Să rememorăm ce spunea fostul secretar al apărării al SUA, Robert Gates, în iunie 2011: Misiunea (în Afganistan, n.A.G.) a devoalat numeroase neîmpliniri în ceea ce privește capabilitățile militare și voința politică (a membrilor Alianței, n.A.G.). În pofida a mai mult de două milioane de militari în Alianță, staff-ul NATO a luptat cu disperare să desfășoare și să sprijine în teren 25-40.000 de militari. În Libia, a continuat Robert Gates, a devenit mult mai dureros și mai clar că aceleași neîmpliniri au potențialul să pună în pericol abilitatea de a conduce în mod integrat o campanie aeriană și navală. În timp ce fiecare membru al Alianței a votat pentru campania militară din Libia, mai mult de jumătate nu au participat și numai o treime a participat în campania de lovire a inamicului.  

Câți dintre liderii europeni s-au deplasat în centrul și estul Europei de la începutul crizei din Crimeea? Câți din miniștrii de externe sau miniștrii apărării din cancelariile occidentale au aterizat la Varșovia sau București? Vă reamintesc numai de Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, care a dat asigurări solide în ceea ce privește sprijinul pe care-l va primi România în fața amenințărilor președintelui Vladimir Putin. Astăzi, când scriu aceste rânduri, dar și în zilele care vin, un adevarat desant de oficiali americani va veni la București: vicepreședintele Joe Biden și seful Pentagonului – Chuck Hagel. Președintele Traian Basescu s-a întâlnit deja cu adjunctul șefului CIA, Avril Haines, potrivit unui comunicat al Președinției. Vizitele oficialilor americani vin pe fondul conflictului din Ucraina și al încercărilor SUA și NATO de a-și asigura aliații din centrul și estul Europei că Washingtonul este solidar în fața amenințărilor crescânde din partea Federației Ruse. Noi, românii, simțim nevoia, la fel ca și țările baltice sau Polonia, în fapt, Noua Europă, unei protecții militare din partea americanilor sau a unei prezențe NATO la granița de est a Europei.

După încheierea Războiului Rece, NATO și politica de securitate a Europei s-au bazat pe câteva evaluări strategice considerate fundamentale de cancelariile occidentale. Să le luăm pe rând. Prima și cea mai importantă a fost prezumția că Rusia a intrat în colaps din punct de vedere militar și economic, fără a mai reprezenta o amenințare la securitatea Europei. Al doilea considerent a fost rolul NATO: deplasarea centrului de greutate de la operațiile aflate sub egida art.5. la operații out of aria (în afara ariei de responsabilitate). În noile condiții create de căderea Cortinei de Fier, NATO a găsit o cale de revigorare prin lărgirile succesive din 1990 (Germania de Est), 1999 (Polonia, Ungaria, Cehia), 2004 (România, Estonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Slovacia, Slovenia) și 2009 (Croația, Albania) care au dus, în final, la lărgirea ariei de responsabilitate spre granița Federației Ruse. În al treilea rând, lărgirea s-a făcut pe baza primei prezumții prezentate mai sus, dar și a lipsei de reacție a Federației Ruse, altfel decât prin declarații mai mult sau mai puțin iritate. Ceea ce s-a întâmplat până la un punct: pregătirea pentru aderare a Ucrainei și Georgiei, în 2008. Legat de misiunile Alianței în afara ariei de responsabilitate a apărut cea de-a patra considerație, faptul că Alianța poate desfășura cu succes operații de stabilizare în zone diferite de Europa, precum Irak, Afganistan și Libia.

