Urmează ca Lukașenko să fie primit într-o vizită de stat la Beijing o vizită care nu face altceva decât să creeze o punte de transfer tehnologic și de echipamente militare între Beijing și Moscova via Minsk. Sau, poate va duce la modernizarea industriei de apărare din Belarus, industrie care este în slujba armatei lui Putin. Pe tot continentul european, opinia consensuală este acum că, dacă Rusia nu este oprită în Ucraina, aceasta va reprezenta o amenințare directă la adresa securității altor țări europene care nu beneficiază de garanțiile de securitate ale NATO, cum ar fi Moldova, și chiar la adresa acelor membri NATO precum statele Baltice, care sunt deosebit de vulnerabile la agresiunea rusă din cauza apropierii lor geografice de Rusia și a unei populații substanțiale de vorbitori de limbă rusă. Această teamă explică dorința Europei de a oferi Ucrainei platforme de arme din ce în ce mai letale, precum și decizia Finlandei și a Suediei de a-și abandona politicile de neutralitate formală și de a solicita aderarea la NATO. Aderarea lor ar schimba balanța de putere a Europei din sud, din brațele Turcie, în Nord. Și încă o știre de ultimă oră care ne interesează: implicare Comisie Europene în producția de armament devine o prioritate. Astfel 27 de state ale UE și Norvegia s-au angajat să producă și să achiziționeze în comun muniție,  prin Agenția Europeană de Apărare (EDA), în special proiectile de artilerie de 155 mm. Comisia pune la dispoziție 1 miliard de euro pentru finanțarea proiectului. Propunerile Comisiei Europene urmează să fie discutate de miniștrii apărării din statele membre ale blocului, la o întâlnire informală la Stockholm.

Propuneri de pace lipsite de consistență

Avem o situație geopolitică deosebită: unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU invadează ilegal un alt stat, un alt membru permanent refuză apoi să condamne acea invazie, iar ceilalți trei nu oferă nicio strategie colectivă pentru a verifica/stopa această încălcare flagrantă a dreptului internațional. Este clar că standardele internaționale sunt fragile. Sprijinul tacit chinez pentru aventurismul Rusiei confirmă un parteneriat strategic care va dura în ciuda unui plan de pace cu 12 puncte prezentat de Beijing. Acest plan de pace pe care l-a lansat China a marcat un pas fără precedent pentru o țară care, de obicei, se îndepărtează de un rol diplomatic atât de important. În același timp, planul în sine este ”slăbuț” la nivelul propunerilor  concrete (mai ales că nu cere retragerea trupelor rusești din Ucraina) și este puțin probabil să câștige audiență la Moscova, Kiev și în capitalele occidentale. Deși respinge, în esență, pretențiile Rusiei asupra teritoriului ucrainean anexat, afirmând că „suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor țărilor trebuie menținute în mod eficient”, planul se face ecou al apelurilor Rusiei pentru „abandonarea mentalității Războiului Rece” și pentru inversare sancțiunilor occidentale. Contrar preocupărilor occidentale, propunerea de pace a Beijingului nu a cerut oprirea livrării de arme către Ucraina, explicând probabil ”entuziasmul” unor capitale europene față de inițiativa chineză. Dar oficialii americani sunt îngrijorați că Beijingul ia în considerare acum să ofere ajutor militar letal Moscovei, un pas despre care secretarul de stat american Antony Blinken a avertizat că ar avea „consecințe grave” pentru China. Zelensky a răspuns imediat, subliniind că confirmarea pe scară largă a principiului integrității teritoriale nu poate fi calificată drept plan de pace. Inițiativa chineză a fost respinsă și de Statele Unite. Pentru noi este clar că fostul ministru chinez de externe Wang Yi, care acum supraveghează afacerile externe în Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez, a căutat în primul rând să genereze interes pentru eforturile Beijingului în Germania și Franța. Este evident ca Beijingul își urmărește propriile interese cu inițiativa avansată de Ministerul său de Externe și, pe lângă sondarea unității transatlantice, o intenție cheie este de a-și spori influența în Sudul Global.

