Securitatea globală include măsuri militare și diplomatice pe care națiunile și organizațiile internaționale, precum Națiunile Unite și NATO, le iau pentru a asigura siguranța și securitatea reciprocă. O poziție eficientă de descurajare și o apărare aliată a fost esențială pentru menținerea angajamentelor de apărare colectivă în temeiul articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord.

În urma testului nuclear sovietic, de succes, din august 1949, aliații au adoptat primul concept strategic pentru apărarea zonei Atlanticului de Nord. Acest lucru a cerut coordonarea puterii militare și economice cu scopul de a crea un factor de descurajare puternic. De asemenea, a cerut planificarea modului de combinare a forțelor militare aliate pentru a contracara amenințările inamice și pentru a oferi apărare teritorială. Astăzi la 75 de ani de la înființarea NATO avem un război în Europa care amenință securitatea continentului.

Pregătirile pentru summit s-au concentrat asupra a trei grupări politice în măsură să submineze evenimentul: liderii Ucrainei, care și-au exprimat nefericirea publică atunci când țării lor i s-a refuzat invitația de a adera la NATO, la summitul de anul trecut; în al doilea rând, republicanii din Congres, care (făcându-se ecoul lui Donald Trump) au criticat cheltuielile europene pentru apărare ca fiind prea mici și au forțat o suspendare de luni de zile a ajutorului militar acordat Ucrainei; și în al treilea rând, președintele rus Vladimir Putin, ale cărui forțe au recăpătat inițiativa militară anul acesta, după ce contraofensiva Ucrainei din 2023 a eșuat.

Summitul nu va oferi Kievului singurul lucru (aderarea la NATO) care i-ar împiedica pe liderii țării să repete plângerile de anul trecut. În schimb, oficialii americani speră să aducă pe agendă  alternativa lor – ceea ce ei numesc o „punte” către apartenență – cât mai atractivă și semnificativ posibilă. Pachetul lor din trei părți pentru a obține acest rezultat include: (1) retorică diplomatică ascuțită; (2) acorduri bilaterale; (3) sprijin militar sporit. Ce însemnă acestea?

Că securitatea Ucrainei este „centrală pentru securitatea europeană și americană” și se dorește să se „accelereze integrarea euro-atlantică a Ucrainei”. Aproape toți membrii NATO au semnat (sau sunt pe cale să finalizeze) acorduri bilaterale de securitate pe termen lung cu Ucraina, menite să facă ca cooperarea în apărare să fie permanentă. Versiunea SUA-Ucraina, semnată la recentul summit al Grupului celor 7 (G7) din Italia, va dura zece ani și va include angajamentul ca cele două țări să se consulte „la cele mai înalte niveluri” în termen de douăzeci și patru de ore de la o amenințare de securitate pentru ambele părți.

Sprijinul militar înseamnă că administrația Biden a relaxat multe limite ale ajutorului în perioada premergătoare summitului NATO, inclusiv restricțiile privind raza de acțiune a armelor folosite împotriva teritoriului rus. Administrația a acordat prioritate livrărilor de echipamente pentru Ucraina față de cele pentru alte destinații și ajută la abordarea celei mai urgente nevoi militare a Ucrainei: o mai bună apărare aeriană. Întrebarea este dacă în condițiile actuale cu o lume împărțită și grupată în jurul a două puteri nucleare China și SUA, NATO va adopta o doctrină similară cu cea din 1956 când a hotărât să contracareze trupele sovietice dislocate în Europa, net superioare celor occidentale? 

Summitul lui Biden!

Încă un simplu comentariu despre summitul NATO: la summit atenția s-a îndreptat spre Biden nu spre Zelenski. De ce? Pentru că această competiție Biden-Trump este sub lupa europenilor. Două evenimente sunt în atenția lumii, evenimente care s-au discutat pe holuri la summitul NATO și anume lupta lui Biden de a-i convinge pe colegii din Congres că ar trebui să rămână în campania prezidențială și Convenția Republicană care urmează să-l susțină oficial pe Trump ca și candidat la președinție și să nominalizeze vicepreședintelui lui Trump (15-18 iulie Milwakee).

