Actualul preşedinte american Joe Biden este, poate, cel mai experimentat în termeni de politică externă în ultimele trei decenii. El nu este cunoscut pentru că a fost bun cu Rusia. Acum un deceniu, el susţinea că i-a spus lui Putin în faţă că liderul rus „nu are suflet”. Mai recent, preşedintele SUA a fost de acord cu caracterizarea făcută lui Putin, de către un reporter, a ca fiind un „ucigaş”. Şi, în timp ce se pregătea să-l întâlnească pe omologul său rus, Joe Biden nu a vorbit despre o „resetare” – cum ar fi o reconfigurarea radicală a relaţiei dintre Washington şi Moscova încercată de Barack Obama – şi nici nu a intenţionat să-l invite pe Putin la un grătar de familie în SUA, aşa cum a făcut George W Bush acum două decenii. În schimb, oficialii SUA au minimizat în mod deliberat rezultatele anticipate ale Summitului de la Geneva. ”Preşedintele – aşa cum a spus Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al lui Biden – a dorit să-l poată privi în ochi pe preşedintele Putin şi să-i spună care sunt aşteptările americane”.  De fapt scopul acestui exerciţiului a fost să-l anunţe pe Putin care erau „liniile roşii” din relaţia dintre cele două puteri şi la fel de important să evite dezintegrarea constantă a regimului de control al armelor.

Arhitectura de control a armelor nucleare s-a evaporat!

De îndată ce a intrat la Casa Albă, Joe Biden a decis să reînnoiască tratatul Noul START pentru încă cinci ani. Acesta limitează numărul de focoase şi lansatoare nucleare desfăşurate de Rusia şi Statele Unite. Dar restul arhitecturii de control al armelor s-a evaporat. În 2002, George W Bush a retras SUA din Tratatul antirachetă, care urmărea să limiteze sistemele de apărare antirachetă. În 2007, Rusia a făcut acelaşi lucru cu ”Tratatul privind forţele armate convenţionale din Europa”, tratat care reglementa armamentele convenţionale. Apoi, în 2019, a venit rândul lui Trump să denunţe – în urma unei încălcări ruseşti – Tratatul privind forţele nucleare intermediare, tratat care interzicea armele nucleare cu o rază cuprinsă între 500 şi 5.500 de kilometri. În cele din urmă, începând din 2021, ambele ţări s-au retras, de asemenea, din ”Tratatul de cer deschis” cel care permitea monitorizarea instalaţiilor militare din aeronave speciale de cercetare.

Diferenţe între situaţia actuala si modelul Războiului Rece

Summitul de la Geneva dintre preşedinţii Joseph Biden şi Vladimir Putin ar fi trebuit să stabilizeze relaţiile bilaterale prin delimitarea zonelor şi a problemelor pe care fiecare parte le considera atât de importante încât orice incursiune ostilă ar întâmpina un răspuns puternic. În situaţia actuală de confruntare intensă – care diferă de vechiul model al Războiului Rece din cauza mutaţiei şi fluidităţii sale rapide – această recunoaştere pragmatică a „liniilor roşii” pare să aibă un sens. Cu toate acestea, dovezile în creştere sugerează că înţelegerea reciprocă, realizată probabil, a lăsat multe lacune şi se suprapune între sferele aproximativ evidenţiate ale preocupărilor acute. Ca urmare, volumul total de incertitudine, inerent confruntării în evoluţie, a crescut de fapt. Rusia continuă să cerceteze hotărârea occidentală pentru respectarea regulilor stabilite, deoarece Putin consideră că respectarea acestor reguli considerate de el „neloiale” înseamnă o înfrângere pentru regimul său autocratic maturizat. Deocamdată, cele două ţări au fost de acord cu întoarcerea la post a ambasadorilor lor, cel rus chemat la Moscova în martie şi apoi cel american chemat la Washington în aprilie. De asemenea, cei doi lideri au convenit să înceapă negocierile pentru a înlocui tratatul Noul START, cu un proiect pe termen mai lung, dat fiind faptul că actualul tratat expiră în 2026 şi nu are posibilitatea de prelungire.

