Viziunea diplomatică pentru un ”Indo-Pacific Liber și Deschis”, inițiată de fostul premier Abe Shinzo, a fost continuată  de noul prim ministru Fumio Kishida cel care ocupă funcția din 4 octombrie 2021. Kishida, în loc să adopte numai abordarea obișnuită de a se baza pe Statele Unite pentru a rezolva problemele, acesta a decis să aibă și o cauză comună cu Europa. Asertivitatea Chinei și agresivitatea Rusie au transformat Japonia. Totul se suprapune peste un conflict între SUA și China care poate să ducă spre Capcana lui Tucidide.

Capcana lui Tucidide parte a scenariului

Acum două secole, Napoleon a avertizat: „Lasă China să doarmă; când se va trezi, va zgudui lumea”. Astăzi, China s-a trezit și lumea începe să ”tremure”. China a devenit unul dintre cei mai mari jucători din istoria lumii. Ideea este că ne aflăm în fața așa numitei Capcane a lui Tucidide. Acesta a fost un politician, un strateg și un istoric atenian, autor al unei vaste monografii asupra Războiului peloponeziac derulat în cea de-a doua jumătate a secolului V î.Hr., între Atena, ajutată de Liga de la Delos și Sparta, împreună cu aliatele ei.

Este vorba de o putere în ascensiune care amenință să înlocuiască o putere guvernantă.

China și Statele Unite se află în prezent pe un curs de coliziune spre război cu excepția cazului în care ambele părți vor înțelege să deruleze acțiuni dificile și dureroase în beneficiul unei înțelegeri bilateral avantajoase. O fi oare posibil? Nu știm.

Tucidide a explicat: „Ascensiunea Atenei și teama pe care aceasta a insuflat-o în Sparta a făcut războiul inevitabil”. A fost singurul caz? Nu. Mai putem exemplifica cu un secol în urmă cu ascensiunea industrială a Germaniei în fața Angliei ceea ce a zdruncinat poziția de lider a Londrei în fruntea Ordinii Mondiale.  Rezultatul catastrofal al competiției lor a necesitat o nouă categorie de conflicte violente: Războiul Mondial. Și această capcană nu a fost singura, au mai fost și altele dintre care unele nu s-au încheiat cu război.

Sunt câteva studii la Harvard referitoare la Capcana lui Tucidide studii care argumentează ceea ce spun. În secolul XXI este vorba despre impactul unei Chinei în ascensiune asupra SUA și implicațiile acestei ascensiuni asupra ordinii globale. Un cadru bazat pe reguli, condus timp de șapte decenii de Washington, a definit Ordinea Mondială, producând o eră fără război între marile puteri. Acestă perioadă a căpătat denumirea din partea istoricilor ca fiind  „Pace lungă”.

La întâlnirea lor din 2015, președinții Barack Obama și Xi Jinping au discutat pe larg despre situația dintre cele două țări și despre o posibilă Capcană. Obama a subliniat că, în ciuda stresului structural creat de ascensiunea Chinei, „cele două țări sunt capabile să-și gestioneze dezacordurile”. În același timp din cuvintele lui Xi a rezultat că „în cazul în care țările majore comit din nou greșelile de calcul strategic s-ar putea crea astfel de capcane pentru ei înșiși”.

Studiind în SUA și fiind diplomat în China cunosc relativ bine obiceiurile lor, politica și sistemul militar și cred că războiul dintre SUA și China nu este inevitabil. Să fie clar: scopul Capcanei lui Tucidide nu este nici fatalismul, nici pesimismul. În schimb, ea ne indică, dincolo de titlurile și retorică, stresul structural tectonic pe care Beijingul și Washingtonul trebuie să le stăpânească pentru a construi o relație pașnică. Așa cum numirea lui Xi ca lider al Chinei în 2012 a accentuat rolul puterii în ascensiune, alegerea americană a lui Donald Trump într-o campanie care a ”calomniat”, China a promis un răspuns mai viguros din partea Washingtonului.

Trump și Xi nu sunt diferiți. În schimb sunt câteva întrebări care-mi vin în minte: (1) Ciocnirea iminentă dintre aceste două mari națiuni va duce la război?; (2) Vor merge succesorii președinților Trump (Biden) și poate ai lui Xi, dacă va renunța vreodată la putere, pe urmele tragice ale liderilor Atenei și Spartei sau Marii Britanii și Germaniei?; (3) Sau vor găsi o modalitate de a evita războiul la fel de eficient ca SUA și Uniunea Sovietică în patru decenii de Război Rece? Negarea capcanei lui Tucidide nu o face mai puțin reală. A recunoaște-o nu înseamnă doar a accepta orice s-ar întâmpla.

