turciei şi sunt puse în aplicare de către militarii şi diplomaţii ruşi şi turci, fără a face referire la formatul Astana. Adesea, deciziile Moscovei şi Ankarei legate de Siria sunt aprobate retroactiv la summit-urile trio-ului Astana la care participă şefii de stat din Rusia, Turcia şi Iran. Este probabil ca ruşii să continue să exercite o presiune militară limitată, folosind atacuri aeriene cu ţinte precise, dar numai pentru a forţa Turcia şi opoziţia siriană să înceapă ostilităţile împotriva lui formaţiunii Hayat Tahrir al-Sham. Documentul final, de la ultima reuniune conţinea, de asemenea, un mesaj evident adresat Statelor Unite, criticând sprijinul acordat forţelor democratice siriene conduse de kurzi. Participanţii la reuniune au respins toate „iniţiativele ilegale de auto-guvernare sub pretextul combaterii terorismului şi şi-au exprimat hotărârea de a se opune planurilor separatiste din regiunea Trans-Eufrat, menite să submineze unitatea Siriei şi care ameninţă securitatea naţională a ţărilor vecine”. Un mare schimb de prizonieri între guvern şi opoziţie ar putea fi o modalitate de a creşte valoarea formatul Astana în această etapă.

În schimb Damasc ar dori să evite acest schimb echivalent de prizonieri, deoarece acest lucru ar putea fi perceput ca o recunoaştere a opoziţiei armate mai degrabă ca un beligerant decât ca o comunitate teroristă care trebuie distrusă. Lipsa de progrese aici revine regimului sirian, care participă la negocierile pe această temă sub presiunea Moscovei, dar refuză public să se ocupe de opoziţie şi s-o recunoască drept parte legitimă la procesul de negociere. Pentru preşedintele sirian Bashar al-Assad, toţi adversarii săi care nu au depus armele, indiferent de ideologie şi spectru politic, şi acele forţe civile care îi susţin, sunt „terorişti”. În acelaşi timp, formatul Astana va continua să fie solicitat ca element necesar pentru legitimarea prezenţei militare a celor trei sponsori – Rusia, Iran şi Turcia. Prin urmare, întâlnirile din cadrul troicii vor continua indiferent de prezenţa sau absenţa rezultatelor. Este clar că cei trei şi-au împărţit teritoriile din zona Siria-Irak. Pe de o parte Rusia îşi continuă ofensiva diplomatică în Orient.

Vizita ministrului rus de externe Sergei Lavrov în Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Qatar în perioada 9-11 martie a avut loc pe fondul incertitudinii dintre aceste state cu privire la relaţiile lor viitoare cu noua administraţie americană, care regândeşte multe dintre abordările preşedintelui Donald Trump la afacerile politice din Orientul Mijlociu. Pe fondul acestui context, Moscova încearcă să reamintească principalelor monarhii arabe disponibilitatea de a umple posibilul „gol” care ar putea apărea dacă legăturile lor cu Washingtonul stagnează, atât în ​​sfera securităţii, cât şi în sfera militar-tehnică şi militar-politică. Pe de altă parte, Moscova s-a concentrat asupra promovării programelor economice comune în ţările vizitate. Astfel, Rusia va lua în considerare orice formă de consolidare a legăturilor cu Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, care ar putea concura cu proiectele ruso-turce importante. Pe de altă parte pentru mulţi oficiali militari americani, Siria este o poveste de succes în lupta împotriva terorismului. În timp ce ISIS a revendicat zone imense de teritoriu în Irak şi Siria în 2015, administraţia Obama a început să ofere arme uşoare şi sprijin miliţiei conduse de kurzi, cunoscută sub numele de Forţele Democratice Siriene sau SDF.

Până în 2016, forţele de operaţiuni speciale ale SUA se încadrau în cadrul SDF în lupta împotriva ISIS, iar parteneriatul se transformase într-o misiune formală de consiliere şi asistenţă. Cu asistenţa SUA, SDF a recuperat teritoriul sirian de la ISIS – inclusiv într-o bătălie sângeroasă pentru oraşul Raqqa în primele zile ale administraţiei Trump, în care mii de luptători SDF au fost ucişi. A fost un război ”cuibărit” în cadrul altui război. Pentru americani, hotărâţi să nu se implice în războiul civil al Siriei, scopul a fost înfrângerea ISIS. După majoritatea rezultatelor, toate obiectivele au fost realizate. Astăzi, zona nord-estică a Siriei controlată de SDF este relativ stabilă. Deşi există pungi teritoriale unde sunt luptători ISIS încă activi – în special în zone neguvernate, cum ar fi deşertul Badia – acestora le lipseşte capacitatea de a recupera alte teritorii. Înalţi oficiali militari americani descriu ceea ce a mai rămas din grup ca o insurgenţă de nivel scăzut care are mai multe în comun cu o bandă criminală decât cu gruparea teroristă transnaţională care a controlat cândva un teritoriul de mărimea Marii Britanii. Războiul civil sirian, susţinut de implicarea iraniană şi rusă, s-a instalat într-un impas prelungit. SDF controlează o regiune semi-autonomă din nord-est – zonele în care îşi desfăşoară activitatea SUA – şi cu excepţia câtorva buzunare strategice cheie, regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad controlează restul.