În funcţie de modul în care se desfăşoară în continuare astfel de discuţii, acestea ar putea deveni importante, deoarece  se pot adresa şi altor arme nucleare şi sisteme de livrare care nu sunt acoperite de Noul START, arme nucleare nestategice care nu au fost anterior supuse controlului armelor şi în special sistemele de livrare. Aici putem introduce noile echipamente ruseşti, torpilele cu vârf nuclear Poseidon şi racheta de croazieră cu propulsie nucleară Burevestnik. De asemenea cele două puteri au convenit asupra unui dialog despre securitatea cibernetică, în ciuda faptului că, imediat după summit, Vladimir Putin a revenit la acuzaţia că „cel mai mare număr de atacuri cibernetice din lume provin din spaţiul american”. Rusia se pare că a dat asigurări că nu are intenţii de a militariza Arctica, chiar dacă preşedintele Putin a petrecut o bună parte din conferinţa de presă de la Geneva vorbind despre ambiţiile sale strategice din regiune. Şi totuşi, Rusia acumulează o forţă militară fără precedent în Arctica şi îşi testează cele mai noi arme într-o regiune rămasă fără calota de gheaţă din cauza situaţiei de urgenţă climatică, toate acestea în încercarea de a-şi asigura coasta de nord şi de a deschide o rută de transport maritim cheie din Asia către Europa.

Experţii în domeniul armelor şi oficialii occidentali şi-au exprimat îngrijorarea deosebită cu privire la o „super-armă” rusă, torpila Poseidon 2M39. Dezvoltarea torpilei se desfăşoară rapid, preşedintele rus Vladimir Putin cerând o actualizare a unei „etape-cheie” a testelor din februarie de la ministrul său al apărării, Serghei Shoigu, cu teste suplimentare planificate anul acesta, potrivit mai multor rapoarte din mass-media de stat rusă. Această torpilă stealth este alimentată de un reactor nuclear şi este concepută de designerii ruşi pentru a urmări geografia fundului mării. Rusia renovează aerodromurile şi instalaţiile radar din epoca sovietică, construieşte noi porturi şi centre de căutare şi salvare şi îşi construieşte flota de spărgătoare de gheaţă cu energie nucleară şi convenţională. Poze din satelit şi cu informaţiile scurse în media au relevat crearea recentă a unei forţe de alertă de reacţie rapidă la două aerodromuri arctice – Rogachevo şi Anadir. Imaginile din satelit din 16 martie 2021 arată avioane de luptă MiG31BM-uri la baza Nagurskoie, aducând o nouă capacitate a puterii aeriene stealth ruseşti în nordul îndepărtat.

Armele de înaltă tehnologie sunt, de asemenea, testate în mod regulat în zona arctică, potrivit oficialilor ruşi citaţi în mass-media de stat şi oficialilor occidentali. Rusia a susţinut cu succes testul rachetei de croazieră anti-navă „Tsirkon” lansată de pe fregata Amiral Gorshkov. Capacităţile militare ale Rusiei sunt regionalizate între jumătăţile de est şi vest ale teritoriului său arctic. În estul Rusiei Arctice, navele internaţionale călătoresc din regiunea Asia-Pacific prin strâmtoarea îngustă Bering pentru a intra pe ruta principală de navigaţie. Implementarea sistemelor radar Sopka-2 pe insula Wrangel (300 de mile de Alaska) şi Cape Schmidt a fost esenţială pentru îmbunătăţirea gradului de conştientizare operaţională a posibilelor ţinte navale. Sistemele din estul Arctic creează o „cupolă de protecţie”, monitorizând  vasta coastă arctică a Rusiei şi îmbunătăţind capacitatea sa generală de a detecta şi urmări navele şi avioanele. Radarele Sopka-2 controlează, de asemenea, traficul aerian civil şi oferă date meteorologice pentru a informa mai bine marinarii ruşi şi nu numai care traversează ruta de nord. Aceste sisteme îndeplinesc ambiţia preşedintelui Putin de a spori semnificativ traficul maritim de-a lungul rutei arctice, sporind în acelaşi timp şi prezenţa militară a Rusiei în regiune. Rusia continu ridicarea unei ”Cortine de Gheaţă” în Arctica.

