În prezent, cel mai mare risc global este generat de neînţelegerile comerciale dintre SUA şi unele state europene din UE. Acesta nu se încadrează în riscul generat de competiţiia între marile puteri, dar face parte din războaiele colaterale cu implicaţii în competiţie. Posibila transformare a SUA într-un adversar al unităţii europene – prin perceperea UE nu ca pe un partener economic şi de securitate valoros, ci ca pe un rival enervant şi periculos – constituie un risc extrem de mare. O rivalitate SUA-UE ar permite Rusiei dar şi Chinei să se poziţioneze într-o opoziţie iliberală care să adauge noi forţe de nivel doi formând o balanţă de putere instabilă, cu potenţial belicos. 

Administratia preşedintelui american Donald Trump a impus taxe vamale pentru bunuri provenite din ţările Uniunii Europene, care afectează, în principal, Spania, Germania, Franta şi Marea Britanie. Taxarea exporturilor din UE a fost rezultatul deciziei, în favoarea SUA, venită de la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), la începutul lunii octombrie, privind subvenţiile ilegale pe care le-a primit producătorul european de avioane Airbus, ceea ce a autorizat Washington sa aplice sanctiuni în sumă de 7,5 miliarde de dolari (circa 6,900 miliarde euro) anual. UE, la rândul său, aşteaptă ca OMC să se pronunţe într-un caz similar legat de ajutoarele americane pentru Boeing şi a avertizat SUA că se vede obligată să vină cu contramasuri similare. Din aceste fapte şi decizii deducem clar că războiul comercial s-a declanşat. Recesiune bate la uşă în perspectiva anilor 2020, iar ea va afecta inclusiv România care după unele statistici are 80% afaceri în industria auto europeană intrată acum în colimatorul taxelor care vor fi aprobate de preşedintele Donald Trump în perioada următoare. Cum va continua vom vedea. 

În acest timp Rusia şi-a continuat nestigherită acţiunile de reocupare a fostelor teritorii ale URSS în zona propriilor graniţele. Acest „război” se desfăşoară pe fundalul începutului unei noi curse a înarmărilor.

Riscul a crescut odată cu renunţarea Rusiei şi SUA la Tratatul privind Forţele Nucleare cu Rază Intermediară de Acţiune ( în anul 2019) şi renunţarea de către Moscova la Tratatul Forţelor Convenţionale (CFE) din Europa (în anul 2007). New Start Treaty (2011-2021) va expira în 2021 şi nu e deloc sigur că SUA şi Rusia vor negocia cu succes un nou acord, mai ales că va fi necesar un triumvirat cu participarea Chinei la înţelegerea celor două. Disputa se poartă în jurul sistemelor „scut antirachetă” ale NATO din Polonia şi România şi a planurilor ruse şi chineze de a dezvolta rachete cu rază medie şi rachete de croazieră hipersonice care să nu fie depistate şi anihilate de scuturi din diferite zone ale globului. China ar putea avea în 2021 un sistem de laser cu bază terestră capabil să atace sateliţi pe orbită. 

Eram în China în 2007 când chinezii au făcut prima experienţă cu un sistem de lovire kinetic anti-satelit şi şi-au doborât primul satelit meteorologic), cu o masă de 750 kg, FY-1C din seria Fengyun lansat de chinezi pe orbita pământului la o altitudine de 865 km. A fost distrus de un vehicul cinetic care se deplasează cu o viteză de 8 km/s din direcţia opusă. Acesta a fost lansat cu o rachetă cu mai multe trepte cu combustibil solid de la Xichang Satellite Launch Center sau din apropiere. O cablogramă a Departamentului de Stat dezvăluită de WikiLeaks indică faptul că acelaşi sistem a fost testat pe o ţintă balistică în ianuarie 2010, în ceea ce guvernul chinez a descris public ca test al „tehnologiei de interceptare a rachetelor cu baza la sol”. 

Această descriere se potriveşte îndeaproape cu descrierea guvernului chinez a unui alt test din ianuarie 2013, ceea ce a determinat unii analişti să concluzioneze că a fost încă un test al aceluiaşi sistem ASAT, din nou împotriva unei ţinte balistice şi nu a unui satelit. Sistemul chinez anti-satelit a fost devoalat de către directorul Agenţiei de Informaţii pentru Apărare, generalul locotenent Michael Maples, într-o audiere a Comitetului Serviciilor Armate din Senat sub denumirea de SC-19[1]. Rusia pare dispusă să participe la cursa înarmărilor, dar nu ştim în ce măsură declaraţiile nu sunt mai ales de uz intern, electoral. 

Preşedintele Putin, în timpul unei vizite la Helsinki, a spus că se teme că Washingtonul ar putea utiliza sistemele sale anti-rachetă poziţionate în România şi Polonia pentru a lansa rachete de croazieră terestre (cu rază de cel puţin 500 km), pe care Rusia le consideră o ameninţare, afirmând că Moscova va da „un răspuns adecvat şi reciproc”. 

