O nouă Ordine Mondială marcată de un nou Război Rece?

Scurt excurs în timp

În 2015 vorbeam despre un nou Război Rece între SUA şi Rusia. Am fost repede contrat de diverşi colegi, comentatori, dar şi profesori şi politicieni sau oameni din servicii, care mi-au explicat că nu este vorba de aşa ceva. De fapt era o repulsie a elitei politice de a recunoşte o astfel de caracterizare. Apoi a apărut cartea lui lui Michael McFaul „From Cold War to Hot Peace: An American Ambassador in Putin’s Russia“ (De la Războiul Rece până la o Pace Caldă), o carte de memorii dublată de o privire de ansamblu asupra relaţiilor SUA-Rusia în ultimele patru decenii. Michael McFaul este un specialist în Rusia şi un arhitect al resetării relaţiei cu Rusia în administraţia lui Barack Obama. În timpul campaniei prezidenţiale din 2008, McFaul l-a sfătuit pe Obama şi apoi s-a alăturat personalului său din cadrul Consiliului Naţional de Securitate al SUA. Între 2012 şi 2014, McFaul a fost ambasadorul SUA în Rusia.

„De la Războiul Rece până la Pacea Caldă“ începe, spunea McFaul, cu promisiunea lui Mikhail Gorbaciov de glasnost şi perestroika, dar se încheie cu un epilog trist care are ca şi cap de afiş relaţia imposibilă dintre Trump şi Putin. Este suficient să spunem că este o traiectorie întunecată şi descendentă. McFaul plasează responsabilitatea pentru deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre Statele Unite şi Rusia, în mod direct, pe umerii preşedintelui rus şi nu crede că politica Kremlinului faţă de Occident ar putea să pivoteze încă o dată, când Putin se va retrage, într-un final de carieră. Ideea este pesimistă pentru că preşedintele Putin reprezintă un naţionalism revanşard, de acum înrădăcinat, care vede ordinea internaţională liberală ca un simplu „ecran de fum“ pentru avansarea agendelor politice occidentale. Antagonismul profund înrădăcinat faţă de Statele Unite ar putea dura mult după ce Putin va pleca din fruntea Federaţiei Ruse aşa cum McFaul concluzionează: „pacea caldă, tragică dar poate necesară, va rămâne aici“. Am vorbit despre această idee pentru ca a fost îmbrăţişată de foarte mulţi politicieni din Occident.

Dacă SUA şi Rusia vor continua în direcţia actuală, suntem în mod cert într-un nou Război Rece, care în final va reseta anul 1945, nu anul 1985.

Eu continui să cred că nu este vorba de o pace caldă, ci de un nou Război Rece de pe alte aliniamente în care de o parte sunt americanii şi de partea cealaltă ruşi şi chinezii. Un război dus de pe noi aliniamente Marea Neagră-Marea Baltică şi Noua „Linia Maginot“ a Americii din Asia care este alcătuită dintr-un lanţ de baze navale şi aeriene, site-uri de colectare de informaţii şi de pre-poziţionare de resurse militare, linie care încearcă să ţină China departe de ocuparea întregului sistem de insule şi atoli din Marea Chinei de Sud/Marea Chine de Est unde intenţionează să dezvolte o zonă de A2/AD. În Marea Neagră şi în Marea Baltică, Rusia a ridicat două Cortine de Fier bazate pe cele două fortăreţe militare constituite în Crimeea şi în Kaliningrad, două zone A2/AD (anti acces/acces interzis). Un sfert de secol după sfârşitul Războiului Rece, ne descoperim în mod neaşteptat într-un al doilea. Este diferit, şi totuşi familiar. Rusia nu mai este o superputere, ci mai degrabă o ţară de aproximativ 145 de milioane de oameni cu o economie dependentă de preţul petrolului şi al gazului şi cu nici o ideologie politică care să-o ofere lumii. Chiar şi aşa, rămâne unul dintre cele două state deţinătoare de arme nucleare, are un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi este dispusă să-şi folosească capacităţile sale militare, energetice şi cibernetice pentru a sprijini prietenii şi pentru a slăbi vecinii şi adversarii.Deşi, noul război, va fi fundamental diferit de primul, va avea efecte negative „imense“. Spre deosebire de primul, acesta nu va îngloba toate ţările, pentru că lumea nu mai este bipolară, iar regiuni semnificative, precum India, vor evita să fie atrase în conflict.

Cu toate acestea, un nou astfel de conflict va afecta toate aspectele importante ale sistemului internaţional, iar alienarea presedintelui Putin de valorile culturale contemporane ale Vestului va „ajuta“ la această înstrăinare. În final, dacă se va ajunge la o criză a securităţii în centrul Europei, pericolul unui război nuclear s-ar întoarce subit. Dacă SUA şi Rusia vor continua în direcţia actuală, suntem în mod cert într-un nou Război Rece, care în final va reseta anul 1945, nu anul 1985[1]!