Evaluările au fost corecte, cu excepția celei asupra Federației Ruse care a dat semne de nervozitate, începând cu 1999, odată cu venirea la putere a președintelui Vladimir Putin. Adus la putere de siloviki lui Igor Sechin (actualul șef al Rosfnet) pentru a recrea Rusia Imperială, președintele Vladimir Putin nu i-a dezamăgit. Cu calm, folosind un amestec de naționalism și ortodoxie aruncat în ochii populației, a adus stabilitatea politică și economică, a subordonat oligarhia rusă (cei care nu au dorit au intrat în închisoare, Mihail Hodorkovski, sau au fugit în străinătate, Boris Berezovski) după care a dotat forțele armate cu tehnică nouă, dar și cu rachete de croaizeră sau intercontinentale de ultimă generație (Forțele strategice). Deși se cunoștea trecutul său în KGB, cancelariile occidentale nu l-au luat foarte în serios, cu excepția Germaniei, care avea o relație specială, situată în umbră, și datorată serviciilor secrete sovietice, relație creată sub bagheta lui Adropov, în anii ’60 ai secolului trecut. Partidul din care face parte ministrul de externe este cel care, sub conducerea lui Willy Brandt, a inițiat conceptul de Ostpolitik, o politică de reconciliere față de URSS și de fostele state comuniste din est.

Pe termen lung, politica de apropiere economică a diminuat aversiunile dintre Bonn și Moscova și a dus la realizarea unui eveniment politic european important: Conferința de Securitate și Cooperare în Europa, de la Helsinki, din 1975.

Cancelarul social-democrat (SPD) Gerhard Schröder, care a guvernat din1998 până în 2005, a adăugat un element nou la conceptul Ostpolitik și anume relația diplomatică personală. Schröder a dezvoltat cu Putin o prietenie politică în timpul mandatului său la Berlin și a reușit să antagonizeze Europa Occidentală datorită proiectului Nord Stream care aduce gazul rusesc prin Marea Baltică în Germania. La încheierea mandatului, Gerhard Schröder a fost numit președintele board-ului de conducere al gazoductului Nord Stream de către Putin, care a considerat că aceasta este cea mai bună cale de a mulțumi fostului cancelar pentru relația deosebită cu Federația Rusă. Prietenia lor l-a apărat pe Putin de sancțiuni dure din partea europenilor odată cu invazia Crimeei. În 2005, prin alianța dintre SPD și Creștin-Democrați, fostul șef al stafului lui Gerhard Schröder, Frank-Walter Steinmeier, prieten cu cancelarul Schröder din 1990, a devenit ministru de externe la Berlin, în cabinetul Angelei Merkel și a continuat politica de toleranță față de Rusia. Frank-Walter Steinmeier a inițiat Parteneriatul pentru modernizare cu Rusia, în 2008, sub președinția lui Medvedev, cu speranța că noile autorități vor dori un astfel de obiectiv. Dar comanda era la prim-ministrul Putin și acest lucru a fost devoalat în august 2008, odată cu intervenția rusă în Georgia. Alegerile din 2009 au dus la schimbarea ministrului de externe cu liberalul  Guido Westerwelle, a cărui politică s-a îndreptat spre țările din Europa de Est și Centrală. Odată cu reîntoarcerea lui Steinmeier la Ministerul de Externe, în 2013, politica lui Schröder față de Moscova a revenit la Berlin și toți foștii colaboratori pe relația cu Federația Rusă, inclusiv Gernot Erler, autorul măsurilor de apropiere față de Kremlin, s-au întors la Externe. Gernot Erler și-a reluat poziția de coordonator pentru cooperare la nivelul societăţii civile cu Federaţia Rusă, Asia Centrală şi ţările Parteneriatului Estic.

Criza din Ucraina l-a făcut pe Steinmeier să recunoască unele greșeli comise în politica față de Rusia. El a criticat rolul Rusiei în criza ucraineană și a declarat că este inadmisibil modul în care Rusia s-a folosit de situația economică disperată a Ucrainei pentru a bloca ascensiunea acesteia în UE. În 2014, oficialii occidentali au avut revelația unei lecții strategice despre erorile comise față de Federația Rusă, dar și față de conceptul de apărare colectivă.