Cât priveste situaţia din Siria putem afirma: este posibil ca preşedintele Donald J. Trump să fi crezut că-i face o favoare preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan, acceptând mutarea trupelor americane din nordul Siriei, permiţând astfel militarilor turci şi miliţiilor arabe aliate să invadeze zonele controlate de kurzi. În acest fel, Trump a ”scufundat” relaţiile SUA-Turcia într-o criză mai mare ca niciodată şi a ridicat întrebări noi dacă Turcia mai aparţine Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Kremlinul a preluat diplomaţia la care Washingtonul a renunţat în Orientul Mijlociu. De la negocierile dintre Israel şi Egipt, purtate de echipa Kissinger, America nu a mai lăsat ştafeta diplomatică din mână în Orient. Rusia şi Turcia şi-au dat mâna în Siria. După şase ore de negocieri, Vladimir Putin şi Recep Erdogan au decis să-i îndepărteze împreună pe milianţii kurzi de la graniţa turco-siriană, chiar dacă asta înseamnă, practic, să ocupe militar teritoriul unei alte ţări. 

Preşedintele sirian Bashar al-Assad a fost informat ulterior de Kremlin despre această decizie. Kurzii din această zonă de graniţă au fost aliaţii Statelor Unite în lupta împotriva ISIS, iar americanii au intermediat armistiţiul de cinci zile, pentru a le da timp luptătorilor kurzi să se retragă. Negocierile Turcia Rusia au rezultat într-un acord în zece puncte[2]. Vom vedea ceea ce se va întampla în final. În concluzie: Chiar dacă Turcia rămâne în NATO, Statele Unite şi alţi membri din alianţă trebuie să renunţe la iluzia că Turcia este un partener de încredere. Ei ar trebui să trateze Turcia ca pe un „frenemy” (traducere din engleză: o persoană cu care cineva este prietenos în ciuda unei antipatii sau rivalităţi fundamentale), pentru a adopta termenul care a fost aplicat Pakistanului, un alt aliat al SUA. Încă vor fi probleme cu care Ankara şi Washington pot coopera, dar interesele turceşti s-au diferenţiat radical de cele ale Statelor Unite. Preşedintele CFR, Richard N. Haass, susţine că, din această cauză, Statele Unite „ar trebui să retragă toate armele nucleare, să reducă dependenţa de bazele Turciei şi să restricţioneze schimbul de informaţii şi vânzările de arme”. Foarte interesantă decizie care ar trebui luată. Şi va fi luată!

”Strada Şiită” o cale spre un război civil în Iran!

Cele două crize din Siria şi Irak modifică câmpurile de luptă ale regiunii şi dinamica geopolitică. Rusia, Turcia, Iranul, regimul Assad şi ISIS se extind în timp ce trupele americane se retrag din nord-estul Siriei spre bazele din vestul Irakului. În Irakul vecin, protestele populare răspândite creează oportunităţi militare şi politice Iranului şi reprezentanţilor săi. Iată câteva dintre implicaţiile sumbre pentru securitatea SUA şi chiar pentru cea a Europei în viziunea unui profesor la Institutul de Studii pentru Război, colonelul în rezervă Ketti David (Forţele Terestre- SUA):

1. Statele Unite vor fi mai puţin capabile să vizeze teroriştii care planifică atacuri externe din Siria. Retragerea militară americană cedează un control mare asupra spaţiului aerian al Siriei armatei ruse. Loviturile aeriene au fost arma principală pe care SUA o folosit-o împotriva teroriştilor din Siria. 

2. ISIS va reveni!. Deşi coaliţia condusă de SUA a lipsit ISIS de teritoriul său, mulţi dintre liderii săi au supravieţuit. Acum, mii de luptători ai acesteia pot ieşi din detenţia asigurată de militarii kurzi în lagare speciale de către Forţele Democrate Siriene. Kurzi se retrag acum din faţa invaziei turce şi părăsesc posturile în care sunt dislocaţi. Am avut nevoie de trei ani pentru ca ISIS să se formeze după înfrângerea Al Qaeda în Irak. Se aşteaptă ca ISIS 2.0 să reapară în câteva luni după invazia turcă.

3. Al Qaeda îşi poate extinde fortăreaţa în nord-vestul Siriei. Provincia Idlib găzduieşte cea mai mare concentrare de luptători al Qaeda care există încă din 11 septembrie 2001. Eforturile forţelor de opoziţie susţinute de turci vor creşte în urma invaziei şi vor impiedica forţele guvernului sirian să preia controlul zonei. Nu există nicio forţă rămasă în zonă cu voinţa sau cu mijloacele de confruntare cu peste 30.000 de jihadişti „împietriţi de lupta” care au dus-o în Idlib, sanctuarul pentru operaţiuniunile lor.