Este timpul pentru un nou Război Rece 2.0?

Iată unde suntem, din punct de vedere geopolitice: Rusia este acuzată, pe bună dreptate de comunitatea de informaţii, de război cibernetic pentru că a încercat influenţarea alegerilor prezidenţiale din SUA şi a celor parlamentare din Europa; Europa îşi caută busola şi încercă să devină un jucător global; Marea Britanie, una din cele două puteri nucleare ale Europei, va părăsi Uniunea, odată cu venirea la putere a conservatorului Boris Jhonson, Uniune pe care o văduveşte de o forţă militară şi economică importantă; Orientul Mijlociu rămâne într-o stare de implozie constantă de la declanşarea Primăverii Arabe transformată treptat într-o Iarnă Arabă; Coreea de Nord este pe punctul de a-şi valorifica capacitatea de a lovi cu o rachetă balistică nucleară Statele Unite; teroriştii, în acelaşi timp, reuşesc să modeleze politica externă a statelor mult mai bine decât actorii statali tradiţionali. Lumea a intrat într-o fază cu totul nouă a relaţiilor internaţionale.

Ce evenimente mă îngrijorează acum, evenimente la care ar trebui să fim foarte atenţi ba chiar proactivi în condiţiile în care putem acţiona? Coreea de Nord şi probabilitatea ca, în următorii câţiva ani, să realizeze rachete balistice cu încărcătură nucleară. Un alt scenariu este cel care ne spune că Rusia poate acţiona, după modelul din Ucraina, în altă parte a Europei. În al treilea rând, mă îngrijorează marea dezordine din Orientul Mijlociu. De asemenea îmi fac griji în legătură cu terorismul şi cu posibilitatea ca teroriştii să primească arme de distrugere în masă. Un al cincilea lucru care mă îngrijorează este un conflict continuu în spaţiul cibernetic, iar noi suntem o societate deosebit de vulnerabilă la acest lucru. Iar dacă ar fi vorba despre ţării care mă îngrijorează pe primul loc aş situa Pakistanul. Aceasta este o ţară cu peste 100 de arme nucleare, o ţară care găzduieşte unii dintre cei mai teribili terorişti din lume şi care are una dintre cele mai controversate guvernări.

Ne aflăm sau nu într-un nou Război Rece sau într-un Război Cald?

Războiul Rece 1.0 a durat patru decenii. A început şi s-a terminat la Berlin! Vestea bună a fost că a rămas „rece“ – în mare măsură datorită faptului că armele nucleare au introdus o disciplină care a lipsit în rivalităţile anterioare ale marilor puteri şi datorită faptului că Statele Unite, împreună cu aliaţii săi europeni şi asiatici, au devenit victorioşi, prin efortul susţinut de politici diplomatice, economice şi militare coerente ceea ce URSS nu a reuşit să facă prin politica dusă. Un sfert de secol după sfârşitul Războiului Rece, ne descoperim în mod neaşteptat într-un al doilea. Este diferit, şi totuşi familiar. Rusia nu mai este o superputere, ci mai degrabă o ţară de aproximativ 145 de milioane de oameni cu o economie dependentă de preţul petrolului şi al gazului şi cu nici o ideologie politică care să-o ofere lumii. Chiar şi aşa, rămâne unul dintre cele două state deţinătoare de zeci de arme nucleare, inclusiv „triada nucleară“, are un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi este dispusă să-şi folosească capacităţile sale militare, energetice şi cibernetice pentru a sprijini prietenii şi pentru a slăbi vecinii şi adversarii.

O veste bună este că, în ultimii 20 de ani – de fapt, de la sfârşitul Războiului Rece – Asia a rămas stabilă, susţinută de mâna fermă a Americii şi ajutată de o creştere economică globală rapidă. În prezent, întrebarea este dacă stabilitatea va continua să fie regula, dat fiind creşterea economică şi militară a Chinei, aproape certitudinea că Coreea de Nord nu numai că nu va opri, dar va extinde capacităţile sale nuclear în condiţiile în care disputele asupra mărilor din sudul şi estul Chinei, şi asupra numeroaselor insule vor continua cu posibile evoluţii militare. La sfarşitul Războiului Rece am aşteptat o nouă eră a relaţiilor dintre Rusia, SUA şi Europa. S-a considerat că Rusia post-comunistă se va concentra pe dezvoltarea economică şi politică. Relaţii cu Occidentul s-au dezvoltat odată cu participarea Rusie alături de SUA şi aliaţii săi la scoaterea forţelor militare ale lui Saddam, un prieten al Moscovei sovietice, din Kuweit. Dar dorinţa de a păstra ordinea internaţională s-a dovedit efemeră.