Reconfigurarea Asiei

Trebuie să remarcăm o schimbare în situația din Asia și nu numai. Avem deja o grupare în care o relație în expansiune pe care India o dezvoltă cu SUA, se extinde de la Indo-Pacific până la Mediterană. În ultimii câțiva ani s-a înregistrat o creștere bruscă a asocierii unui număr mic de țări pentru a-și atinge obiectivele și pentru a adopta propriile inițiative.

Pe lângă exemplele clasice de grupări de succes, inclusiv G20, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) și Parteneriatul Economic Cuprinzător Regional (RCEP- cel mai mare bloc comercial la nivel mondial) se dezvoltă și alte alianțe. În timp ce India a preferat inițial, din punct de vedere istoric, parteneriatele și acordurile bilaterale în loc să devină parte a unor astfel de grupuri, în ultimul timp New Delhi a început să se adapteze și să participe la cât mai multe grupări, recunoscând nevoia elitei politice indiene de a putea fi prezentă la dezbateri geopolitice importante. Un bun exemplu în acest sens este gruparea Quad, care include pe lângă India SUA, Australia și Japonia ca membri.

În octombrie 2021, India a devenit parte a unui alt patrulater cu SUA, Israelul și Emiratele Arabe Unite. Miniștrii de externe din toate cele patru țări s-au întâlnit în așa numitul „Forum internațional pentru cooperare economică”. Țările au declarat că gruparea se va concentra pe colaborarea în proiecte tehnologice și de infrastructură, precum și pe îmbunătățirea cooperării politice și economice și în soluționarea problemelor de securitate maritimă. Această grupare este denumită „noul Quad” sau cum spun englezii -new Quad in town- și este văzută ca o dezvoltare extrem de semnificativă, având în vedere că are doi membri din regiunea volatilă a Orientului Mijlociu.

Există îngrijorări că China ar putea s-o considere ca pe un ”atac personal” din cauza înrăutățirii recente a relațiilor sale cu India, precum și cu SUA. Nu am să disec acum această nouă structură dar am să punctez două elemente extrem de importante: în octombrie, India a semnat un plan de cooperare în domeniul apărării pe 10 ani cu Israelul iar Emiratele Arabe Unite au fost și au rămas un aliat foarte apropiat al Indiei și pentru simplul motiv că ei găzduiesc cel mai mare număr de cetățeni din diaspora indiană. Adăugarea SUA la această ecuație stimulează și mai mult potențialul economic și militar al grupului.

Washingtonul a creat și o trilaterală cu Australia și Regatul Unit, numită AUKUS, care are ca unul dintre obiectivele sale consolidarea unei structurii militare pentru a opri ambițiile expansioniste ale Chinei în Indo-Pacific. Nici China nu a rămas în urmă. China continua expansiunea în Orientul Mijlociu. Beijingul are o serie de investiții în Israel, în special în modernizarea terminalul său de containere din Haifa de către China Harbour Engineering Company.

De fapt implicare Chinei este mult mai serioasă în Israel: Beijingul are aproximativ 463 de investiții, fuziuni și achiziții pe o perioadă de 2 decenii, în principal în infrastructură, precum și în sectorul high-tech. În mod similar, Emiratele Arabe Unite au semnat un acord de concesiune pe 35 de ani cu China Ocean Shipping Company pentru a dezvolta un nou terminal de containere în portul său Khalifa.

Emiratele Arabe Unite s-au legat și cu Huawei, corporația chineză de tehnologie, pentru a înființa servicii 5G pentru ambii furnizori de servicii de telefonie în țara sa, Etisalat și Du. Emiratele Arabe Unite fac, de asemenea, parte din ambițioasa inițiativă One Belt One Road a Chinei. Cu toate acestea, India s-a ferit de a se alătura grupărilor oficiale considerate a fi anti-China, Quad-ul original fiind o excepție majoră. Cele două țări fac, de asemenea, parte din grupuri regionale semnificative, cum ar fi Organizația de Cooperare din Shanghai (SCO) sau din BRICS (BRIC este un acronim care se referă la economiile Braziliei, Rusiei, Indiei și Chinei, care sunt văzute ca fiind principalele economii în curs de dezvoltare din lume), asigurându-se astfel că au căi de întâlnire și posibilitatea de a discuta diferitele lor preocupări sau diferende.

Noul rol al Japoniei

Într-o declarație comună de la summitul Quad găzduit de Japonia în mai 2022, liderii Statelor Unite, Australiei, Indiei și Japoniei au subliniat din nou principiile guvernării unui Indo-Pacific liber și deschis: libertate, statul de drept, valori democratice, suveranitate și integritatea teritorială. Liderii Quad și-au subliniat valorile comune, inclusiv sprijinul pentru soluționarea disputelor privind utilizarea forței și opoziția față de orice încercare unilaterală de a schimba status quo-ul.