4. Turcia nu va lupta cu ISIS. Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, se sprijină pe islamişti!. Erdogan nu are stimulente pentru a lupta direct cu ISIS. De asemenea, se teme de o reacţie a ISIS în Turcia. În primii ani ai revoltei siriene, Turcia a servit ca centru de „bun venit” pentru jihadiştii care s-au aruncat în luptă în Siria. Turcia va plăti un preţ mare pe termen lung pentru incapacitatea lui Erdogan de a-şi echilibra dorinţa de a guverna un stat modern cu acceptarea tacită a mişcărilor islamiste.

5. Turcia va ocupa nord-estul Siriei pentru o lungă perioadă de timp. Deşi multe puteri se opun retoric invaziei Turciei în nord-estul Siriei, puţine sunt pregătite să treacă dincolo de cuvinte. Forţele lui Assad nu pot expulza în mod independent forţele turceşti. Kurzii nu vor avea decât un ajutor limitat din partea Assad împotriva ocupaţiei. Rusia apreciază Turcia ca un „cui” împotriva NATO şi îi pasă mai mult de acest fapt decât de ocupaţia teritoriului din nordul Siriei de către Ankara. Iranul are o mare prioritate în a-şi construi baze militare de atac împotriva Israelului, şi de a supravieţui impactului sancţiunilor americane şi de a stinge instabilitatea în Irakul pe care-l controlează.

6. Războiul civil din Siria va reizbucni. Forţele invadatoare ale Turciei vor lupta împotriva oricărei forţe pro-regim sirian întâlnite şi vor continua operaţiunile anti-regim după terminarea invaziei lor iniţiale. „Centura arabă” sunnită pe care Erdogan o realizează va servi drept refugiu pentru opoziţia la guvernarea lui Assad. Acest nou refugiu sigur va interacţiona cu cel existent dominat de al-Qaeda în Idlib. Un război civil sirian reînviat va trimite valuri de refugiaţi în Europa, va radicaliza mai mulţi luptători şi va destabiliza ţările vecine.

7. Kurzii vor rămâne o problemă regională. Invazia turcă vizează în mod specific unităţile de protecţie a poporului, o afiliere armată la Partidului Muncitorilor din Kurdistan sau PKK, care are filiale în Turcia, Irak şi Iran. Luptătorii kurzi din toată regiunea vor avea un motiv să se mobilizeze. Kurzii afiliaţi de PKK au pierdut Afrin, în nord-vestul Siriei, la ultima operaţiune turcă din Siria la începutul anului 2018. În Kurdistanul irakian, partidele kurde care guvernează au pierdut Kirkuk – zona bogată în petrol, disputată în nordul Irakului – în favoare forţelor de securitate irakiene şi proxilor iranieni. Este o întrebare deschisă dacă kurzi se vor uni sau vor lucra la obiective încrucişate, aşa cum au făcut-o de mai multe ori în istoria lor. Abandonarea de către SUA va declanşa o creştere a militanţei kurde, deoarece aceştia sunt atacaţi din toate părţile.

8. Protestele irakiene vor slăbi guvernul şi se vor răspândi în Iran. Protestele din Irak sunt un fenomen nou: „strada Şiită” – atacă propria elită politică conducătoare. Acest lucru îi îngrozesc pe liderii Iranului, care se tem că milioanele de pelerini iranieni care au intrat în Irak pentru a comemora sărbătoarea religioasă a lui Arba’een[3]  şi care ar putea duce aceste ideei revoluţionare cu ei la Teheran. Aşadar, Teheran trimite forţe Quod iraniene pentru a consolida grupurile miliţiilor sale din Irak. Iranu nu va face decât să erodeze guvernul irakian cu sprijinul pe care-l dă. 

9. Israelul va lua măsuri îndrăzneţe împotriva Iranului mai ales prin venire la guvernare a generalului Benni Gantz. Prezenţa SUA în Irak şi Siria poate servi în prezent pentru a modera acţiunile israeliene.Forţele americane pe teren în Irak şi Siria sunt vulnerabile la atacurile de răzbunare ale grupurilor susţinute de iranieni de fiecare dată când Israel efectuează o lovitura aeriană. Iranul şi reprezentanţii săi nu fac nicio distincţie între atacurile efectuate de Israel şi cele efectuate de SUA. Pe măsură ce SUA se retrag din Siria, Iranul va muta mai multe arme şi echipamente în timp ce Israelul va lovi orice livrare pe care o percepe ca o ameninţare. Israel consideră că acţiunile sale agresive sunt măsurile defensive necesare. Iranul va percepe cu siguranţă drept o escaladare a actiunilor militare ceea ce Tel Avivul face din punct de vedere militar. Cu cât forţele americane din Irak şi Siria se reduc, cu atât mai multă libertate de acţiune va fi  percepută de Israel împotriva Iranului.