Unii observatori ai politicii globale vor da vina pe preşedinţii succesivi ai Statelor Unite, arătând lipsa unui sprijin economic acordat Rusiei şi, mai mult, extinderea NATO, care, tratând Rusia ca un potenţial adversar, a sporit probabilitatea ca aceasta să şi devină. Decizia de lărgire a NATO a fost una corectă. Este adevărat că SUA ar fi putut să fie mai generoase, deoarece Rusia a trecut printr-o tranziţie dureroasă la economia de piaţă în anii 1990. A fost în schimb Germania. Dar răspunsul Rusiei a fost aducerea lui Putin la Puterea, martorul tacut, prezent în RDG, cu prilejul destrămării URSS.

Ce era mai bine, lărgirea NATO sau alte aranjamente de securitate pentru Europa care ar fi inclus şi Rusia?

S-a dovedit că lărgirea NATO a fost mai avantajoasă pentru securitatea Europei. Acestea fiind spuse, partea leului privind responsabilităţile pentru apariţia celui de-al doilea Război Rece este cea a Rusiei şi mai ales a preşedintelui Vladimir Putin. La fel ca mulţi dintre predecesorii săi, Putin a privit ordinea mondială dominată de SUA ca o ameninţare la adresa conducerii sale şi a ceea ce el a considerat drept locul potrivit al ţării sale în lume. Rusia în anii recenţi a folosit forţa armată pentru anexarea Crimeei în pofida principiilor internaţionale prin care graniţele nu se schimbă prin forţă. Preşedintele Putin foloseşte forţa militară pentru a destabiliza estul Ucrainei, Georgia şi Balcanii de Vest, dar şi pentru a-l ţine la putere în Siria pe Assad. A făcut Serbia principal aliat al Moscovei în Balcani. Să fie un nou început de operaţiuni militare spre centrul Europei? Ca expert cred că Rusia nu are vreun interes să intre în conflict deschis cu NATO, atacând prima dar are ca interes destabilizarea Europei.

Controlul armamentelor

Referitor la controlul armamentelor lucrurile sunt diferite. Atât Rusia cât şi SUA sunt interesate de ieşirea din tratatul INF, ca şi din orice aranjamente născute în logica ordinii bipolare, apuse acum circa treizeci de ani. De ce? Din cauza Chinei. China este aceea care nefiind parte la tratatul INF, căci în „timpurile bune“ ale Războiului Rece cei care contau în plan militar şi negociau ordinea lumii erau numai ruşii şi americanii, a putut dezvolta tehnologii şi produce armament interzise Rusiei şi SUA. Or, China este astăzi principalul rival al Americii, dar şi al Rusiei în Pacific. Edificiul americano-rus de control al armelor este în pericol să se prăbuşească: Tratatul împotriva rachetelor anti-balistice şi Tratatul privind forţele armate convenţionale din Europa nu mai sunt în vigoare, tratatul INF al forţelor nucleare cu rază intermediară dispare în august 2019, iar noul Tratatul START urmează să expire în 2022. Nici Rusia, nici Statele Unite nu sunt pregătite pentru un nou acord de control al armelor, în primul rând datorită agendelor conflictuale. Moscova doreşte să restricţioneze desfăşurarea sistemelor SUA de apărare antirachetă şi a armelor convenţionale de înaltă tehnologie, în timp ce Washingtonul doreşte să reducă şi mai mult numărul de arme nucleare strategice şi tactice ruseşti. Dar nici unul nu vrea să renunţe total la acestea.

De unde au plecat actualele reacţii la nivel global? Trei evenimente interconectate au dat în februarie-martie 2018 acest statut distinctiv de nouă confruntare rece.

În primul rând, lansarea unei Strategiei Nucleare a SUA, revizuite, de către administraţia Trump, o strategie care asigură un arsenal nuclear extins şi o politică mai permisivă în ceea ce priveşte utilizarea armelor nucleare.

În al doilea rând, decizia oficialilor chinezi de a elimina limitele termenului mandatului pentru preşedintele ţării, deschizând calea ca actualul preşedinte Xi Jinping să rămână în funcţie şi după încheierea actualului mandat, în 2023.

În al treilea rând, mesajul adresat naţiunii ruse de preşedintele rus Vladimir Putin, la 1 martie 2018, în care a anunţat dezvoltarea unei noi familii de arme nucleare destinate să evite sistemele antirachetă din SUA şi să lovească „inima Americii“.