Summitul de la Geneva şi ”liniile roşii”

Liniile roşii sunt legate de descurajare şi de o parte si de cealaltă. Nu există nicio îndoială că preşedintele SUA şi-a atins obiectivul principal, care a fost să-i spună lui Putin care sunt „liniile roşii” ale SUA în relaţia dintre cele două. Prima şi cea mai importantă linie roşie este cea legată de acţiunile în spaţiul cibernetic. În ceea ce priveşte securitatea cibernetică, Biden a comunicat omologului său rus o listă de 16 site-uri strategice din SUA – în sectoare precum energia, apa, alimentaţia, sănătatea şi telecomunicaţiile – care ar trebui considerate de „neatins” de hackeri din Rusia sau de escroci ransomware sub pedeapsă de represalii americane cu caracter nespecificat, dar foarte grave.

Probabil că acesta a fost unul dintre cele mai importante elemente din declaraţia lui Biden, mai ales că preşedintele SUA a făcut referiri repetate la conductele de petrol vulnerabile ale Rusiei, de care depinde o mare parte din exporturile vitale ale ţării, precum şi despre capacităţile SUA, cunoscute, în spaţiul cibernetic. Guvernul rus are echipe de hackeri sofisticaţi care au fost acuzaţi de nenumărate incursiuni, inclusiv de atacurile asupra Partidului Democrat înainte de alegerile din 2016, când Biden era vicepreşedinte, şi de pirateria de anul trecut a nouă agenţii federale din SUA şi a aproximativ 100 de afaceri private prin intermediul penetrării software-ului de la SolarWinds Corp. localizată în Texas. Rusia oferă, de asemenea, un refugiu sigur grupurilor de hacking care au purtat atacuri devastatoare asupra companiilor şi organizaţiilor americane, potrivit foştilor oficiali americani şi experţilor în securitate cibernetică. Cu toate acestea, un nou atac organizat de banda de hackeri REvil, presupus cu sediul în Rusia, a lovit sute de companii americane şi europene în weekendul Zilei Independenţei (SUA). Linia roşie în domeniul cibernetic a fost surprinzătoare, din două motive. În primul rând, deşi s-a discutat pe larg, utilitatea liniilor roşii în lumea cibernetică nu a fost în general privită ca o idee bună. În septembrie 2016, când Biden era vicepreşedinte, generalul Kevin McLaughlin, şeful adjunct al Comandamentului Cibernetic al SUA, a explicat Summit-ului de Informaţii şi Securitate Naţională că SUA a decis împotriva trasării „liniilor roşii” în spaţiul cibernetic: „Ambiguitate este modul în care guvernul nostru preferă să reacţioneze”. Şi totuşi Casa Albă a decis în alt fel sub presiunea atacurilor hackerilor ruşi. În cazul în care administraţia Biden se va găsi obligată de cuvintele preşedintelui de a iniţia un atac cibernetic împotriva Rusiei, Congresul se va trezi probabil că nu şi-a exercitat autorităţile constituţionale într-o sferă de conflict în creştere – provocând audieri, deliberări şi eventual o nouă legislaţie.

Preşedintele Biden a subliniat, de asemenea, că a abordat problema suveranităţii ucrainene, precum şi a drepturilor omului în Rusia, stabilind din nou „liniile roşii” ale SUA în aceste zone. Devenirea Ucrainei ca membru al NATO ar fi o „linie roşie” pentru Rusia, a declarat Kremlinul după summitul de la Geneva. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a spus, pe 17 iunie, că Rusia este îngrijorată de discuţiile purtate de Kiev cu oficiali NATO pentru acordarea  PARP (planul de aderare-Planning Action and Review Process), un prim pas către aderarea la alianţa occidentală. Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat, pe 14 iunie, că doreşte un „da” sau „nu” clar de la Biden cu privire la acordarea pentru Ucraina a unui plan de aderare la NATO. Statele Unite au acordat Ucrainei până în prezent asistenţă de securitate de peste 2,5 miliarde de dolari din 2014, de când Rusia a anexat forţat Crimeea.