Sfere de influență nucleară

Fiecare dintre cei doi, Rusia și China, încercă să domine o sferă geografică adiacentă.  Lumea noastră se împarte în două sfere de influență, cu zeci de state obligate progresiv să se alăture unei sau alteia dintre părți. Suspendarea New SATRT duce inevitabil la o nouă cursă a înarmărilor. Cât privește China stocurile nucleare sunt în creștere iar silozurile deja construite își așteaptă rachetele balistice. La cele două se adaugă Coreea de Nord și Iranul ceea ce face ca amenințarea nucleară să fie probabil mai mare acum decât oricând de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Retorica nucleară a Războiului Rece revine în declarațiile lui Putin. Ar trebui să fim speriați? Nu. Triada nucleară a Rusie patrulează de la terminarea Războiului Rece. Este plauzibil ca scopul principal al Moscovei de a interzice echipelor de inspecție americane să viziteze locurile convenite să fie ascunderea rapidă a degradării arsenalului său strategic, în special a bombardierelor cu rază lungă de acțiune, care continuă să zboare misiuni de luptă și să lanseze rachete către infrastructura civilă ucraineană. În schimb noi europeni am pierdut timp prețios cu discuțiile referitoare la armele pe care le vom livra Ucrainei tacuri sau avioane. Perioada în care am intrat acum este una volatilă. Oficialii trebuie să recunoască că suntem într-un Război Rece care se dezvoltă pe fondul unei recesiuni economice globale.

Estul versus Vestul

Coeziunea remarcabilă a NATO nu a împiedicat reapariția resentimentelor amare în rândul membrilor alianței. Polonia și statele Baltice au criticat atât Germania, cât și Franța pentru că nu au făcut suficient pentru a înarma Ucraina, dar și pentru că au ignorat avertismente de lungă durată ale Estului cu privire la intențiile lui Putin, în special după anexarea Crimeei în 2014. Turcia, de asemenea, a continuat să joace un rol perturbator în deliberările alianței. Blocarea Finlandei și a Suediei (datorita disputelor Ankarei cu kurzii) a complicat situația geopolitică a Europei. Problema este cine va prelua puterea în Turcia dacă Erdogan va pierde alegerile din mai? Redemocratizarea Ankarei va costa mult statul turc și va depinde de modul în care va fi ”privit” Erdogan după plecare.