Când era în funcție, Trump a amenințat că va scoate SUA din NATO și, odată, a declarat alianța „învechită”. Anul acesta, el a spus că îi va lăsa pe ruși să facă „orice naiba vor ei” în orice țară membră pe care o consideră că nu-și achită datoriile față de Alianță. Întrebarea care a circulat pe holurile reuniunilor, a conferințelor și a întâlnirilor de la DC a fost ”cum va opri Trump războiul”. Oamenii miliardarului au participat și ei, să-i zicem, infiltrați printre ceilalți la toate întâlnirile de acolo. Se pare ce se pregătește ceva Estului Europei. Acum vorbim de Kogălniceanu ca un centru de comandă al trupelor SUA în Europa de Est. Va rămâne dacă vine Trump? Oamenii noștri s-au întâlnit cu consilierii lui Trump, au discuta, așa cum au făcut-o ceilalți aliați estici? Mai vrea Trump baze in Polonia și România? Întreb și nu critic. Încerc să înțeleg poziția sfătuitorilor lui Trump.

Ce însemnă ”Pax Trump”? În primul său mandat, Trump a clarificat cât de puțin se gândește la alianțe, chiar și la NATO, blocul de apărare reciprocă care a descurajat Kremlinul din 1949. El a pus la îndoială hotărârea Americii de a onora articolul 5 al NATO – care spune că un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor – și a amenințat să se retragă complet din alianță.

Indiferent dacă ar vrea sau nu, simpla posibilitate îi tulbură pe membrii NATO precum Estonia, Letonia și Lituania – națiuni post-sovietice care s-ar simți cel mai amenințate de Rusia dacă va ea reuși în Ucraina – și pe aliații non-NATO precum Coreea de Sud și Japonia. În loc de principii, Trump ar face politică de un tranzacționalism brut și oportunist – o înțelegere comercială aici și un război comercial acolo, o operațiune foto cu un dictator aici și dojenirea unui aliat dincolo. În schimbul participării continue a SUA în Europa, Trump nu s-ar aștepta doar ca țările europene să-și mărească drastic cheltuielile pentru NATO – principala lui plângere când era președinte – ci și să întreprindă ceea ce un expert în apărare, familiarizat cu gândirea din cadrul cercului consultativ de securitate națională al lui Trump, Dan Caldwell, descrie pentru Politico ca fiind o „reorientare radicală” a NATO.

Potrivit acestor consilieri care lucrează la documente, SUA și-ar păstra umbrela nucleară deasupra Europei în timpul unui al doilea mandat al lui Trump, menținându-și puterea aeriană și bazele în Germania, Anglia și Turcia, precum și forțele sale navale. Între timp, cea mai mare parte a infanteriei, blindatelor, logisticii și artileriei ar trece în cele din urmă din mâinile americane în cele europene. Părți din acest plan au fost prezentate într-un articol publicat în februarie 2023 de Centrul pentru Reînnoirea Americii, afiliat lui Trump, dar în lunile care au urmat, a existat un consens în curs de dezvoltare și mai detaliat în rândul susținătorilor lui Trump cu privire la schița unui nou concept pentru NATO.

Ce pot face aliații Americii pentru a se pregăti? Concluzia logică pentru blocuri precum Uniunea Europeană ar fi aceea de a pune în sfârșit puterea militară în comun sub forma unei „Armate europene” care poate descuraja agresiunea chiar și fără puterea americană. Președintele francez Emmanuel Macron, căruia îi place să vorbească despre „autonomia” Europei, ar trebui să favorizeze această cale, punând chiar și arsenalul nuclear al țării sale în slujba întregii UE. Președintele Biden a fost urmărit îndeaproape de trei duzini de lideri, de la președintele Volodimir Zelenski al Ucrainei la prim-ministrul Viktor Orban al Ungariei, care și-a înfuriat aliați în ultimele zile călătorind pentru a-l întâlni pe Putin și pe Xi, părând încă o dată să fie de partea invazia Kremlinului în Ucraina. „Cine va fi capabil să țină NATO unită ca mine?” a întrebat președintele Biden în mod retoric într-un interviu cu George Stephanopoulos de la ABC News vineri 5 iulie.