Dar Biden a pus o condiţie: Kievul trebuie să elimine corupţia şi să îndeplinească alte criterii înainte ca aceasta să poată adera. Este ceva care pare imposibil de realizat de elita de la Kiev. În al doilea rând, pentru Biden şi pentru mulţi oficiali înalţi ai administraţiei, dezacordul asupra liniei roşii a preşedintelui Barack Obama cu privire la regimul Bashar al-Assad din Siria este cu siguranţă în mintea lor. La o conferinţă de presă din 20 august 2012, Obama le-a spus jurnaliştilor: „Am fost foarte clar pentru regimul Assad că o linie roşie pentru noi este că începem să vedem o grămadă întreagă de arme chimice care se mişcă sau sunt utilizate. Asta mi-ar schimba calculul.” Eşecul lui Obama de a-şi apăra propria linie roşie a fost observat de aliaţi şi adversari din întreaga lume, doborând credibilitatea Americii în apărarea normelor pe care pretindea că le foloseşte. Biden a adus un alt contrast binevenit faţă de înaintaşul Trump în ceea ce priveşte drepturile omului, o line roşi extrem de clară, despre care a subliniat că sunt indisolubil întreţesute în politica externă a SUA. Ar avea consecinţe devastatoare pentru Moscova dacă liderul opoziţiei ruse Alexei Navalni ar muri în închisoare, a spus el. Putin a respins temerile legate de Navalni, spunând că de fapt el „a vrut să fie arestat”.

Linii roşii ale Rusiei-Ucraina ”tamponul strategic” al Kremlinului

Obiectivele strategice ale lui Putin sunt restabilirea dominanţei geopolitice a Rusiei în Eurasia şi slăbirea adversarilor săi strategici principali, SUA şi NATO. Putin consideră că politicile de promovare a democraţiei americane din Ucraina şi din alte state foste sovietice reprezintă o ameninţare mortală pentru regimul său şi pentru securitatea Rusiei. Democraţia este înţeleasă greşit de mulţi ruşi, iar liderii Moscovei o consideră haotică şi destabilizantă. După ce a modernizat strategia militară şi de luptă a războiului dus de Rusia în ultimul deceniu, Putin se simte încrezător în ceea ce priveşte întoarcerea Rusiei ca „mare putere”.

Strategia de securitate a Rusiei este mai periculoasă acum decât în timpul Războiului Rece. Dintr-o perspectivă rusă, liniile roşii de aici sunt mai groase şi consecinţele traversării lor mult mai mari. Ucraina este cheia. Pentru Moscova, perspectiva aderării Ucrainei la NATO este o linie roşie grea care nu trebuie trecută, la fel ca şi perspectiva prezenţei militare a SUA sau NATO în Ucraina. Tamponul pe care ţara îl creează între Rusia şi Occident este fundamental pentru preşedintele Putin. Rusia consideră Ucraina ca parte a perimetrului său de securitate. De secole, Rusia s-a bazat pe acest aşa-numit „tampon strategic” pentru a se proteja, inclusiv pentru protecţia sediul guvernului de la Moscova. Este o strategie de supravieţuire, de a-şi domina vecinul, pentru a se asigura că duşmanii săi varsă mai mult sânge în drumul spre Moscova. Blitzkriegul nazist a trecut peste Franţa, dar a ajuns la doar câţiva kilometri de Kremlin. Anexarea Crimeei în 2014 şi invadarea Ucrainei este modalitatea lui Putin de a împiedica aderarea la NATO. Crezând că pierderea statelor baltice în faţa NATO a erodat securitatea Rusiei, Putin a trasat o „linie roşie” pentru Occident în Ucraina. El consideră rezultatul confruntării dintre Moscova şi Washington asupra Ucrainei ca pe un concurs pe care Rusia trebuie să îl câştige. Putin înţelege că SUA va lucra pentru a ”îngrădi Rusia”, indiferent de cine ocupă fotoliul de la Casa Albă. Kremlinul probabil a ajuns la concluzia că un război SUA-Rusia este într-o zi inevitabil şi a luat măsuri pentru a se pregăti pentru acesta. Rusia consideră că ar putea câştiga un astfel de război vizând dependenţa SUA de tehnologie, pe care Moscova o consideră o vulnerabilitate. La ordinele sale, strategii lui Putin au dezvoltat un plan pentru a destabiliza America, treptat, din interior. Ruşii cred că înţeleg psihicul american şi pot menţine actuala confruntare SUA-Rusia sub pragul unui război real.