În timpul războiului civil din Siria, trupele iraniene şi cele ale miliţiilor şiite libaneze Hezbollah, susţinute de Teheran, şi-au intensificat serios prezenţa în Siria. De asemenea Iranul încearcă o consolidare a relaţie cu Rusia. Bomboana de pe tort ! În luna ianuarie a acestui an, ministrul rus de externe Sergei Lavrov şi omologul său iranian Javad Zarif au semnat un acord de cooperare privind securitatea cibernetică,  tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor (TIC). Acordul include cooperarea în materie de securitate cibernetică, transferul de tehnologie, instruire combinată şi coordonare la forumuri multilaterale, precum Naţiunile Unite. Deşi cooperarea cu Moscova prezentată în acord ar putea îmbunătăţi capacităţile cibernetice ofensive ale Teheranului, acordul este în mare măsură defensiv, motivat de duşmănia comună al ţărilor faţă de influenţa SUA în Orientul Mijlociu, precum şi de dorinţa de a reduce dependenţa de tehnologia occidentală. Cu toate acestea, există limite cu privire la cât de strâns ne putem aştepta ca cele două părţi să lucreze împreună. Relaţia dintre Rusia şi Iran a suferit mult timp de suspiciuni reciproce, diferenţe ideologice şi concurenţă. Mai mult, în trecut, operatorii ruşi şi iranieni au funcţionat în scopuri care erau perpendiculare.

De exemplu, în octombrie 2019, oficialii britanici şi americani au dezvăluit că actorul cibernetic rus Turla APT a deturnat infrastructura de hacking iraniană ca parte a unei operaţiuni sub pavilion fals. Din cauza suspiciunii şi a obiectivelor contradictorii, cooperarea cibernetică dintre Moscova şi Teheran este probabil să se concentreze pe schimbul de informaţii şi pe îmbunătăţirea apărării cibernetice, mai degrabă decât pe partajarea capacităţilor ofensive. Cu toate acestea, acordul ar putea reprezenta patru provocări pentru operaţiunile cibernetice din SUA. În primul rând, Rusia ar putea ajuta Iranul să obţină sisteme de apărare cibernetică mai puternice. Indicele naţional de putere cibernetică publicat de Centrului Belfer de la Harvard în 2020 enumeră Iranul drept naţiunea cu cel mai mic punctaj în ceea ce priveşte capacităţile de apărare cibernetică, Rusia fiind clasată în mijlocul ţărilor chestionate. Dacă Teheranul rezolvă aceste deficienţe defensive cu ajutorul tehnologiei şi formării ruseşti, ar putea face iniţiativele SUA precum ”Defend Forward” mai provocatoare şi mai costisitoare. În al doilea rând, cooperarea cibernetică Iran-Rusia ar putea implica echipe cibernetice ruse care se vor deplasa în Iran pentru a monitoriza reţelele iraniene, pentru a colecta informaţii şi a identifica malware-ul provenit din SUA, similar cu operaţiunile „Hunt Forward” ale US Cyber ​​Command.

Achiziţionarea şi analiza instrumentelor şi tehnicilor de hacking ale Cyber ​​Command sau ale Agenţiei Naţionale de Securitate ar putea ajuta la îmbunătăţirea apărării ruseşti şi iraniene, ar putea împiedica viitoarele operaţiuni cibernetice din SUA şi ar forţa hackerii americani să dezvolte noi exploatări mai devreme decât sperau. În al treilea rând, dacă ar putea accesa sistemele de apărare iraniene, hackerii ruşi ar putea achiziţiona şi inversa utilizarea malware folosite de americani sau israelieni împotriva Iranului. Acest lucru s-a întâmplat cu viermele Stuxnet, care a vizat instalaţiile nucleare ale Iranului în 2010 şi a fost atribuit colaborării dintre Statelor Unite şi Israel. De atunci, numeroşi actori cibernetici au dezvoltat peste 22 de milioane de programe malware care au folosit formatul Stuxnet pentru a viza organizaţii din întreaga lume. Stuxnet a infectat în cele din urmă mii de reţele la nivel global, inclusiv Staţia Spaţială Internaţională, astfel încât hackerii au avut acces la o mulţime de eşantioane de date, dar un atac care nu a devenit atât de cunoscut ar putea fi refăcut dacă Rusia este capabilă să acceseze reţelele iraniene. În al patrulea rând, tehnologiile şi tehnicile pe care Iranul le dobândeşte din Rusia ar putea fi furnizate reprezentanţilor Iranului din Orientul Mijlociu, inclusiv Hezbollah şi miliţiilor din Irak şi Yemen. Unele dintre aceste grupuri au demonstrat deja capacităţi considerabile de hacking.