10. Rusia va continua să răspândească naraţiunea ca SUA sunt un partener de securitate nesigur pentru ţările din Orient. Preşedintele rus Vladimir Putin va folosi retragerea americană din zona kurzilor pentru a promova Rusia ca unul dintre unicii parteneri de încredere şi mediatori din Orientul Mijlociu. Efectele acestei victorii informaţionale nu vor fi banale. Preşedintele Putin foloseşte deja criza pentru a-şi susţine viziunea asupra „securităţii colective” în Golf şi Orientul Mijlociu. Deoarece SUA pare să se retragă din Siria şi Irak, acesta oferă posibilităţilor Putin de a recâştiga teren în Orientul Mijlociu şi de a face acest lucru cu un cost limitat. Rusia încercă să înlocuiască SUA ca partener de securitate. 

Ruşii şi vecinii din fostele state sovietice

Rusia continuă presiunea hibridă, psihologică, informaţională etc în Estul Europei şi în Orientul Mijlociu. În primul rând, după aproape trei decenii de rezistenţă, Belarus a acceptat în mod evident o serie de instituţii comune importante cu Rusia, care au promovat integrarea bilaterală, cu Minsk în calitate de partener principal. Pe frontul Ucrainei, se pare că preşedintele rus Vladimir Putin a reuşit să stabilească agenda, convingându-l pe omologul său francez, preşedintele Emmanuel Macron, care este de aşteptat să fie gazdă şi să sprijine aşa-numita „Formulă Steinmeier”  în care trebuie luate măsurile stabilite prin Acordul de la Minsk. „Formula Steinmeier” (o secvenţiere a acordului de al Minsk) este baza discuţiei în cadrul următorului summit Normandia Patru (Ucraina, Rusia, Franţa, Germania)[4].

Nici măcar rezistenţa iniţială şi neaşteptată a preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski nu a reuşit să-l descurajeze Macron: acesta din urmă a anunţat recent că „Ucraina are nevoie de curaj pentru a construi pacea” şi că summit-ul Normandiei va avea loc în săptămânile următoare. Acceptarea Ucrainei a Formulei Steinmeier, duce la atingerea obiectivelor politice exacte ale Moscovei care au declanşat anexarea Crimeei şi a invaziei proxilor ruşi în Donbas. De fapt în viziunea unor forţe politice de la Kiev prin semnarea acestei „formule Steinmeier”, Ucraina capitulează în faţa Rusiei[5]. Potrivit preşedintelui de la Kiev, „nu va avea loc nicio capitulare, nicio trădare a intereselor naţionale„. Deşi există speranţe în îmbunătăţirea situaţiei din Ucraina există multă incertitudine. 

Recentele alegeri prezidenţiale, în care un comedian popular şi în acelaşi timp un novice politic a învins, a reflectat dorinţa răspândită în mijlocul populaţiei ucrainiene de schimbare.  Ucraina este angajată în două bătălii semnificative. 

Prima este să-şi apere suveranitatea şi integritatea teritorială în estul Ucrainei faţă de agresiunea Rusiei, a doua şi cea mai mare putere militară nucleară a lumii. 

A doua este bătălia pentru transformarea ţării într-o democraţie modernă, bazată pe lege şi pe o economie de piaţă. Dar succesul Ucrainei nu depinde doar de noul preşedinte. Sprijinul occidental rămâne esenţial pentru a ajuta Ucraina să se apere şi pentru a convinge Moscova să-şi retragă cei 2000 de militari plus ofiţerii şi sutele de tancuri şi alte arme grele din Donbas. Sprijinul occidental are două dimensiuni: sancţiuni pentru Rusia şi asistenţă, inclusiv arme de apărare pentru armata ucraineană şi consiliere pentru Ministerul Apărării din Ucraina şi Ukroboronprom, conglomeratul industriei de apărare de stat. Moscova a căutat să creeze continuu provocări economice şi de securitate pentru Ucraina.