„Cred că o modalitate bună de a mă judeca”, a spus el, ”este să privesc la summit și să văd cum reacționează aliații”. Financial Time  notează că delegațiile UE organizează întâlniri pe furiș cu consilierii Trump. Și președintele polonez Andrzej Duda a declarat pentru POLITICO într-un interviu că este fericit să lucreze cu oricine aleg ca președinte alegătorii americani– atâta timp cât acea persoană își împărtășește obiectivele de a securiza Europa de Rusia.

Remodelarea NATO-SHAPE 

Deocamdată unele structuri ale NATO au căpăta o importanță pe care nu au avut-o înainte de 2022. Dacă Putin ar ordona vreodată trupelor rusești să intre pe teritoriul NATO, generalul Cavoli (SACEUR), știe că va trebui să poată riposta, lovind ținte adânc în interiorul Rusiei pentru a paraliza industria de război a Kremlinului și a le rupe lanțurile logistice. Ucraina a schimbat multe din atribuțiunile structurilor NATO. În vara anului 2023, în timpul summitului anual de la Vilnius/Lituania, alianța i-a acordat în unanimitate comandamentului SHAPE capacitatea de a efectua alegerea țintelor din teritoriul inamic.

Acum, pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, SHAPE folosește această autoritate – în timp de pace. Planificatorii NATO decid care ar fi ținte valide pe pământul rus. Ei le planifică pentru comandamentele de armă de la Napoli, Brunssum și de la Norfolk/Virginia, și fac evaluările necesare. La doi ani de la invazia Rusiei, națiunile NATO au pus acum în flancul estic 150.000 de trupe terestre. Dar, hai să fim serioși, NATO nu are trupe proprii. Nu are tancuri. Nu are avioane de luptă.

Este datoria fiecărei țări să își pregătească trupele, tancurile și avioanele pentru a pleca atunci când Alianța le cere. Timp de decenii, SHAPE a avut foarte puțină putere asupra trupelor din țările NATO. Dar invazia Rusiei a determinat aceste națiuni să-i acorde mai multă autoritate. Acum SACEUR poate ajusta nivelul de acoperire a apărării aeriene în Europa. El poate muta cele două forțe operative maritime permanente ale NATO pe mare grupuri formate din 6 distrugătoare și fregate din țările aliate (Standing NATO Maritime Group One -SNMG 1-zona de nord a continentului și Standing NATO Maritime Group Two-SNMG 2-zona de sud a continentului). El poate extinde cele opt grupuri de luptă de la granița Rusiei de la batalioane, cu puțin peste 1.000 de soldați, până la brigăzi, care sunt de cel puțin trei ori această dimensiune.

Unii dintre ei sunt deja pe drum. SACEUR-ul încă nu poate ordona trupelor să tragă, dar poate ordona mai multor trupe să se mute  dintr-un loc în altul– sau să se pregătească să se deplaseze în raionale operaționale. Și acum are la comandă 300.000 de soldați pregătiți să facă exerciții și să răspundă unei crize – de aproape opt ori mai mult decât avea înainte de război (se numește Forța aliată de răspuns).

Un înalt oficial NATO a spus la summit că Rusia a continuat să aibă un avantaj semnificativ față de Ucraina pe câmpul de luptă și că Moscova părea capabilă să-și susțină economia de război pentru a produce arme și alt sprijin financiar pentru armata sa pentru încă trei până la patru ani. În schimb, vor dura luni de zile, probabil vom intra în anul viitor, până când armele și alte asistențe militare care vor fi promise de aliații NATO săptămâna aceasta vor pune Ucraina pe calea de a recuceri teritoriu de la Rusia, a spus oficialul, care a informat reporterii de Washington Post, marți 9 iulie, cu condiția să nu fie identificat prin nume. Putin se bazează, de asemenea, pe arme suplimentare din Coreea de Nord și Iran și caută acorduri cu alte țări, inclusiv China, a spus oficialul NATO. Iranul, de exemplu, a trimis drone kamikaze, artilerie și proiectile de tancuri către armata Rusiei și a semnalat că va trimite și rachete balistice.