Discutând pe rând cele trei subiecte, avem o nouă imagine a lumii. „Trump’s Nuclear Posture Review“ este un „game changer“ pentru că repudiază logica care a guvernat armele nucleare sub preşedintele Obama – al cărui scop declarat era de a limita folosirea lor la represalii pentru un atac nuclear al inamicului – şi, în schimb, prevede utilizarea lor pentru o gamă largă de scopuri, inclusiv pentru a bloca un avans rusesc asupra forţelor NATO sau pentru a retalia împotriva unui atac cibernetic asupra infrastructurii critice din SUA. Al doilea element, cum am spus, este decizia Chinei privind limitele termenului prezidenţial. Ea este la fel de importantă, deoarece va permite lui preşedintelu Xi să continue planurile sale de a restabili rolul istoric al Chinei ca putere dominantă în Asia – o forţă care va determina o rezistenţă rigidă din partea Washingtonului, reticent să predea rolul hegemonic al Statele Unite în regiune.

Discursul preşedintelui Putin a finalizat seria evenimentelor pivot, semnalând hotărârea Rusiei de a contracara progresele nucleare ale SUA cu măsuri terifiante. Afirmând că Statele Unite încearcă să pună capăt capacităţii de lovire a Rusiei prin instalarea sistemelor avansate de apărarea antirachetă în Polonia şi România, preşedintele Putin a anunţat planurile de a proiecta şi testa rachete de croazieră supersonice şi rachete balistice destinate să depăşească aceste capacităţi de apărare. Luate împreună, aceste trei evenimente au făcut mult pentru a crea un mediu internaţional de suspiciune, ostilitate şi belicozitate, nu deosebit de climatul de coşmar al Războiului Rece. Afirmaţiile unei părţi cu privire la dezvoltarea armelor de către cealaltă sunt folosite pentru a justifica încă şi mai multe arme noi, declanşând inevitabil acţiuni reciproce într-o cursă perpetuă a înarmărilor. Ca şi în precedenta epoca „rece“, măsurile militare sunt, în plus, însoţite de o alunecare spre autoritarism şi suprimarea opiniilor disidenţilor.

Acum avem trei puteri majore, mai degrabă decât două, care sporesc spaţiul pentru apariţia greşelilor, dar şi pentru că lumea conţine mai multe puncte de conflict decât oricând înainte, inclusiv unele care implică alte state armate nucleare, cum ar fi India, Pakistan, Israel şi Coreea de Nord. Noul Război Rece, deşi va fi fundamental diferit de primul, va avea efecte negative „imense“. Spre deosebire de primul, acesta nu va îngloba toate ţările, pentru că lumea nu mai este bipolară, iar regiuni semnificative, precum India, vor evita să fie atrase în conflict. Cu toate acestea, un nou astfel de conflict va afecta toate aspectele importante ale sistemului internaţional, iar alienarea presedintelui Putin faţă de valorile culturale contemporane ale Vestului va „ajuta“ la această înstrăinare. În Europa de Sud-Est există convingerea că fermitatea este singura limbă pe care Rusia o înţelege (din nefericire şi singura limbă pe care Germania, cea bogată dar „moale“, n-o vorbeşte!).

Varşovia se înarmează împotriva Rusiei, cheltuind în acest scop mai mult de 10 miliarde de dolari în 2017, şi doreşte staţionarea permanentă a unei divizii americane pe teritoriul naţional. Polonia îşi permite totodată una dintre cele mai puternice armate din UE. Moscova se plânge că Polonia şi România au permis staţionarea sistemelor de lansare verticală MK 41 americane care ar putea fi utilizate pentru lansarea rachetelor de croazieră cu rază intermediară, adică ceea ce interzice Tratatul INF. Aceasta, la rândul său, poate fi considerată că este o reacţie la staţionarea sistemelor ruseşti de rachete Iskander în jurul Kaliningradului. Aceste sisteme pot fi folosite pentru lansarea noilor rachete cu rază intermediară şi posibil încărcătură nucleară Novator.

Europa de Est în noul context

În mijlocul acestui nou Război Rece, Europa Centrală şi de Est este divizată.În timp ce Polonia şi România, precum şi cele mai vulnerabile ţări, Republicile Baltice, se bazează pe o politică a fermităţii şi a forţei militare, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia sunt mai pragmatice. Aceste ţări se simt mai puţin ameninţate de Rusia decât nord-estul Europei şi vor să facă afaceri cu preşedintele Vladimir Putin. Însă nimeni nu neagă faptul că vremurile se schimbă. Dreptul celui mai puternic revine în politică. În astfel de vremuri este nevoie de o forţă militară puternică. În Europa Centrală şi de Est, toată lumea modernizează armata. Potrivit informaţiilor Institutului de Cercetare pentru Pace SIPRI, cheltuielile militare din aceste regiuni au crescut cu 12% în 2017, iar în Europa de Vest (calculul cuprinde şi Germania) doar cu 1,7%.

Suntem într-adevăr într-un Război Rece!