În ianuarie, firma de securitate ClearSky a dezvăluit că un grup de hacking afiliat Hezbollah, numit Liban Cedar, a fost implicat într-o campanie extinsă care a vizat furnizorii de servicii de telecomunicaţii şi internet din Statele Unite, Europa şi Orientul Mijlociu. Dotarea proxi-lor iranieni cu capacităţi cibernetice avansate ruseşti le-ar putea permite să ameninţe agenţiile guvernamentale, companiile şi operaţiunile SUA din Orientul Mijlociu. De asemenea, ar putea împiedica investigaţiile privind operaţiunile cibernetice efectuate de împuterniciţi iranieni şi ar putea conduce la atribuirea lor greşită către Rusia, provocând eventual o escaladare neintenţionată. Pe măsură ce cooperarea cibernetică dintre Rusia şi Iran creşte, lăsarea ei necontestată ar putea reprezenta noi ameninţări la adresa securităţii şi strategiei SUA în Orientul Mijlociu.

Stabilirea unui mecanism standardizat de divulgare a vulnerabilităţilor ar putea avea loc ca parte a unui efort mai larg de consolidare a schimbului de informaţii şi a legăturilor de securitate între Statele Unite, Israel, statele din Golf şi, eventual, alţi actori din regiune. Iranul este văzut drept principala ameninţare la adresa Israelului şi a monarhiilor din Golf. Are o populaţie mai mare decât toate acestea la un loc, forţele sale armate sunt semnificative (aici, însă, arabii punctează prin echipamentele mai moderne pe care le au la dispoziţie), este situată, ideologic, în antiteză faţă de acestea, atât ca stat şiit – arabii din Golf sunt preponderent sunniţi – cât şi ca republică islamică fondată tocmai prin răsturnarea unei monarhii. Politicile administraţiei Obama în Orientul Mijlociu au încurajat apropierea dintre Israel şi statele din Golf, însă procesul începuse, discret, mai devreme, în special pe probleme de securitate şi de intelligence.

Cooperarea s-a intensificat odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă şi adoptarea unei linii mai dure faţă de Iran, momentele cele mai notabile ale acesteia fiind retragerea Statelor Unite din Acordul nuclear şi uciderea lui generalului Qassem Soleimani, responsabil de operaţiunile externe ale Forţei Quds a Gărzilor Revoluţionare şi unul dintre arhitecţii ”Semilunii iraniene”. În Orient se vorbeşte, însă, de ceva ani despre o cooperare discretă între saudiţi şi israelieni, în special pe intelligence, iar prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman (MbS), a făcut un pas important în urmă cu doi ani când, într-un interviu[4] pentru The Atlantic, a recunoscut dreptul israelienilor de a avea propria ţară. MbS a nominalizat, în interviul din The Atlantic[5], ameninţările pe care le percepe Riadul, un aşa-numit “triunghi al răului” (inspirat din celebra “axă a răului” a lui George W. Bush) format din regimul iranian, jihadişti ca aceia din Al Qaida, Statul Islamic şi Fraţii Musulmani – o organizaţie care promovează un islamism mult mai moderat decât jihadiştii, dar care este văzută ca un pericol de toate regimurile autoritare, din Egipt şi Siria până în Golf. 

Strategia Administraţiei Biden pentru Acordul nuclear cu Iranul: primii paşi

Preşedintele Biden şi aliaţii săi au promis un nou început în Orient şi în relaţia cu Iranul. Administraţia va repara daunele provocate de fostul preşedinte Donald Trump care a anulat participarea SUA la acordul nuclear cu Iranul. Campania de „presiune maximă” a lui Trump va înceta şi Biden va încerca să salveze un acord diplomatic care, printre altele, a fost realizarea politicii externe a SUA când era vicepreşedinte. Dar s-ar putea să se închidă fereastra de oportunitate pentru o deschidere semnificativă cu Iranul. Sancţiunile americane impuse economiei iraniene de către administraţia Trump rămân în vigoare. Între timp, regimul iranian continuă să îmbogăţească uraniul la niveluri mai mari decât cele prescrise prin acordul din 2015, ale cărui condiţii Teheran spune că SUA le-au abrogat. Cât priveşte sancţiunile este posibil ca Iranul să nu blufeze. Deşi economia ţării a fost afectată grav de acesteai, regimul însuşi s-a dovedit relativ rezistent.