De asemenea, construiește fabrici de drone în Rusia, a spus oficialul, pentru a întări speranțele lui Putin de a epuiza Ucraina și de a seca sprijinul occidental pentru război, mai ales dacă Trump este ales. Să fie clar pentru fiecare cititor ca Ucraina își bazează sprijinul principal pe cel acordat de SUA. Cel mai nou anunț al SUA privind sprijinul militar pentru Ucraina, anunț făcut cu o săptămână înainte de summit, este în valoare totală de peste 4 miliarde de dolari. Acest lot include rachete de apărare antiaeriană HAWK, multe obuze de artilerie, arme de calibru mic și multe altele.

La summitul de la Washington de săptămâna aceasta, NATO intenționează să lanseze o nouă comandă care să conducă coordonarea asistenței și instruirii în materie de securitate în Ucraina. Aceasta ar fi prima nouă operațiune majoră a Alianței de la sfârșitul misiunii din Afganistan și, potrivit unor rapoarte, este menită să reducă riscul pentru Ucraina dacă sprijinul Statelor Unite s-ar diminua. 

Europa își caută liderul!

De la plecarea lui Merkel, Europa nu mai are un lider. A încercat Macron să preia frâiele (cu declarații flamboiante precum ”NATO în criză cerebrală” și trupe NATO în Ucraina) dar nu a reușit iar acum are probleme interne după ce a convocat alegerile pentru Adunarea Națională. Când președintele francez Emmanuel Macron a dizolvat parlamentul și a convocat alegeri anticipate în urmă cu aproape o lună, a fost cu trei obiective declarate. Primul a fost de a contesta angajamentul alegătorilor francezi de a sprijini extrema dreaptă în urma victoriei RN la alegerile pentru Parlamentul European din 9 iunie.

Deși RN a câștigat în continuare cea mai mare pondere de voturi cu peste 10 puncte, plafonul său de 35-40% nu a fost suficient pentru a aduce extrema dreaptă la putere. Al doilea obiectiv pentru Macron a fost să reafirme ideea implicită pe care a împins-o de când a candidat pentru prima dată la președinte în 2017 că: coaliția sa de centru este singura forță capabilă să țină extrema dreaptă departe de putere. Blocarea RN s-a datorat retragerii candidaților de stânga în cursele cu trei părți în care candidatul centrist era în frunte.

În schimb, candidații formațiunii Ensemble a lui Macron s-au retras doar de la caz la caz, ceea ce în unele circumscripții a dus la o victorie a RN. În cele din urmă, al treilea obiectiv al lui Macron a fost să aducă o „clarificare” a peisajului politic al Franței, ceea ce în lexicul politic al țării înseamnă o determinare clară din partea alegătorilor francezi cu privire la cine ar trebui să fie la putere.

În schimb, peisajul politic este mai încurcat decât înainte. În timp ce RN, care se aștepta pe primul loc și spera la o majoritate absolută, a suferit în mod clar un eșec, a câștigat totuși cele mai multe voturi și și-a continuat expansiunea constantă, atât geografic, cât și demografic. Și în timp ce NPF a câștigat cele mai multe locuri, poziția dominantă în cadrul coaliției liderului polarizant de extremă stângă Jean-Luc Melenchon nu lasă o cale clară chiar și către o majoritate parlamentară ad-hoc cu atât mai puțin la un aranjament stabil de guvernare cu blocul centrist al lui Macron. În consecință, țara este pe cale de paralizie politică, care probabil va ajunge la final când Franța trebuie să adopte un buget care să fie aprobat de Bruxelles.

Blocajul politic pe termen lung va servi, de asemenea, probabil ca hrană pentru politica bazată pe plângeri a RN. Avem acum în Franța un președinte fără putere cu un mandat de încă trei ani. Ce va face Macron în viitor atât la Paris cât și la Bruxelles este incert. La Bruxelles, unii se îngrijorează că o „Franță paralizată” nu ar mai putea „juca rolul de forță motrice”

În cadrul instituțiilor UE, după ameliorarea înfrângerii RN, există îngrijorarea că, în absența unei majorități stabile, Parisul își va pierde rolul de lider în rândul celor 27 de state membre. 