Rolul Americii în mobilizarea răspunsului NATO subliniază gradul în care Europa depinde în continuare de SUA pentru propria sa securitate. Cu alte cuvinte, autonomia strategică europeană  nu a fost niciodată mai urgentă. Aceasta este, pe bună dreptate, cauza multor îngrijorări în capitalele occidentale europene, chiar dacă deocamdată toată lumea se bucură de narațiunea triumfalistă a unui NATO puternic care a reușit consolidarea militară a flancului estic al Europei. Războiul a accelerat ridicarea barierelor în ceea ce fusese deja o lume din ce în ce mai puțin globalizată. Sancțiunile economice occidentale au separat în esență economiile SUA și cele europene de cea a Rusiei. Dar Europa are de-a lungul istoriei exemplele celor două Războaie Mondiale. În Europa relația dintre Franța și Germania a fost privită ca fiind centrală pentru progresul integrării europene după 1950. Ea a marcat lupta pentru Politica Agricolă în anii 1960 iar în 2010 lupta pentru salvarea euro. Europa a suferit nu numai din lupta dintre cele două capitale Berlin și Paris. Au intervenit în această confruntare și Italia și Țările de Jos cu influențe în înființarea unor instituții precum Comisia Europeană și Parlamentul European, care sunt în centrul modelului de guvernare a UE. Să nu uităm că aderarea statelor ex-comuniste, precum Polonia și România, după încheierea Războiului Rece a întărit influența globală a UE. Eu zic că susținerea numai a motorului franco-german a fost un model defectuos de-a lungul timpului. Germania este esențială pentru politica monetară și industrială iar Franța este o contrapondere la realizarea unei politici strategice de apărare comune. Într-un moment în care Europa se confruntă cu provocări uriașe de securitate după invazia Ucrainei de către Rusia, presupunerea că o mai mare integrare europeană este posibilă numai atunci când Berlinul și Parisul au o agendă comună se poate dovedi de-a dreptul înșelătoare. Drept urmare, președintele francez Emmanuel Macron, care s-a angajat de mult timp în scopul reducerii dependenței securității europene de SUA, se confruntă acum cu o sarcină și mai complexă. În timp ce Washingtonul se străduiește să își echilibreze angajamentele de securitate la nivel mondial, mulți factori de decizie din SUA care au fost cândva suspicioși față de astfel de aspirații au început să susțină eforturile de a-i face pe europeni mai autonomi din perspectiva asigurării securității lor. Asta depinde acum de capacitatea lui Macron de a dezvolta parteneriate strânse cu alte state membre ale UE și aliate din NATO, similar convergenței instituționale dintre Germania și Franța, dar în domeniul securități. America se concentrează pe China mai ales după ”fenta cu planul de pace” pe care Beijingul l-a propus. Propunerea de pace a venit în momentul în care America devoalează informații despre un sprijinul militar al Beijingului pentru Moscova. Wall Street Journal a analizat peste ”84.000 de transporturi înregistrate de biroul vamal al Rusiei în perioada de după ce Occidentul a lansat campania de presiune economică care s-a concentrat pe mărfuri pe care administrația Biden le-a semnalat drept critice pentru armata rusă. Evidențele vamale oficiale din Rusia, despre care C4ADS- Centrul pentru Studii Avansate de Apărare o organizație de cercetare nonprofit care oferă analize și rapoarte bazate pe dovezi privind conflictele globale și problemele de securitate transnațională– a spus că ar putea să nu includă toate înregistrările, detaliază fiecare transport în țară(n.A.G. Rusia), furnizând datele, expeditorii, destinatarii, cumpărătorii, adresele și descrierile produselor”. Registrele vamale includ exemple de exporturi de piese pentru tipul de arme folosite de forțele ruse în Ucraina. ”Pe 31 august 2022-scrie Wall Street Journal-compania de apărare de stat a Chinei Poly Technologies a expediat echipamente de navigație către firma rusă de export militare de stat JSC Rosoboronexport pentru elicoptere de transport militare Mi-17. La începutul aceleiași luni, firma chineză de electronice Fujian Nanan Baofeng Electronic Co. a furnizat pentru Rosoboronexport — printr-o firmă de apărare de stat uzbecă — o antenă telescopică pentru vehiculul militar RB-531BE, care este folosit pentru bruiaj de comunicații. Pe 24 octombrie, firma de avioane de stat chineză AVIC International Holding Corp. a livrat către AO Kret, o subsidiară a gigantului de apărare Rostec, deținut de guvern, piese în valoare de 1,2 milioane de dolari pentru avioanele de luptă Su-35”. Exemplele ar putea continua. Kret și o serie de alte companii rusești care au contacte cu serviciile de informații, militare și de securitate ale guvernului chinez au folosit firme chineze private. Sinno Electronics, sancționată la sfârșitul anului trecut de Departamentul  Trezorerie al SUA pentru că ar fi achiziționat bunuri interzise pentru sectorul de apărare al Rusiei, a fost unul dintre cei mai prolifici exportatori de bunuri cu dublă utilizare, trimițând peste 1.300 de transporturi între aprilie și octombrie în valoare de peste 2 milioane de dolari conform datelor vamale.

Rivalitatea SUA-China în creștere!