Se aşteaptă ca viitoarele alegeri din iunie să producă un guvern mai dur decât cel care există în prezent – complicând eventual dorinţa declarată a administraţiei Biden de a readuce Iranul în Acordul nuclear şi de a extinde discuţia la alte aspecte precum utilizarea de către Iran a proxilor săi în Orientul Mijlociu, continuarea programul său de rachete balistice şi deţinerea de ostatici politici. Într-un interviu acordat săptămânalului[6] Politico, ministrul iranian de externe, Javad Zarif, a declarat că Iranul va lua în considerare preocupările SUA odată ce Washingtonul va ridica sancţiunile legate de Acordul nuclear, dar a sugerat că scenariul nu este fezabil curând. „Ceea ce vedem noi ca politică americană este exact aceiaşi cu cea a administraţia Trump; nu am văzut nicio schimbare ”, a spus el.

Alegerile de la Teheran sunt luate în calcul de administraţia de la Casa Albă pentru că se estimează ca liderul suprem Ali Khamenei va schimba garda de la administraţia prezidenţială a statului cu una mai dură. Deşi este dornic să salveze acordul nuclear din 2015 dintre Iran şi puterile mondiale, preşedintele Biden se confruntă deja cu o opoziţie din partea aliaţilor regionali din Orientul Mijlociu şi a republicanilor de acasă pentru a nu face posibile concesii Teheranului. Administraţia Biden a făcut deja mici mişcări tehnice la Naţiunile Unite pentru a ajuta la resetarea relaţiei cu Iranul. Casa Albă a ridicat restricţiile impuse diplomaţilor iranieni din New York şi a anulat deciziile administraţiei Trump din 2020 – respinsă chiar şi atunci de aliaţii europeni ai Statelor Unite – că toate sancţiunile impuse împotriva Iranului sunt în vigoare.

Sclipirile unui dezgheţ mai larg ar putea fi văzute în decizia Coreei de Sud de a dezgheţa o sumă semnificativă de bani iranieni blocaţi în băncile sale din cauza sancţiunilor financiare ale SUA. O concluzie a ceea ce am scris mai sus este ca administraţia Biden face paşi mici în direcţia unei relaţii cu Teheranul. Reinstalarea sancţiunilor SUA nu a reuşit să atingă multe dintre obiectivele declarate ale lui Pompeo şi Trump: proxi din Orientul Mijlociu ai Teheranului nu au fost descurajaţi să întreprindă acţiuni ostile în regiune, astăzi Statele Unite şi partenerii săi nu par mai aproape de a extrage concesii mai mari de la regimul de la Teheran  decât cele obţinute în 2015, iar Iranul este teoretic mai aproape de realiza o armă nucleară decât înainte ca Trump să intre în funcţie.

[1] YAIR LAPID, 57 de ani, fost ministru de finanţe şi prezentator TV, care conduce partidul de centru-stânga Yesh Atid – ”Există un viitor”. 

[2] Abdullah al Arabiei Saudite sau Abdullah bin Abdulaziz al-Saud a fost regele Arabiei Saudite între anii 2005-2015. Succede la tron fratelui său, regele Fahd, la moartea acestuia. Moare în 2015.

[3] Încarcerat timp de 30 de ani în SUA pentru spionaj în favoarea statului israelian, americanul Jonathan Pollard a ajuns în decembrie 2020 în Israel, pe aeroportul Ben Gurion, în apropiere de Tel Aviv, unde a fost întâmpinat de premierul israelian Benjamin Netanyahu (Agerpres). „Acum puteţi începe o viaţă nouă, liberă şi fericită. Aţi ajuns acasă”, le-a spus Netanyahu fostului spion şi soţiei sale Esther, cărora le-a înmânat cărţi de identitate israeliene.

[4] https://www.theatlantic.com/international/archive/2018/04/mohammed-bin-salman-iran-israel/557036/

[6] https://www.politico.com/news/magazine/2021/03/17/iran-nuclear-deal-javad-zarif-qa-476588?utm_campaign=wp_todays_worldview&utm_medium=email&utm_source=newsletter&wpisrc=nl_todayworld