Orban și manevrele sale politice

Manevrele lui Orban, atât pe scena europeană, cât și pe cea internațională, sunt simptomatice unei ample dezorganizare a conducerii occidentale. În primele zile ale președinției Ungariei la Consiliul Uniunii Europene, Viktor Orban a surprins pe toată lumea mergând, din proprie inițiativă, într-o „misiune de pace” la Kiev, apoi la Moscova, apoi la Beijing, cu un ocol în Azerbaidjan fiind în prezent la Summitul NATO de la Washington DC ca apoi să aterizeze la  Mar-a-Lago la Trump.

O lovitură de maestru a diplomației maghiare? O lovitură de geniu din partea ”copilului teribil” al familiei europene? Poate mediere secretă între autocrați care se înțeleg în privința măsurilor care urmează să le ia? „Misiunea de pace 3.0” – după cum sunt numite pompos videoclipurile în stil Top Gun pe care Orban le postează pe rețelele de socializare după fiecare etapă – s-a izbit într-o clădire din Kiev care adăpostește un spital mare pentru copii bolnavi de cancer și Top Gun a fost transformat într-un „idiot util”.

Varșovia este extrem de iritată și a convocat o întâlnire a celor 27 de ambasadori la UE pentru miercuri, 10 iulie, pentru a discuta chestiunea Ungariei. Orban tocmai a creat un grup în Parlamentul European, Patrioții pentru Europa, cu reprezentanții aleși ai partidului său, Fidesz. Deputații de extremă dreapta Rassemblement National (RN) i s-au alăturat în seara celui de-al doilea tur al alegerilor legislative franceze.

Grupul va fi prezidat de președintele RN, Jordan Bardella. Acest nou grup de extremă dreaptă va deveni, așadar, a treia formațiune ca mărime din Parlamentul European de la Strasbourg, cu 84 de europarlamentari, se situează în spatele creștin-democraților din Partidul Popular European și al social-democraților, retrogradând pe centriștii Renew Europe pe locul cinci, în spatele celuilalt grup de extremă dreapta, care include ”trupele” premierului italian Giorgia Meloni.

La Bruxelles acum se duce lupta pentru pozițiile de vicepreședinți de la Comisia Europeană. Sunt 14 poziții care le oferă europarlamentarilor prestigiu și un cuvânt greu de spus cu privire la modul în care este condusă instituția. Potrivit cu răspunsurile pe care le-am adresat unor colegi de acolo va spun următoarele: grupul Partidului Popular European ar trebui să obțină președinția Consiliului European(actuala Roberta Metsola este până acum singurul candidat), plus trei vicepreședinți. Socialiștii și Democrații sunt la rând pentru patru vicepreședinții. Renew Europe, conservatorii și reformiștii europeni ar obține două, iar grupurile Verzilor și Stângii ar primi câte unul. Patrioții au, de asemenea, dreptul la un vicepreședinte, dar grupurile centriste îi vor bloca, propunând un alt candidat din unul dintre grupurile lor. Votul are loc marțea viitoare pe 16 iulie.

Am văzut entuziasmul care a cuprins pe unii comentatori români și nu numai de pierderea alegerilor formațiunii lui Le Pen (Adunarea Națională – RN) în Franța. Părerea mea este că  chiar dacă Europa a scăpat de cutremurul care s-ar fi produs dacă RN ar fi venit la putere la Paris, extrema dreaptă, sub diferitele sale înfățișări, își face drum într-o UE la care nu va renunța pentru nimic în lume. UE a rezistat Brexitului deși acum britanicii încep să viseze să se reconecteze, după ce au revenit pe calea rațiunii sub îndrumarea unui Partid Laburist. Dar cum spuneam UE nu are lideri la ora actuală. Niciuna dintre cele trei cele mai mari țări fondatoare, Germania, Franța și Italia, nu poate îndeplini acest rol.

Cancelarul german prea precaut, Olaf Scholz, este încurcat în propria sa complexitate internă, în timp ce președintele francez Emmanuel Macron încearcă cu mare dificultate să controleze furtuna pe care el însuși a stârnit-o. Cât despre premierul italian, ea este lăudată pentru că nu s-a alăturat întreprinderii europene de demolare a prietenilor ei politici. Și așa îi revine Poloniei, deși îngrozită de vidul politic generat de Berlin și Paris, cei doi parteneri principali ai săi, să preia conducerea și să denunțe jocul dublu al Ungariei.