Timp de mai bine de un an, Moscova a efectuat inspecţii de transport maritim în Marea Azov pentru a submina comerţul maritim către zonele controlate de Ucraina în Donbas. Drept urmare, comerţul în porturile maritime ale Ucrainei, la Marea Azov, au scăzut cu cel puţin 30 la sută. Occidentul încă nu a reacţionat suficient la aceste inspecţii, iar sancţiunile impuse de SUA pentru atacul ilegal al Moscovei asupra navelor navale ucrainene în noiembrie trecut au fost târzii şi modeste. Sancţiunile asupra uneia din marile bănci ruseşti, cum ar fi Gazprom Bank sau Vnesheconombank, ar trimite semnalul potrivit la Moscova.Cât priveşte a doua dimensiune a sprijinului occidental pentru Ucraina armele, preşedintele Donald Trump avea dreptate să furnizeze rachete anti-tanc Javelin, în 2017[6]. Occidentul trebuie să-şi menţină sprijinul pentru preşedintele Zelensky şi echipa sa. Acest lucru înseamnă că Fondul Monetar Internaţional, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, SUA şi UE trebui să continue să ofere finanţare cu dobândă scăzută pentru Ucraina, cu condiţia ca aceasta să ia măsurile necesare de reformă. În rest să auzim de bine în vecinătatea de la est acolo unde este geografic poziţionată Ucraina şi de unde vine …Crivăţul pentru noi românii. 

Teoria lui Mihail Saakaşvili 

Fostul preşedinte georgian Mihail Saakaşvili are o teorie conform căreia preşedintele Vladimir Putin vrea refacerea Uniunii Sovietice cel puţin din punct de vedere teritorial. El afirmă:

Preşedintele Putin va continua la putere din 2024 ca preşedinte al unei noi entităţi statale el nerenunţând la putere în primăvara anului 2024, când îi va expira al patrulea mandat la Kremlin. Putin are în plan să anexeze Georgia, Armenia, Moldova, Belarus şi o mare parte din Ucraina, cu excepţia vestului, susţine fostul preşedinte al Georgiei şi guvernator al regiunii Odesa, din sud-estul Ucrainei.

Saakaşvili crede că, ocupând noi teritorii, Putin urmăreşte în primul rând să îşi crească popularitatea pe plan intern, dar şi să consolideze imaginea Rusiei ca „superputere” şi jucător important la nivel global. Cât despre nordul Artic, o zonă de mare importanţă, în devenire, Saakaşvili scrie că relatări recente indică „o nouă politică a Kremlinului care va impune tuturor navelor internaţionale să ofere Rusiei preaviz de 45 de zile înainte de a intra prin asa-numitul pasaj de nord, care leagă oceanele Atlantic şi Pacific prin intermediul apelor arctice situate la nord de Siberia.” Zona de transport comercial din nordul îndepărtat devine, aşadar, un punct geostrategic major în planurile lui Putin. Fiecare navă de pe această rută, unde Rusia a investit masiv, în ultimii ani, într-o infrastructură militară sofisticată, va fi de asemenea obligată să aibă la bord un pilot maritim rusesc. „Vapoarele găsite că încalcă aceste restricţii pot fi oprite în mod forţat, reţinute sau – în circumstanţe ‘extreme’ nespecificate – ‘eliminate’,” a afirmat Saakaşvili. Foarte interesantă poziţie care ne face să ne gândim la ceea ce construieşte Rusia în nordul Artic.

Rusia şi Siria

Ofensiva Rusiei este evidentă şi în Orientul Mijlociu. Dacă la început a fost o monedă de schimb pentru Ucraina acum a devenit o certitudine diplomatică care face ca Rusia să revină la problema iniţială, la t-0,  şi anume ocuparea Ucrainei de est şi consolidarea flancului vestic al Federaţiei Ruse.

Dar hai să discutăm despre Siria. Forţele ruse s-au mutat pe teritoriul din nordul Siriei, vacantat de americani, subliniind pierderea bruscă a influenţei SUA în conflictul de opt ani din Siria. După ordinul „abrupt” al preşedintelui Trump de a retrage trupele din nordul Siriei, Pentagonul se confruntă cu dezasamblarea rapidă a bazelor militare de luptă şi cu protejarea trupele care pleacă pe fondul unui câmp de luptă haotic. Sunt câteva aspecte importante în mesajul retragerii trupelor americane din Siria, mesaj al Secretarului Apărării a SUA, Mark Esper:

(1) Ofensiva Turciei este descrisă drept „iresponsabilă” şi drept „o invazie unilaterală”, care este „inutilă şi impulsivă” şi „inacceptabilă”;

(2) Ofensivă turcă a „subminat misiunea multinaţională de succes „învinge ISIS ” în Siria şi a dus la eliberarea a mulţi deţinuţi ISIS periculoşi”;

(3) Din această cauză, forţele americane sunt „expuse riscului de a fi angajate într-un conflict mai larg”. Esper a spus că toate acestea înseamnă că „preşedintele Erdogan poartă întreaga responsabilitate pentru consecinţele [ofensivei], care poate include o potenţială revigorare ISIS, posibile crime de război şi o nouă criză umanitară în creştere.”