Ce se mai poate face acum? Nu prea multe! Acum evoluția evenimentelor depinde de două lucruri: evoluția guvernului de la Kiev și coeziunea UE și a NATO. În timp ce UE se confruntă cu spectrul unor alegeri în care coeziunea internă, și așa șubredă, este amenințată de extrema stângă, un candidat devenit important pentru alegerile din Parlamentul European, Washingtonul a desantat în estul Europei pentru a reasigura partenerii loiali – Polonia, România și țările baltice – de sprijinul lor militar. SUA și UE încearcă găsirea unui răspuns coerent la agresiunea Rusiei în Ucraina, fiecare în registrul ei de abordare. Amenințarea este prezentă și președintele Putin nu dă semne că ar dori o încetare a ostilităților în Ucraina.

Urmează operațiile de pace, la fel ca în Transnistria?

Cum poate fi oprit? De o Europă unită în acțiune, nu în vorbe! În rest, în zona limitrofă nu vor angaja decât trupe ucrainene. De asemenea, războiul informațional continuă cu cei care nu au ajuns la maturitatea găsirii unui răspuns adecvat la amenințările Kremlinului.

Robert Kaplan avertiza că Vladimir Putin ştie că Articolul 5 din Tratatul NATO îi protejează pe membrii Alianţei de o invazie terestră, dar nu şi de acţiuni subversive, prin cumpărarea instituţiilor media, a băncilor etc. Analistul Stratfor a avertizat România că trebuie să se ferească de acţiunile Rusiei în următorii cinci ani, conform Mediafax.

Cum decriptăm această declarație? Simplu: e nevoie de maximă atenție la ce cumpără rușii direct sau prin intermediari (și are destui…) în România! Sunt deja companii în România care au în spate un acționariat compus din oligarhi ruși apropiați de Kremlin.

Rusia a folosit în Ucraina un fel de operații militare de agresiune semi-acoperite.  Campania din Crimeea și estul Ucrainei nu a implicat coloane de tancuri și mașini blindate, decât într-o foarte mică măsură, majoritatea fiind plasată la graniță, în principal pentru intimidare. Moscova a folosit provocările, suporterii locali, invocând protecția minorități rusofone, forțele speciale cu uniforme fără însemne („omuleții verzi”!), atacurile cibernetice, o campanie masivă de dezinformare pentru a crea instabilitate și un pretex al anexării de teritorii. Găsim în spectrul amenințărilor actuale, utilizate de Moscova, deopotrivă amenințări convenționale, dar și amenințări imagologice și asimetrice. Care pot fi, în aceste condiții de derulare a operațiilor psihologice, câteva din elementele ce trebuie consolidate în cadrul unui stat supus unui astfel de tip de agresiune: stabilitatea politică internă și asigurarea securității naționale prin creșterea capacităților militare, sistemele de avertizare timpurie, măsurile de război cibernetic și electronic, utilizarea la maximum a capacităților diplomației publice.

Răspunsul europenilor și al NATO la evenimentele din Ucraina a fost lipsit de vlagă și din cale afară de uzat: asigurări verbale, vizite, rotații de trupe dislocate în Europa, supraveghere aeriană și exerciții militare de mică amploare. Opinia mea este că NATO trebuie să dezvolte un răspuns viguros, pe termen lung, la reacția Rusiei în Ucraina, pentru că țările din est au minorități puternice rusofone care pot genera oricând un conflict militar. Propunerea secretarului general al NATO de a muta baze militare NATO în est, făcută la București, îmi pare rezonabilă. Este clar că misiunea NATO de apărare colectivă traversează un moment fundamental de reevaluare, care se va afla în prim-planul Summitului din Țara Galilor din octombrie. Apărarea colectivă este vitală pentru Europa de astăzi, iar descurajarea revenit în forță dintr-un trecut nu prea îndepărtat.

Pe scurt: într-o Europă ale cărei ambiții militare sunt confuze, singura realitate palpabilă a fost până acum tăierea bugetelor militare. Este cazul ca politicienii să-și regândească strategiile, altfel vor fi numiți de la… Moscova!