Și la summitul NATO desfășurat la Washington, DC, în perioada 9-11 iulie, unde s-a alăturat colegilor săi, observăm același fenomen: și aici Orban se bucură de statutul de ”tulburător”, cel care vrea să fie pe dinăuntru fără a respecta toate regulile, în speță cele ale ajutorului militar Ucrainei, fără ca aceasta să provoace vreo tulburare majoră. În aceste zile, NATO încearcă să se protejeze împotriva unui risc de altă amploare: slăbirea președintelui Joe Biden și posibila întoarcere la Casa Albă a demolatorului șef, Donald Trump. Poate v-ați mirat de titlul pus dar el reflectă realitatea geopolitică de astăzi.

Putin nu se întâlnește doar cu dictatorul nord-coreean Kim Jong-un. El se întâlnește în mod regulat cu președintele Chinei, Xi Jinping, iar marți 9 iulie l-a primit pe numărul unu al Indiei, Narendra Modi, la casa sa din Novo-Ogariovo, lângă Moscova, cu o căldură pe care Orban trebuie s-o fi invidiat – și asta ar trebui să-i conducă în sfârșit pe liderii occidentali la idee exprimată în câteva cuvinte: ”pregătește-te să lupți”.

Putin parteneriat cu Narendra Modi

Modi s-a întâlnit cu Putin la Moscova pe 8 și 9 iulie pentru a discuta despre continuarea relațiilor ruso-indiene, pe care Putin le-a numit un „parteneriat strategic deosebit de privilegiat”. Putin a intensificat eforturile de consolidare a relațiilor Rusiei cu țările non-occidentale prin apeluri individualizate, deși probabil că subliniază cooperarea ruso-indiană în cadrul Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO) și BRICS, ca parte a unui efort mai amplu al Rusiei de a crea o alternativă „eurasiatică” a unei ”arhitectura de securitate” valorificând organizațiile multilaterale eurasiatice existente.

Războiul ruso-ucrainean pune India într-o poziție dificilă. De la invadarea Ucrainei de către Rusia, India a încercat să echilibreze balanța sa de politică externă între aprofundarea legăturilor cu SUA și păstrarea relației sale cu Rusia. Pe de o parte, India dorește să evite antagonizarea SUA, un partener de lungă durată cu care are legături multiple și de adâncime. Politică și militară. Pe de altă parte, tensiunile în curs cu Pakistan și China impun Indiei să-și păstreze relația cu Rusia, care este unul dintre principalii furnizori de arme și echipamente de apărare de la New Delhi. Deși administrația Biden a evitat orice critică publică a poziției Indiei față de Ucraina, dezamăgirea sa față de eșecul repetat al New Delhi de a condamna acțiunile președintelui Vladimir Putin este palpabilă.

Oficialii americani au identificat India ca un partener american de încredere în strategia indo-pacifică a Washingtonului de a contracara China și, în mod clar, se așteptau la mai mult de la India, având în vedere alinierea lor strategică emergentă. La scurt timp după recenta întâlnire virtuală a liderilor Dialogului de Securitate Cadrilater – sau Quadrilateral, care cuprinde SUA, India, Japonia și Australia – din 3 martie, Kurt Campbell, coordonatorul politicii Casei Albe pentru Indo-Pacific, a declarat că, în timp ce SUA înțeleg „relația istorică, de lungă durată” a New Delhi cu Rusia, exista speranța că „India se va mișca în direcția noastră”. Actualul act de echilibru al New Delhi cu privire la războiul din Ucraina trebuie, prin urmare, înțeles în contextul rolului pe care Moscova l-a jucat istoric în a ajuta India să contracareze atât China, cât și Pakistan.