Atacurile cibernetice, dezinformarea, spionajul şi operaţiunile de influenţă ascunsă sunt armele preferate de Putin pentru a amplifica tensiunile societale existente şi a alimenta instabilitatea în America. În calitate de „fost” spymaster KGB, priceput în judo, Putin aşteaptă cu răbdare momentul oportun, când riscul pare acceptabil, pentru a-şi dezechilibra adversarul. Percepţia Kremlinului despre o preşedinţie slabă a SUA sub Joe Biden – preocupat de China, de politica partizană şi de răsturnarea socială internă – îl motivează pe Putin să acţioneze acum asupra obiectivului său de a îndepărta Ucraina de orbita Washingtonului. Recentele măsuri de „represalii” ale preşedintelui Biden împotriva acţiunilor agresive ale Rusiei în SUA şi pe plan internaţional nu vor schimba comportamentul lui Putin. Aceste răspunsuri tactice, ”ad hoc”, nu vor reordona mentalitatea strategică veche de un secol a Rusiei, ceea ce presupune o confruntare nedeterminată cu Occidentul. Sancţiunile vor afecta, dar vor confirma, de asemenea, concluzia lui Putin că SUA caută distrugerea economică a Rusiei şi vor consolida sprijinul ruşilor pentru poziţia anti-americană a lui Putin. Înţelegerea mentalităţii lui Putin şi a motivaţiei anti-americane este o condiţie prealabilă pentru a concepe o contra-strategie viabilă în SUA dar şi în Europa. Din păcate, comunitatea de informaţii din cele două zone menţionate este deficitară în expertiza limbii şi culturii ruseşti. Un analist care lucrează la ţinte di Rusia trebuie să fie capabil să gândească ca un rus, nu ca un american sau ca un european şi să vorbească aproape nativ rusa, pentru a interpreta corect informaţiile şi a oferi evaluări sensibile comandanţilor militari şi planificatorilor de politici. Fără aceste abilităţi, este imposibil să decodificăm intenţiile lui Putin în Ucraina sau să stabilizăm relaţiile dintre SUA/Europa şi Rusia.

Răspuns asimetric al Rusiei

Putin a vorbit deja despre „răspunsul asimetric” al Rusiei la acţiunile occidentale cu ani în urmă, dar de data aceasta a făcut un pas mai departe menţionând liniile roşii. Având în vedere că rareori vorbeşte direct despre intenţiile Rusiei, nu este de mirare că nu a spus în mod specific care sunt liniile roşii ale Moscovei. O astfel de poziţie lasă loc pentru diverse manevre politice. Dacă Occidentul nu ştie care sunt liniile roşii ale Rusiei, cum pot Statele Unite, NATO şi Uniunea Europeană să arate o reţinere în relaţiile lor cu Moscova? Pe de altă parte, fără o definiţie clară a punctului de neîntoarcere al Rusiei, Kremlinul îşi poate salva întotdeauna faţa şi evita confruntările pe arena globală, susţinând că „linia roşie” nu a fost trecută. Cu toate acestea, există indicii că Rusia ar putea adopta treptat o abordare puţin mai dură faţă de acţiunile occidentale. De exemplu, ca răspuns la expulzarea recentă a 18 diplomaţi ruşi din Republica Cehă, Moscova a decis expulzarea a 20 de diplomaţi cehi. Este demn de remarcat faptul că, în trecut, Federaţia Rusă a aderat la linia măsurilor pur de represalii, trimiţând acasă un număr identic de diplomaţi. O astfel de practică s-ar putea schimba acum. Cu toate acestea, dacă Occidentul continuă să impună sancţiuni Rusiei, răspunsurile Kremlinului vor rămâne probabil destul de calculate şi limitate, deşi în unele situaţii ar putea să-şi arate dinţii, lucru demonstrat în mod clar de cazul diplomaţilor cehi. Mai devreme sau mai târziu, totuşi, Rusia ar putea fi în măsură să răspundă decisiv la ceea ce Putin a numit „grosolănie flagrantă” şi „eforturi neprietenoase”.