Deși nu au numit China, trimiterile repetate la aceste principii ale regionalismului demonstrează îngrijorarea lor că China încearcă să conteste pretențiile asupra granițelor maritime și a insulelor din Marea Chinei de Est și de Sud. În mod similar, o referire la principiul libertății de navigație și de survol respinge afirmația tot mai mare a Chinei cu privire la dreptul său de a controla spațiul maritim și aerian revendicat de vecinii săi.

De ce face Japonia acest pas spre remilitarizare? Un moment critic pentru liderii japonezi, spun oficialii americani, a fost acela în care China și Rusia au zburat cu șase bombardiere grele în apropierea Japoniei într-un exercițiu comun pe 24 mai 2022, în vreme ce Tokio găzduia întâlnirea parteneriatului „Quad”. Japonia și-a exprimat „îngrijorări serioase” cu privire la zboruri. Dar China și Rusia au făcut-o din nou la sfârșitul lunii noiembrie, trimițând două bombardiere grele chineze și două avioane de bombardament rusești peste Marea Japoniei. De data aceasta, Tokio și-a exprimat „îngrijorări severe”, dar nici acum nu a avut parte de un răspuns.

Un alt semnal de alarmă a venit în august 2022, când China a tras cinci rachete în „Zona Economică Exclusivă” a Japoniei în timpul unor exerciții militare, după ce președintele Camerei Nancy Pelosi (D-Calif.) a vizitat Taiwanul. Aceste elemente au complicat situația geopolitică din zona Japoniei iar liderii acesteia au decis noi strategii. Astfel Cabinetul japonez a aprobat trei documente care au subliniat schimbarea politicii – Strategia de Securitate Națională (NSS), Orientările Programului Național de Apărare și Programul de Apărare pe Termen Mijlociu.

Mișcarea va crește acum cheltuielile de securitate ale Japoniei de la 1% din PIB la standardul NATO de 2% din PIB până în 2027. De fapt se conturează o nouă structură de tip NATO în Asia la care va adera în curând și Coreea de Sud în momentul în care va depăși divergențele istorice cu Japonia. Aici medierea o face America.

La rândul ei administrația Kishida, în mod sigur, se va concentra în următoarele luni pe două scenarii posibile: (1) va acorda mai multă atenție mișcărilor militare de apărare ale Rusiei în Oceanul Pacific – în special, în jurul insulei de nord Hokkaido și lângă disputatele insule Kurile; (2) al doilea scenariu potențial pe care Tokio îl va urmări ține de consolidarea alinierii tot mai mari dintre Rusia și China.

Dacă analizăm politica dusă de Shinzo Abe pentru curtarea diplomatică a președintelui rus Vladimir Putin vedem că de fapt ea a dus inițial la prevenirea – sau cel puțin reducerea probabilității – unei astfel de consolidări. Chiar înainte de criza din Ucraina, Japonia a tras un semnal de alarmă asupra cooperării militare bilaterale între Moscova și Beijing în vecinătatea sa, inclusiv atunci când a avut loc o misiune comună de patrulare în septembrie 2021 a navelor rusești și chinezești prin îngusta strâmtoarea Tsugaru, care separă principala insulă Honshu a Japoniei de nordul insulei Hokkaido.

Exercițiile navale din anul 2021, care au mobilizat patrule comune între China și Rusia, s-au desfășurat prin strâmtoarea care este poarta strategică între Marea Japoniei și Pacificul de Vest. Relația dintre China și Rusia este complexă și conține multe dimensiuni aparent contradictorii, dar alinierea lor strategică în creștere nu este ad-hoc. Angajamentul dintre cele două țări în arena securității și apărării, în special în regiunea Indo-Pacific, este real și axată pe un obiectiv comun: slăbirea prezenței Statelor Unite și a rețelei sale de aliați regionali, inclusiv Japonia.

Drept urmare, este posibil ca aceste tipuri de exerciții să continue și chiar să se extindă ca sferă și frecvență în următorii ani. Strategie de securitate națională publicată la sfârșitul anului 2022 a identificat activitățile militare ale Rusiei în regiunea Indo-Pacific, precum și coordonarea sa strategică cu China drept o „preocupare puternică de securitate”.

În ceea ce privește securitatea energetică a Japoniei, o țară fără resurse de gaze și petrol, ea rămâne în continuare în mâna Rusiei. În jur de 10% din importurile Japoniei de gaz natural lichefiat sau LNG, provin din proiectul de petrol și gaze Sakhalin-2, care este susținut de multinaționale japoneze importante  precum Mitsubishi și Mitsui. Nu există niciun semn că Japonia se gândește să modifice aceste contracte sau să rezilieze importurile de LNG din Rusia și, dacă nu se adâncesc tensiunile dintre Moscova și Tokyo, este puțin probabil ca Japonia să facă acest lucru.