Liderii comunităţii internaţionale se sustrag de la o astfel de consideraţie. Peisajul geopolitic reliefat de mărul discordiei, Ucraina, au adus Rusia şi comunitatea euro-atlantice pe poziţii adverse. Există tendinţa de a nu categorisi stadiul actual al relaţiilor internaţionale ca fiind un nou Război Rece, însă, din păcate, suntem plasaţi într-un astfel de context internaţional. NATO a redus la maximum cooperarea cu Rusia, chiar a întrerupt-o pentru o perioadă de timp şi asistam la cele mai ample exerciţii militare ale NATO şi ale Rusiei de la sfârşitul Războiului Rece. Politica de mare putere nu a dispărut, ci revine din desuetudine. SUA anunţă posibilitatea plasării de armament greu în state membre NATO de pe flancul estic, prima astfel de decizie de după 1991. Preşedintele Vladimir Putin contraatacă cu anunţul achiziţionării a 40 de rachete balistice continentale ce vor penetra orice scut antirachetă.

Ce înseamnă aceste declaraţii? Revenim la înarmare, la propagandă, la utilizarea masurilor active şi la violarea unor acorduri de neproliferare. Revenim la lecţiile Razboiului Rece care implica ca avioanele de atac ruseşti să hărţuiască navele Aliamţei NATO pe unde le găsesc. Parcă la acelaşi tip de repere ne raportăm şi când vorbim de epoca 1945-1991. O nouă Cortină de Fier este în curs de remodelare, dar cu alte puncte de localizare. Mările Baltică şi Neagră devin teatre de operaţiuni militare în ceea ce se doreşte a fi o gestionare preventivă şi o descurajare a comportamentului agresiv. Noul Război Rece, deşi încă neacceptat ca terminologie, prezintă date diferite, dar cu acelaşi fundament: competiţie între Occident, Rusia şi China, care de data acesta nu mai are valori ideologice, dar care se bazează pe cucerirea influenţei geopolitice în zone care asigură controlul liberei circulaţii a bunurilor serviciilor şi energiei. Noul Război Rece nu va mai fi o confruntare bipolară, va fi o confruntare în trei Rusia SUA şi China. O confruntare economică, militară şi pentru sferele de influenţă. Europa va trebui să decidă ce cărţi va juca!

Ce înseamnă să concurezi China şi Rusia sub pragul războiului?

Mai mult de un an de când noua Strategie Naţională de Apărare a reorientat armata SUA departe de contrainsurgenţă şi înapoi către cei mai mari concurenţi strategici ai ţării China şi Rusia. Ce înseamnă să concureze China şi Rusia sub pragul războiului? Ceea ce ştim este scris în cele 11 pagini, 4900 de cuvinte, care se găsesc în materialul declasificat al strategiei. Oficialii din cadrul Departamentului Apărării, când au fost întrebaţi ce face SUA pentru a pune în aplicare strategia, încep de multe ori să vorbească despre investiţii economice, asistenţă pentru securitate şi vânzări de arme. În parte, aceasta se datorează faptului că, în special, China utilizează instrumente economice pentru a obţine rezultate militare şi a confrunta SUA [2].

În Africa, liderii Pentagonului urmăresc să vadă dacă Beijingul va investi într-un port din Africa de Vest care ar putea să găzduiască navele de război la nevoie [3]. Strategia Natională de Securitate a SUA pune accentul pe o abordare interdepartamentală a problemei, solicitând „integrarea solidă a mai multor elemente ale puterii naţionale – diplomaţie, informaţie, economie, finanţe, informaţii, forţe de ordine şi militare“. În versiunea publică neclasificată, strategia subliniază importanţa alianţelor şi a parteneriatelor SUA în „extinderea spaţiului competitiv. Disponibilitatea rivalilor de a renunţa la agresiune va depinde de percepţia lor asupra puterii SUA şi a vitalităţii alianţelor şi parteneriatelor noastre“, se arată în document. Aceste tipuri de activităţi de parteneriat non-conflict sunt, în mod tradiţional, sub responsabilitatea Departamentului de Stat. Există întrebări dacă Departamentul are chiar expertiza necesară pentru a face acel tip de analiză economică care să poată duce la concluzii ce pot dezvolta o concurenţă cu evoluţia economică a Chinei. (Nu există „economist-şef“ la Pentagon, aşa cum există nici la Departamentul de Stat).