Ce a urmat? Preşedintele Donald Trump a trimis o delegaţie care-i include pe vicepreşedintele Mike Pence şi pe secretarul de stat Mike Pompeo în Turcia, pentru a opri avansul militar turc în Siria. Vizita face parte dintr-un efort diplomatic de combatere a controlului turc asupra unei situaţii haotice din Siria. Ce au obţinut cei doi? O încetare a focului pentru 120 de ore odată cu retragerea kurzilor din zonele de graniţă cu Turcia. Ministrul de externe al Turciei, Mevlut Cavusoglu, a declarat însă că acordul dintre SUA şi Turcia de a suspenda operaţiunile militare în Siria nu reprezintă un armistiţiu.

„Vom face o pauză cu operaţiunea, pentru 120 de ore, pentru a le da teroriştilor posibilitatea să plece. Ne vom opri operaţiunea numai când sunt întrunite condiţiile noastre”, a punctat Cavusoglu.

De asemenea  Departamentul de Justiţie a accentuat presiunea prin depunerea acuzaţiilor de fraudă şi spălare de bani împotriva celei de-a doua mari bănci de stat din Turcia. Întrucât Statele Unite au încercat să îşi reducă angajamentele în toată regiunea, preşedintele Vladimir Putin a angajat Rusia ca o alternativă în regiune. În timp ce trupele americane părăseau bazele din apropierea oraşului sirian Manbij, preşedintele Putin era în vizită de stat în Emiratele Arabe Unite după o călătorie în Arabia Saudită cu o zi înainte. „Mă gândesc la Rusia ca a doua mea casă„, i-a declarat prinţul Mohammed bin Zayed la Abu Dhabi, conducătorul de facto al Emiratelor, preşedintelui Putin.

„Suntem conectaţi printr-o relaţie strategică profundă”- a mai spus el. De-a lungul războiului din Siria, Rusia a fost partenerul fidel al lui Assad, protejându-l de sancţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi trimiţând trupe şi avioanele ruseşti pentru a-i susţine forţele în lupta cu insurgenţii.  Cât priveşte Europa ea poate critica incursiunea Turciei şi retragerea Americii din Siria, dar nu a dezvoltat niciodată propriul plan de stabilizare a Siriei şi nu a trimis niciodată trupe acolo. Operaţiunea turcă, întreruptă acum, nu va stabili nimic asemănător cu o „zonă sigură” de 30 de km adâncime şi 483 km lăţime, dar a modificat drastic echilibrul de forţe al mai multor entităţi luptătoare din nordul Siriei. 

Unităţile de protecţie ale poporului kurd (YPG) nu pot rezista la ofensiva armatei turceşti şi nu se pot retrage complet de pe teritoriul lor natal, dar urmează să continue atacurile asupra forţelor inamice din această zonă şi de peste graniţă transformând teritoriile într-o manieră similară celor din războiul din Vietnam. Sosirea armatei siriene, care nu este parte a acordul de încetare şi este sigur că va complica şi mai mult situaţia de luptă. 

Conflictele dintre trupele turceşti şi brigăzile regimului Assad, care ştiu să coopereze cu YPG, vor escalada în mod sigur. Rusia încearcă să separe forţele turceşti şi siriene, dar ceea ce poate face Rusia în cazul particular din Manbij depăşeşte cu totul numărul său limitat de forţe speciale, chiar dacă este întărit de mercenarii din Grupul „Wagner”. Unul dintre obiectivele principale ale Rusiei, de cel puţin doi ani, în Siria a fost eliminarea controlului rebelilor asupra provinciei Idlib, care se află în apropierea de baza aeriană rusă Khmeimim, din Latakia. Un factor complicant pentru Moscova este scăparea în masă a prizonierilor de război din închisorile kurde, care consolidează posibilitatea unei reînvieri a ISIS. Rusia a avut succes în prevenirea întoarcerii „veteranilor” armatei „califatului” în Caucazul de Nord, dar ameninţarea unor noi valuri de atacuri teroriste este încă prezentă.

Câştigul pentru regimul Assad, care şi-a extins controlul teritorial şi i-a „supus” pe kurzi fără să tragă o lovitură, nu este neapărat un câştig pentru Rusia, care urmăreşte să păstreze o influenţă formativă asupra Siriei. Timp de doi ani şi jumătate, Moscova a încercat să transforme Siria în cooperare cu Turcia şi Iran, iar acum acest „format Astana” a expirat. 

Erdogan nu va accepta nicio reprezentare kurdă în comitetul constituţional susţinut de ONU, iar conducerea iraniană va torpila toate „desenele politice ruse” şi va insista pe un model de „republică islamică”. Rusia nu dispune de resurse suficiente pentru a investi în reconstrucţia postbelică şi continuarea intervenţiei siriene care este din ce în ce mai nepopulară în opinia publică rusă. În schimb China deja s-a prezentat la Damasc pentru a începe reconstrucţia ţării. 