Rusia a devenit principalul furnizor de apărare al Indiei în timpul Războiului Rece, când Occidentul a fost reticent în a împărtăși tehnologia cu India și Uniunea Sovietică a ajutat la construirea bazei industriale a Indiei, în special în sectorul apărării. Și ca să ne lămurim spunem că 70% din arsenalul militar al Indiei este încă de origine rusă. Între 2016 și 2020, Rusia a reprezentat 49% din importurile de arme ale Indiei, care, la rândul lor, au constituit 23% din exporturile de arme ale Rusiei. Producătorii ruși și-au oferit și Indiei sistemele lor de arme de vârf, atunci când companiile americane au evitat.

Alt exemplu elocvent este acela că atunci când India s-a gândit pentru prima dată să achiziționeze sistemul rusesc de apărare antirachetă S-400, SUA au întârziat să propună o alternativă comparabilă. Când a oferit Indiei în cele din urmă sistemele de apărare antirachetă Terminal High Altitude Area Defense, sau THAAD, și Patriot Advance Capability, sau PAC-3, prețul a fost de 15 miliarde de dolari. India a ajuns să plătească Rusiei o treime din aceasta atunci când a finalizat acordul S-400 în 2018, riscând sancțiunile SUA în temeiul Actului Countering America’s Adversaries Through Sanctions, sau CAATSA, pentru a face acest lucru.

În mod similar, atunci când India a plănuit să-și modernizeze forțele aeriene, opțiunea sa preferată a fost avioanele de vânătoare F-35 de generație următoare fabricate în SUA. A fost dezamăgită când tot ceea ce Washington a fost dispus să ofere a fost în schimb a fost vechiul F-16 modernizat. New Delhi a cumpărat în schimb avioane de luptă Rafale din Franța.

Pe lângă relația cu Rusia, India are și alte considerații strategice în joc. În timp ce SUA contabilizează abia acuma perspectiva unei concurențe între egali cu China, India a văzut întotdeauna China ca o amenințare. Și este în interesul Indiei să se asigure că Rusia nu este de partea Chinei în disputele India-China. New Delhi a menținut adesea relații simultan cu țări care sunt antagonice una față de cealaltă – Iran și Israel, de exemplu, precum și Iran și statele din Golful Arab.

Rusia și Statele Unite pot fi acum adăugate la această listă. India a evitat amestecul în conflicte de-a lungul vremii (vezi Ungaria 1956, Afganistan 1979, Kuweit 1990). Au trebuit ani de zile pentru ca New Delhi să repare daunele pe care poziția sa față de invazia Kuweitului le-a făcut relațiilor Indiei cu țările din Golful Arab. Diplomații indieni par pregătiți, încă o dată, să riște să afecteze relațiile New Delhi cu Ucraina, guvernele europene și SUA, printre altele, prin politica lor actuală cu Rusiei.

În loc de concluzii

Există, de asemenea, întrebarea ce rol ar trebui să joace NATO în competiția crescândă dintre SUA și China. Prezența celor mai importanți aliați din Indo-Pacific ai Washingtonului – Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și Australia – la întâlnirea din acest an  din DC este un semnal clar că SUA doresc să creeze legături mai strânse între rețelele sale de alianțe europene și asiatice.

Dar unele state membre europene au refuzat în a lega cele două teatre strategice, chiar dacă parteneriatul în creștere dintre Rusia și China evidențiază suprapunerea între provocările pe care le prezintă pentru ordinea globală condusă de Occident. Totuși, războiul din Ucraina rămâne cea mai mare problemă deschisă a Alianței, atât din punct de vedere politic, cât și militar. Liderii NATO par a fi hotărâți din punct de vedere politic să aducă Ucraina în alianță în cele din urmă, dar încă nu au dat nicio perioadă de timp pentru aderarea Kievului. Și cu cât războiul durează mai mult, cu atât ridică mai multe întrebări de ordine militară pe care liderii europeni le-au putut eschiva de zeci de ani, cum ar fi cât de ”dedicat” este continentul în propria sa autoapărare.

Desigur, acestea întrebări, includ probleme precum cheltuielile pentru apărare, dar și probleme mai practice, cum ar fi creșterea nivelului de forță și modernizarea rețelelor de transport pentru a face față mișcărilor mari de trupe și de echipamente grele. Abia acum vedem realitatea de securitate în care se scaldă Europa!