Concurenţa între marile puteri descrie un model specific al relaţiilor dintre state practicat de marile imperii şi state-naţiuni din secolul al şaptesprezecelea până la începutul secolului al XX-lea. Creşterea Chinei ca putere economică şi politică şi asertivitatea crescândă a Rusiei pe scena mondială au alimentat analogii cu acea vreme. Dar epoca emergentă nu se potriveşte cu tiparele trecutului. Cazul clasic este Europa în mai multe perioade distincte din secolul al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea: Franţa, Marea Britanie, imperiile habsburgice şi austro-ungare, Prusia (mai târziu Germania), Spania, Rusia şi alţii îngrijoraţi, înarmaţi şi aliniaţi unii împotriva altora într-un concurs geopolitic. În competiţia clasică a marilor puteri, rivalităţile se manifestă de obicei în forme militare de concurenţă şi de conflict. Tensiunile economice, sociale şi culturale au modelat această competiţie, dar conflictele tradiţionale între marile puteri au fost definite de perspectiva luptei la scară largă. Marile puteri de la Franţa lui Napoleon la Prusia lui Bismarck la perioada Wilhelmine [4] a Germaniei către revizioniştii anilor 1930 s-au ameninţat unii pe alţii prin invazie şi război. Forţa militară a fost arbitrul final al competiţiei.

Lumea de astăzi reflectă astfel un amestec complex de elemente unipolare, bipolare şi multipolară, care nu se potrivesc cu viziunea clasică a unui set de coliziuni de puteri aproape echivalente.

Fiecare dintre aceste trei elemente – un sistem multipolar, o nerespectare generală a constrângerilor bazate pe reguli asupra comportamentului şi prezenţa unor forme politice şi militare dominante de rivalitate – este prezentă în perioadele de concurenţă ale marilor puteri. Dar aceste rivalităţi (şi alte relaţii dintre marile puteri de astăzi) se desfăşoară în moduri diferite şi într-un context internaţional mai larg, care nu seamănă prea mult cu competiţiile dintre marile puteri, din trecut. Structura actuală a sistemului internaţional nu este fundamental multipolară. Ea prezintă semne crescânde de multipolaritate, în grade reduse se manifestă încă o predominanţă a SUA dar au apărut mai multe puteri regionale devenite, peste noapte, asertive. Cu toate acestea, structura actuală păstrează şi multe elemente de unipolaritate ale perioadei de post-război. Washingtonul rămâne puterea predominantă din mai multe motive, printre care enumerăm: superioritatea sa militară, rolul său de lider în atât de multe organizaţii internaţionale, setul său formidabil de aliaţi şi proprietatea sa asupra monedei de rezervă mondiale (dolarul). În acelaşi timp, sistemul în curs de dezvoltare are elemente importante de bipolaritate: Statele Unite şi China sunt în mod clar pe primul loc printre egali, iar rivalitatea lor ar putea juca un rol disproporţionat în modelarea cursului politicii mondiale.

Lumea de astăzi reflectă astfel un amestec complex de elemente unipolare, bipolare şi multipolară, care nu se potrivesc cu viziunea clasică a unui set de coliziuni de puteri aproape echivalente. Strategia principalului rival al Statelor Unite – China – este, prin urmare, să-şi promoveze interesele în primul rând prin mijloace economice, geopolitice şi informaţionale. Puterea militară susţine cu siguranţă unele dintre ambiţiile Chinei, cum ar fi dominanţa în Marea Chinei de Sud şi poziţia beligerantă faţă de Taiwan. Dar activităţile Chinei sunt palpabile astăzi în comparaţie cu formele anterioare de agresiune militară de mare putere, care adesea au implicat ameninţări existenţiale pentru ţările în competiţie – flota Germaniei ameninţând supravieţuirea Regatului Unit înainte de Primul Război Mondial, Franţa napoleonică invadând vecinii ei şi altele asemenea. Indiferent care sunt obiectivele de astăzi ale Chinei, ele nu vor fi servite de un atac direct asupra altor mari puteri. Cartea Albă a Apărării dată publicitaţii recent de China răspunde la Raportul Secretarului Apărării al SUA referitor la Puterea Militară a Chinei. Cartea Albă spune: „Rivalitatea strategică la nivel mondial se accentuează“, iar Statele Unite şi-au ajustat strategiile în domeniile securităţii şi apărării şi au adoptat „măsuri unilaterale“. Washingtonul a „provocat şi intensificat rivalitatea între principalele ţări, şi-a crescut în mod semnificativ cheltuielile cu Apărarea, a cerut capacităţi suplimentare în domeniile nuclear, spaţial, apărării cibernetice şi apărării antirachetă şi a subminat stabilitatea strategică mondială“.