Spre deosebire de SUA, Rusia se poate prezenta ca fiind fermă cu aliaţii săi, dar ideea de loialitate patron-client este inexistentă în politica sa din Orientul Mijlociu, unde alianţele sunt întotdeauna o problemă tranzacţională. Preşedintele Putin a urmărit cursul operaţiunii militare turceşti în timp ce călătorea în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Rezultatele călătoriei planificate de multă vreme au fost mai degrabă neplăcute, iar perspectiva unei coordonări ulterioare a reducerilor producţiei de petrol pentru a spori preţul a fost creată doar provizoriu. Producătorii din Golf înţeleg perfect că Rusia poate beneficia de fiecare perturbare a exporturilor lor, iar mizele sale, în diferite proiecte energetice, reprezintă în primul rând un mijloc de gestionare a ameninţării acute de supraproducţie. Diplomaţia rusă lucrează din greu pentru asigurarea privilegiului Kremlinului de a putea vorbi cu toate părţile, la multiple conflicte din Orientul Mijlociu, dar această versatilitate implică faptul că nici Iranul, nici Israelul, nici măcar regimul Assad nu pot pune încredere în aceste comunicări. 

Ambivalenţa cu privire la ofensiva turcă a luminat această duplicitate rusă. Rusia a investit mult efort şi resurse în intervenţia siriană nu pentru că consideră regimul Assad ca un aliat indispensabil, ci pentru că a găsit oportunitatea de a transforma un conflict local într-un mare joc geopolitic. Moscova şi-a implinit visul de a construi o bază militară la Marea Mediterană şi de a reocupa militar zona Levantului. Moscova a emis multe declaraţii prin care solicita retragerea forţelor americane, dar, de fapt, a apreciat foarte mult interacţiunile cu Washingtonul şi a pus mult accent pe capacitatea sa de a face diferenţa în lupta împotriva ISIS.

Mecanismul „deconflict” din punct de vedere militar-la-militar a rămas unul dintre puţinele canale care au funcţionat în perioadele de defalcare a negocierilor de control al armelor. Fiecare dispută din NATO, legată înclusiv de Orientul Mijlociu, este întotdeauna un bonus pentru Rusia, iar decizia unilaterală a lui Erdogan de a invada Siria a declanşat o criză serioasă în relaţiile cu aliaţii. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, depune toate eforturile pentru „controlul daunelor”, dar Moscova are toate motivele să se aştepte la o discordare profundă şi amară.

Oferta sa de avioane Su-35 ca înlocuitor al programului american F-35, anulat, poate deveni practicabilă după vânzarea sistemelor de apărarea anti-aeriană S-400, dar ceea ce este mai important pentru gândirea strategică rusă centrată în zona nucleară este perspectiva Statelor Unite să elimine bombele nucleare B61 din baza aeriană Incirlik în Turcia. Chiar dacă Turcia rămâne în NATO, Statele Unite şi alţi membri din alianţă trebuie să renunţe la iluzia că Turcia este un partener de încredere. Ei ar trebui să trateze Turcia ca pe o „frenemy”, pentru a adopta termenul care a fost aplicat Pakistanului, un alt aliat al SUA. Locul de pornire este la baza aeriană Incirlik din Turcia. Acesta a fost construit de Corpul de Ingineri al Armatei SUA la începutul anilor ’50, iar aeronavele din SUA şi ale altor aliaţi ai NATO au folosit-o încă de atunci ca bază regională crucială pentru supraveghere, salvare, dezastre, transporturi aeriene şi operaţiuni de luptă. Dar este timpul să mergem mai departe. Forţa Aeriană a Statelor Unite ar trebui să îşi reorienteze aeronavele în baza aeriană Muwaffaq Salti din Iordania şi în alte baze din ţările din Golful Persic. Armele nucleare tactice stocate la Incirlik ar trebui fie readuse în Statele Unite, fie relocate în ţări NATO fiabile. Este timpul să vedem realitatea despre Turcia, în loc să presupunem că relaţiile pot rămâne la fel de aproape ca în timpul Războiului Rece – care s-a încheiat în urmă cu douăzeci şi opt de ani.

În loc de concluzie

Flancul sudic al NATO este în dezordine, iar Rusia trebuie să găsească în continuare o modalitate de a exploata această confuzie. Activităţile sale în teatrul din Marea Neagră dominate de „fortăreaţa Crimeea” pot deveni şi mai dure, iar interceptările agresive ale navelor şi avioanelor marinei americane nu oferă decât satisfacţie liderilor de top ai armatei ruse şi nici decum un avantaj militar. Principala problemă de securitate pentru Rusia este încă conflictul cu Ucraina, iar întrebarea care apare este dacă întreprinderea lui Erdogan, cu proiectarea puterii sale militare în Siria, ar putea tenta Kremlinul să rupă impasul în zona de război Donbass. „Garanţii” europeni ai acordurilor de la Minsk vor fi şocaţi, dar Moscova interpretează irelevanţa lor în Siria ca o incapacitate de a-şi consolida actul în absenţa conducerii Statelor Unite. Rusia a făcut mişcarea militară în Siria în 2015, pentru a distrage atenţia de la Ucraina, iar acum are posibilitatea de a reveni!