Drept urmare a evoluțiilor politice de la Beijing în relația cu Moscova Taiwanul revine în atenția americanilor. SUA mențin în secret un mic contingent de instructori militari în Taiwan de cel puțin un an, potrivit unui raport devoalat zilele acestea de presa americană. Acest fapt este cel mai recent semn al mizei în creștere în rivalitatea SUA-China. ”Aproximativ două duzini de soldați din forțele speciale americane și un număr nespecificat de pușcași marini antrenează acum forțele taiwaneze”, a informat Wall Street Journal. Instructorii au fost trimiși pentru prima dată în Taiwan de administrația Trump, dar prezența lor nu fusese raportată până acum. Raportul despre o prezență militară americană în Taiwan vine după o serie de semnale de escaladare a situației de insecuritate în Indo-Pacific. China a zburat cu aproape 150 de avioane militare, inclusiv bombardiere și avioane de luptă, în zona de apărare aeriană a Taiwanului, în primele patru zile ale lunii octombrie 2022 și derulează în mod continu exerciții militare în zonele din jurul insulei. Exacerbarea preocupărilor Beijingului cu privire la consolidare forțelor armate sunt efectele de ordinul doi și trei ale războiului Rusiei din Ucraina cu consecințe asupra revizionismului Chinei din Asia. Nesăbuința lui Putin în autorizarea invaziei a adâncit temerile în întreaga lume că China va lansa un atac similar asupra Taiwanului. Pe fondul mocirlei în care s-a adâncit Rusia în Ucraina, pașii pe care Beijingul îi va face pentru a-și proteja interesele pe măsură ce conflictul se prelungește rămân neclari.

Funcționează sau nu motorul franco-german?

Germania a pus capăt cu succes dependenței de gazul rusesc. Cu toate acestea guvernul de sub cancelarul Olaf Scholz pare adesea copleșit de ritmul evenimentelor când vine vorba de politica militară. Acest lucru reflectă disfuncționalități de lungă durată în cadrul armatei Germaniei, care au subminat istoric influența Berlinului atunci când vine vorba de dezvoltarea unei autonomii strategice europene. Ca parte a așa-numitei Zeitenwende, sau schimbare majoră, în politica de apărare pe care Scholz a anunțat-o în februarie, el s-a angajat să investească 100 de miliarde de euro în armata germană, sporind în același timp în mod durabil bugetul german de apărare pentru a îndeplini ținta NATO de 2% din PIB. Chiar dacă înlocuirea fostului ministru al Apărării, Christine Lambrecht, predispusă la gafe, cu Boris Pistorius, asigură în sfârșit că acest lucru va duce la rezultate tangibile, va fi nevoie de ani de muncă pentru a readuce armata germană într-o condiție în care să poată juca un rol semnificativ de conducere în cadrul UE sau NATO. Deci motorul franco-german, pe partea militară, nu funcționează. Totuși, găsirea unui stat european care să combine propriile capacități militare cu suficientă încredere și să se alăture Franței pentru a face posibilă coordonarea profundă care a definit motorul franco-german se poate dovedi o sarcină dificilă. Subfinanțarea și neglijarea care pot face atât de multe daune unei armate nu a fost numai pentru Germania. Mulți militari europeni au suferit de o automulțumire similară. Presupunând că Rusia nu mai reprezintă o amenințare serioasă, au ales să reducă cheltuielile pentru artilerie și tancuri, arme care s-au dovedit esențiale pentru capacitatea Ucrainei de a rezista agresiunii ruse. Această miopie strategică a fost expusă chiar și în Franța, unde Ministerul francez al Apărării și-a actualizat doctrina militară și politica de achiziții după capturarea Crimeei de către Rusia în 2014. Totuși satele europene au continuat să acorde prioritate luptei contra terorismului și și-au configurat trupele pentru operațiuni expediționare de contrainsurgență, mai degrabă decât pentru bătăliile de uzură la scară ”industrială” care se desfășoară acum între Ucraina și Rusia. Dacă ne uitam la Spania, Portugalia și Țările de Jos ele încercă acum să umple golurile din structurile lor militare. Activele militare individuale, cum ar fi portavionul Spaniei, forțele de operațiuni speciale ale Țărilor de Jos și regimentele de parașutiști din Portugalia nu au resursele profunde sau abilitățile necesare pentru a conduce operațiuni multilaterale complexe.