Cele două ţări poartă un război comercial din 2018 şi se află „la cuţite“ pe tema instalării de către China a unor infrastructuri militare pe insule asupra cărora deţine controlul la Marea Chinei de Sud – o zonă a cărei suveranitate o revendică aproape în întregime. Armata chineză are ambiţia să-şi consolideze arsenalul tehnologic de vârf şi subliniază că este „încă mult în urma principalelor armate din lume“. Conflictele evolează către un „război inteligent“, se relevă în document, în care se evocă recursul tot mai mare la inteligenţa artificială, la date sau la cloud.“Cartea albă“ a Apărării promite, de asemenea, „reprimarea“ separatismului în Tibet (vest), dar şi în Xinjiang (nord-vest) – un vast teritoriu în care au loc frecvent atentate, atribuite de Beijing unor membri ai etniei majoritar musulmane, în regiune, a uigurilor. Ea este şi mai fermă în problema Taiwanului, o insulă cu aproximativ 23 de milioane de locuitori, condusă de un regim rival Beijingului, dar pe care China o consideră una dintre provinciile sale. „China trebuie şi va fi unificată“, se subliniază în document. Şi când te gandeşti ca la fiecare portavion american sunt dedicate 1200 de rachete cu rază medie de acţiune!

Concurenţa marilor puteri pe fundalul unui Război Rece

Discuţia despre competiţia marilor puteri poate continua cu argumente diverse, cert este că, astăzi, analiza situaţiei relaţiilor internaţionale ne duce către o nouă competiţie a marilor puteri într-un fundal de Război Rece. Dar trebuie să ţinem cont de obiectivele diferite pe care le au concurenţii. Astfel, Rusia şi China, de exemplu, prezintă provocări diferite pentru Washington. Ambele caută securitatea regimului şi recunoaşterea ca puteri egale, dar Rusia urmăreşte să perturbe ordinea curentă condusă de SUA, în timp ce China încearcă să înlocuiască rolul Statelor Unite în centrul politicii mondiale. Relaţiile dintre Statele Unite şi Rusia sunt distorsionate şi fiecare parte are o evaluare foarte diferită a ceea ce s-a întâmplat. Oficialii americani indică anexarea Crimeei de catre Kremlin şi războiul ascuns sângeros pe care forţele ruseşti le desfăşoară în estul Ucrainei. Washingtonul remarcă totodată suprimarea de către Kremlin a societăţii civile în ţară, readucerea în prim plan a armelor nuclare şi provocările sale militare faţă de aliaţii şi partenerii americani din Europa. SUA subliniază intervenţia militară a Rusiei în Siria, menită să susţină dictatura brutală a lui Bashar al-Assad şi atrag atenţia asupra unei încercări fără precedent, printr-o campanie de hacking şi dezinformare susţinută de Kremlin, de a interfera cu alegerile prezidenţiale din SUA din 2016.

Preşedintele rus Vladimir Putin şi cercul său de „prieteni“ văd lucrurile în mod diferit. În Ucraina, Moscova se vede ca fiind deţinătorul de facto al puterii oprind expansiunea geopolitică a Statelor Unite, a NATO şi a UE. Kremlinul subliniază că Washingtonul şi aliaţii săi au trimis trupe până la graniţa cu Rusia(!?). Aceştia susţin că Statele Unite au intervenit în mod repetat în politica internă rusă şi au contestat faptul că fostul Secretar de Stat american Hillary Clinton a instigat la proteste antiguvernamentale la Moscova în decembrie 2011. Ruşii susţin că Statele Unite se amestecă în Siria pentru a răsturna un guvern legitim, într-o ultimă încercare de a răsturna regimurile care nu le sunt pe plac.

Abordarea sfidătoare pare să aibă un sprijin puternic din partea elitei ruseşti, care se aşează cu credinţă în cauza de a se ridica în faţa Statelor Unite şi de a reafirma statutul de mare putere a Rusiei.

Analizând la rece, diferenţa dintre aceste două naraţiuni este periculoasă. Nu numai că tensiunile accentuate ridică riscul unui accident militar sau al unei confruntări în Europa şi în afara ei, ele sunt, de asemenea, în mare măsură o reflectare a resentimentelor profund înrădăcinate în cadrul unităţii de securitate naţională rusească, care ar putea să persiste dincolo de epoca preşedintelui Putin. Diferenţele dintre Statele Unite şi Rusia sunt profunde şi nu sunt supuse unor soluţii uşoare. După revenirea lui Putin la preşedinţie în 2012, regimul a creat o mentalitate a „fortăreţei“, mobilizând publicul intern pentru a apăra Rusia împotriva adversarilor străini. Anexarea Crimeei a transformat peste noapte peisajul politic rus intern, propulsându-l pe preşedintele Putin la niveluri de popularitate fără precedent. Iar în Siria, Kremlinul şi-a valorificat intervenţia pentru a sublinia revenirea Rusiei la proeminenţa globală. Colapsul preţurilor petrolului care a început în 2014 a lovit din greu economia Rusiei, la fel ca şi sancţiunile pe care Occidentul le-a aplicat ca răspuns la agresiunea Rusiei din Ucraina în acelaşi an. Cu toate acestea, preşedintele Putin a demonstrat că nu se retrage de pe scena internaţională. Abordarea sfidătoare pare să aibă un sprijin puternic din partea elitei ruseşti, care se aşează cu credinţă în cauza de a se ridica în faţa Statelor Unite şi de a reafirma statutul de mare putere a Rusiei.