Alternativ, o abordare pasivă şi ne acţiunea ar putea fi interpretate ca un semn de slăbiciune. Putin ar putea avea doar idei vagi despre capabilităţile ofensive şi defensive în arena războiului cibernetic, dar el a dezvoltat o înclinaţie pentru jocul „liniilor roşii”, ameninţând, în discursul său din 2021 adresat Adunării Federale (parlament), consecinţe grave asupra oricui îndrăzneşte a trece graniţele stabilite de Moscova. Kremlinul a clarificat apoi că o anumită „linie roşie” este cea care se referă la „declaraţii jignitoare” referitoare la conducerea Rusiei. Biden a găsit oportun să schimbe tonul, iar Putin a confirmat că este „mulţumit” de explicaţia de la Casa Albă cu privire la comentariul anterior- „criminal”- care îl caracteriza pe liderul Rusiei, comentariu condamnat cu furie de propaganda rusă. Moscova a căutat să valorifice acel succes simbolic şi să reia dialogul ca de obicei cu preşedintele francez Emmanuel Macron, întotdeauna dornic de aşa ceva, şi cu  cancelarul german Angela Merkel, un pic mai rezervat.

Cu toate acestea, la recentul summit al Uniunii Europene, membrii estici au refuzat să îmbrăţişeze iniţiativa Macron-Merkel avansată în grabă pentru o întâlnire la nivel înalt UE-Rusia care să-l implice pe Putin. Dansurile diplomatice vor continua să înconjoare astfel de sensibilităţi exagerate, dar mult mai periculoase sunt încercările Rusiei de a împinge „liniile roşii” în sfera securităţii militare. Demonstrarea mult trâmbiţată – chiar dacă, în termeni reali, a eşuat – a intenţiei de a ”expulza” distrugătorul Regatului Unit HMS Defender, care efectua un pasaj nevinovat în apropierea Sevastopolului ocupat, a constituit o escaladare serioasă a acestor eforturi. Şi experţii ruşi continuă să discute consecinţele sale. Rusiei caută să „convingă” NATO să accepte de facto, dacă nu de drept, anexarea ilegală a Crimeei. Putin a extins acest calcul şi mai mult, speculând că Rusia poate opta pentru scufundarea unei nave ostile fără a risca un „al treilea război mondial”, deoarece duşmanii săi ştiu că o victorie este imposibilă.

Această ipoteză iresponsabilă confirmă că Rusia nu este interesată de discuţii de consolidare a încrederii privind prevenirea incidentelor periculoase pe mare. Fiecare referinţă făcută de Putin la unitatea dintre ruşi şi ucraineni oferă Kievului un nou impuls pentru consolidarea statalităţii ucrainene şi a legăturilor cu Occidentul. Situaţia este exact opusă în Belarus. Regimul autocratic combătut al acestuia din urmă a rezistat resentimentelor de masă în ultimi ani, în mare parte datorită sprijinului extins din partea Rusiei. Kremlinul încearcă să clarifice faptul că păstrarea regimului lui Lukaşenko constituie o altă „linie roşie” fermă, în timp ce înăsprirea progresivă a sancţiunilor UE împotriva Belarusului înseamnă modificarea limitelor interferenţelor acceptabile. Guvernul rus a încercat să îşi stabilească poziţiile şi percepţiile în noua strategie de securitate naţională, aprobată de Putin în 2 iulie, dar, de fapt, acest document declară doar hotărârea Rusiei de a rezista presiunilor occidentale ostile.

Proclamarea succesului Strategiei în rezistenţa la sancţiuni şi susţinerea valorilor tradiţionale trădează presimţirea elitei ruse că, în dimensiunea economică a confruntării ireductibile cu Occidentul, Rusia este un perdant desemnat, deoarece modernizarea sa este blocată fără speranţă. Sancţiunile, chiar dacă în prezent se concentrează asupra Belarusului, ele ridică o succesiune de lovituri asupra sectorului cel mai vulnerabil din „apărarea” Rusiei-energia şi nu pot fi contracarate simetric, deoarece schimbările de pe pieţele globale de energie refuză din ce în ce mai mult Moscovei posibilitatea de a folosi ca armă exportul său de petrol şi gaze naturale. Rusia poate răspunde la această încălcare ireparabilă a „suveranităţii sale economice”, atacând punctele slabe occidentale, ignorând „liniile roşii” menite să le protejeze. Disponibilitate demonstrată de a recurge la mijloacele militare ar trebui să facă propriile „linii roşii” ale Rusiei inatacabile, dar acestea sunt compromise mai mult de degenerarea aparentă a unei autocraţii corupte decât de orice provocări externe.