Problemele militare ale Japoniei

A fost nevoie ca alianța dintre China și Rusia să se consolideze și reticența Japoniei de după 1945 în chestiunile militare să se dilueze. Kishida, deși un prim-ministru nou și slab din punct de vedere politic, a acționat agresiv pentru a sprijini Ucraina. Tokio a trimis rapid asistență militară și umanitară, iar în martie a făcut lobby cu succes în opt din cele 10 țări ASEAN pentru a susține o rezoluție a ONU care condamnă invazia Rusiei.

Inima problemei de securitate a Japoniei sunt rachetele, și nu doar cele din China. Coreea de Nord testează în mod regulat rachete balistice care survolează teritoriul japonez. În urmă cu un deceniu, Japonia a investit masiv în tehnologii antirachetă, sperând că acest lucru va reduce amenințarea. Dar cu câțiva ani în urmă, planificatorii militari japonezi și-au dat seama că un adversar le-ar putea copleși scutul de apărare antirachetă. Aveau nevoie de ceva mai mult.

Noua strategie face referire la ”capabilități de contraatac”. Statele Unite vor furniza Japoniei între 400 și 500 de rachete Tomahawk care pot lovi site-urile de rachete din China sau Coreea de Nord (rachetele Tomahawk fabricate în SUA pot ajunge la o distanță de 1.250 de kilometri). Japonia dorește, de asemenea, să își protejeze activele de apărare de arsenalul de antisateliți militari în expansiune ai Chinei. Japonia vrea să protejeze o versiune proprie GPS (sistemului de poziționare globală al SUA) ceea ce va implica ca  administrația Biden să extindă tratatul de securitate de lungă durată cu Japonia pentru a acoperi atacurile în spațiu. Tokio va tripla, de asemenea, numărul de unități militare echipate cu capabilități de interceptare a rachetelor balistice.

Forțele de autoapărare ale Japoniei (SDF) vor fi reorganizate și plasate sub un nou comandament comun permanent, pentru a răspunde mai rapid la situații de urgență. Până în martie 2024, personalului militar japonez îi va fi permis să utilizeze porturile și aeroporturile civile. Potrivit rapoartelor ziarului Yomiuri Shimbun, care scria că a văzut proiectul planului de militarizare, ”Tokio va cheltui aproape 22 de miliarde de dolari pentru operațiuni de război cibernetic și 14 miliarde de dolari pentru capacități spațiale”. Articolul 9 din Constituția Japoniei, întocmit de forțele de ocupație americane după cel de-al Doilea Război Mondial, interzice Japoniei să folosească forța pentru a soluționa disputele internaționale. Armata sa, cunoscută sub numele de Forțele de Autoapărare, se limitează la un rol strict defensiv. Guvernul japonez, în noua strategie de securitate a redenumit ceea ce este cunoscut sub numele de lovitură preventivă în „capacitate de contraatac”.

Noua militarizarea a Japoniei va declanșa inevitabil o reacție în China, unde există o profundă antipatie față de puterea militară japoneză, care datează de la ocupația japoneză din anii 1930 și începutul anilor 1940. Dacă vă îndoiți, când mergeți în China vizitați muzeul din Nanjing care documentează atacul militarilor imperiali ai Japoniei asupra orașului în 1937 și veți înțelege. Japonia a disprețuit proiecția puterii militare de la înfrângerea sa în 1945, parțial din respect față de astfel de amintiri istorice. Dar greutatea trecutului se diminuează, iar japonezii mai tineri doresc o armată mai puternică pentru a face față vecinilor beligeranți.

Un sondaj realizat de Jiji Press Ltd. vara trecută a arătat că 75% dintre respondenții între 18 și 29 de ani au susținut creșterea cheltuielilor pentru apărare, iar peste 60% din grupa respectivă de vârstă au favorizat „capacitățile de contraatac” japoneze. În timp ce Beijingul trece prin etapele de început ale unei modernizări accelerate a forțelor armate (este în probe primul portavion construit în întregime la șantierele navale din Shanghai botezat Fujian) armata chineză devine cea mai mare acumulare de forță militară din istorie ei în Asia. Invazia Ucrainei de către Rusia a pus capăt efectiv epocii post-Război Rece. Japonia reacționează rațional la aceste evoluții. Dar atenție: pe măsură ce ordinea globală se destramă, lanțul de acțiune și reacțiune în geopolitica globală  abia începe.