Concluzii

În ultimii ani, Rusia şi Occidentul s-au îndreptat spre ceva care seamănă mult cu un al doilea Război Rece. Această confruntare poate să nu prezinte o situţie similară cu domeniul geopolitic şi ideologic al primului, dar încă prezintă un risc ridicat de conflict real. „Întâlnirile“ pe care navele de război ale NATO le-au avut cu avioanele de luptă ruseşti nu sunt un accident, ele fac parte dintr-o strategie deliberată a Kremlinului de a intimida adversarii Moscovei, sunt dacă vreţi o lecţie din timpul Războiului Rece. Chiar şi aşa, administraţia Trump ar trebui să ţină uşa deschisă pentru a continua procesul de găsire a unor soluţii la controlul armelor. Edificiul americano-rus de control al armelor este în pericol să se prăbuşească: Tratatul împotriva rachetelor anti-balistice şi Tratatul privind forţele armate convenţionale din Europa nu mai sunt în vigoare, tratatul INF al forţelor nucleare intermediare dispare în august 2019, iar noul Tratatul START urmează să expire în 2021. Nici Rusia, nici Statele Unite nu sunt pregătite pentru un nou acord de control al armelor, în primul rând datorită agendelor conflictuale.

Congresul american are puterea de a controla politica externă americană astfel încât, oricare ar fi locuitorul de la Casa Albă, interesele Americii să fie respectate ad litteram! Asta este adevarata democraţie pe care grecii ne-au transmis-o peste veacuri.

Moscova doreşte să restricţioneze desfăşurarea sistemelor SUA de apărare antirachetă şi a armelor convenţionale de înaltă tehnologie, în timp ce Washingtonul doreşte să reducă şi mai mult numărul de arme nucleare strategice şi tactice ruseşti. Dar nici unul nu vrea să renunţe total la acestea. Clinton, Bush şi Obama şi-au pus mari speranţe asupra comerţului ca motor al relaţiilor mai bune cu Rusia. Toţi au fost frustraţi de faptul că cele două ţări nu sunt, în mare parte, parteneri comerciali naturali. Preşedintele Trump a moştenit o relaţie cârpită între SUA şi Rusia, datorată la peste 25 de ani de speranţe şi dezamăgiri alternative. Ca şi candidat şi dar şi ca preşedinte ales, Trump a cerut în mod repetat o nouă abordare. „De ce să nu te alături Rusiei?“, a întrebat el. Răspunsul este că, în centrul relaţiilor, există dezacorduri asupra problemelor pe care fiecare ţară le consideră fundamentale pentru interesele sale. Ele nu pot fi depăşite cu uşurinţă de trecerea timpului sau de întâlnirea la nivel înalt sau de ambele luate împreună. Congresul american are puterea de a controla politica externă americană astfel încât, oricare ar fi locuitorul de la Casa Albă, interesele Americii să fie respectate ad litteram! Asta este adevarata democraţie pe care grecii ne-au transmis-o peste veacuri.

[1] 1945 – finalul celui de-al Doilea Război Mondial cu naşterea unei Noi Ordini Mondiale; 1985 – anul începerii dialogului pentru Acordul INF între URSS şi SUA semnat în 1987.

[2]În Groenlanda, de exemplu, Beijingul a căutat să finanţeze şi să construiască trei aeroporturi în Nuuk, pe care Pentagonul le-a considerat ca putând căpăta un profil militar dacă adminstratorii oficiali ar fi intrat în incapacitate de rambursare a finanţării.

[3]China are încă din timpurile imperiale dorinţa de cucerire de noi teritorii în Africa. După alungarea mongolilor, în 1368, împăratul Yong Le, din dinastia Ming, şi-a pus în aplicare planul de cucerire a mărilor.El l-a numit pe Zheng He „Amiral al Mărilor din Vest“ şi i-a pus la dispoziţie resursele pentru construirea celei mai mari flote cunoscute până atunci. Cât de mare? Prima călătorie a amiralului He a început în 1405 şi a fost condusă dintr-o navă cu o lungime de 120 de metri, aflată în fruntea unei flote de 317 de nave, care transporta circa 28.000 de oameni, membri ai echipajului şi soldaţi (Wikipedia).

[4]Termenul Imperiul German se referă de obicei la Germania începând cu fondarea ei ca stat naţional unificat la 8 ianuarie 1871 şi până la abdicarea ultimului kaizer, Wilhelm al II-lea, la 9 noiembrie 1918.