Și totuși, cine ar putea conduce forțele europene? Suedia? Suedia ar putea juca un rol de lider având în vedere marina și armata sa concepută pentru a patrula Marea Baltică  dar și forța sa aeriană impresionantă concepută pentru a lovi aviația rusă. Amplasarea Stockholmului într-un astfel de rol ar putea copleși armata suedeză, care a întreprins eforturi ample de reformă în ultimii ani. Înainte de Brexit, Regatul Unit ar fi fost partenerul evident pentru un guvern francez care urmărea să promoveze autonomia strategică europeană. Pe lângă faptul că este singurul stat european, în afară de Franța, care deține arme nucleare, Regatul Unit are active valoroase, cum ar fi portavioane și submarine, precum și profunzime instituțională pentru a gestiona operațiuni militare complexe. Cu toate acestea, reducând armata britanică la cel mai mic număr de trupe începând cu anul 2010, guvernele conduse de conservatori au făcut mult pentru a distruge structurile esențiale care pot susține pretențiile Regatului Unit de a avea un rol central în conducerea  securității europene. Și, având în vedere dezbaterea toxică privind părăsirea UE, care încă persistă în privința politicii britanice, pare îndoielnic că guvernele britanice ar putea îmbrățișa cooperarea profundă cu Franța și UE pe care o va cere un asemenea rol în integrarea militară europeană dincolo de NATO. Și atunci? Sunt două state în Europa cu care Franța poate coopera Polonia și Italia. Poziția Italiei în inima Mediteranei a determinat Roma să acorde prioritate construirii unei flote puternice. Cu două portavioane de dimensiuni mici și o navă de război amfibie, împreună cu o dotare substanțială de submarine, distrugătoare și fregate, Italia rămâne concentrată pe proiectarea puterii maritime în moduri pe care numai Regatul Unit și Franța le pot egala în Europa. Iar investiția sa în forțele terestre și aeriene se bazează pe rolul lor în creșterea acestei construcții navale.  Prin contrast cu Italia, o putere navală, Polonia este o putere terestră. Programul uriaș de expansiune militară inițiat de Varșovia ca răspuns la atacul Rusiei asupra Ucrainei se concentrează pe consolidarea armatei poloneze. Polonia a achiziționat 250 de tancuri Abrams fabricate în SUA, împreună cu 1.200 de tancuri din Coreea de Sud și 48 de avioane F-35 din SUA, 200 de lansatoare de rachete și 600 de obuziere din Coreea de Sud. Odată cu această dotare stai și te întrebi: cine este partenerul junior terestru Franța sau Polonia? Este clar că motorul strategic se va constitui într-un triumvirat Franța Italia și Polonia. Dar apare o problemă de compatibilitate politică a lui Macron cu cele două capitale, problemă care trebuie depășită: cu Italia pe probleme de migrație și cu Polonia pe probleme de justiție. Italia are un partid de extremă dreaptă Frații Italiei, partid al premierului Giorgia Meloni iar Polonia are un partid național conservator Lege și Justiție.  Nu avem decât o soluție. Italia, Franța și Polonia să lucreze împreună pentru a se asigura că Europa dezvoltă o rezistența strategică necesară pentru a face față crizelor viitoare. Și toată această reorganizare strategică se va face pentru simplul motiv ca America este afectată de polarizarea politicii interne în viitoarea campanie electorală și de temerile tot mai mari ale expansionismului chinez ceea ce nu ne dă nouă europenilor nicio garanție a unui sprijin militar american substanțial în viitor în Europa.