[1] SC-19 a fost descris ca fiind un sistem bazat pe o rachetă balistică DF-21 modificată care „cară” un vehicul „Kinetic Kill”. Vehiculul de ucidere ASAT se bazează pe un căutător cu imagini în infraroşu şi, de asemenea, a fost descris ca o rachetă HQ-19 modificată cu un booster KT-1. Se spune că programul a fost, cel puţin parţial, finanţat de programul numărul 863 al Chinei.

[2] 1. Ambele părţi îşi reafirmă angajamentul faţă de menţinerea unităţii politice şi a integrităţii teritoriale a Siriei şi faţă de protejarea securităţii naţionale a Turciei.

2. Se subliniază determinarea părţilor de a combate toate formele şi manifestările terorismului şi de a anihila agendele separatiste pe teritoriul sirian.

3. În acest context, va fi menţinut statu-quo-ul din zona vizată de operaţiunea Izvorul Păcii, într-o zonă lată de 32 de kilometri care include Tell Abyad şi Ras al-Ayn.

4. Ambele părţi reafirmă importanţa Tratatului de la Adana. Federaţia Rusă va facilita punerea în aplicare a Acordului de la Adana în condiţiile actuale.

5. Începând cu 23 octombrie 2019, ora 12.00, poliţia militară rusească şi poliţia de frontieră siriană vor intra în partea siriană a frontierei dintre Turcia şi Siria rămasă în afara zonei de desfăşurare a operaţiunii Izvorul Păcii, pentru a garanta faptul că elementele YPG vor fi scoase, împreună cu armele pe care le deţin, la o distanţă de 30 de kilometri de frontiera turco-siriană. Această acţiune se va finaliza în 150 de ore. Începând cu ora specificată mai sus, vor începe patrule comune turco-ruseşti pe o zonă lată de 10 kilometri la marginile estice şi vestice ale zonei în care are loc operaţiunea Izvorul Păcii.

6. Toate elementele YPG de la Manbij şi Tel Rifat vor fi îndepărtate împreună cu armele pe care le deţin.

7. Ambele părţi iau măsurile necesare pentru a preveni infiltrarea elementelor teroriste.

8. Se vor depune eforturi comune pentru a facilita repatrierea în siguranţă şi voluntară a refugiaţilor.

9. Se va institui un mecanism de monitorizare şi verificare comună pentru supravegherea şi coordonarea implementării prezentului memorandum.

10. Părţile vor depune eforturi pentru a găsi o soluţie politică durabilă conflictului sirian în cadrul Mecanismului de la Astana şi vor sprijini activităţile Comitetului pentru Constituţie. (preluare Rador)

[3] Arba’een, Chehelom este o respectare religioasă musulmană şiită care se serbează la patruzeci de zile după Ziua Ashura. Acesta comemorează martiriul lui Husayn ibn Ali, nepotul profetului islamic Mohamed, care a fost ucis în ziua a 10-a a lunii lui Muharram

[4] În conflictul din estul Ucrainei au murit în jur de 13000 de oameni, un sfert dintre ei civili, potrivit ONU, şi au fost răniţi până la 30000. În septembrie 2014 – şi din nou în februarie 2015 – Ucraina şi Rusia, împreună cu Franţa şi Germania, au semnat  aşa-numitului acord de la Minsk, un plan de stabilire a păcii care vorbeşte de două acţiuni cheie pe care acordul le cuprinde, ele sunt organizarea alegerilor locale şi returnarea regiunilor separatiste pro-ruse la controlul Ucrainei. Cu toate acestea, nu a existat nicio indicaţie clară a ordinii în care se vor desfăşura cele două

[5] Potrivit lui Zelenski, după ce reprezentanţii Ucrainei au acceptat formula respectivă, a fost trimisă o scrisoare către reprezentantul special al OSCE din grupul de contact tripartit de la Minsk, în care partea ucraineană a confirmat că acceptă conţinutul documentului.

[6] Ucraina are nevoie de mai multe sisteme de radare de câmp, contra-bateriilor de artilerie, pentru a reduce pierderile cauzate de artileria terestră rusă. De asemenea Ucraina are nevoie de radare pentru litoralul propriu, de bărci de viteză Mark V şi de rachete anti-nave Harpoon pentru a se apăra de postura agresivă a Moscovei în Marea Azov şi Marea Neagră. Alte nevoi includ echipamente de comunicare mai bune, ochelari de vedere pe timp de noapte şi numeroase articole de bază pentru setul de luptă al soldaţilor.