Materialul de faţă se referă la o situaţie militară ce pare „normală” pentru un analist geopolitic şi militar, în cadrul evoluţiei războiului civil din Siria: operaţiunile pentru cucerirea oraşului şi a provinciei Idlib. Ciocnirea, una militară, este de fapt între „judecătorii” procesului de pace de la Astana-Turcia, Rusia, Siria şi Iran. Criza din Idlib, care ameninţă să fie printre cele mai grave dintr-un război de nouă ani, ne artă că războiul nu s-a încheiat ba dimpotrivă s-a agravat şi se va răspândi şi în nordul Africii, în Libia. Plecând de la situaţia actuală încerc să explic dedesubturile unei politici diplomatice ale Ankarei pe mai multe fronturi dar şi reconsiderarea politicii Teheranului în Siria cu implicaţii în geopolitica Orientului. Dacă regimul Assad poate ocupa regiunea atacată, va pretinde că şi-a restabilit autoritatea asupra Siriei şi va solicita normalizarea relaţiilor sale cu lumea. Normalizarea ar acorda regimului Assad legitimitatea internaţională şi ar deschide calea pentru ridicarea sancţiunilor, ceea ce ar permite reconstrucţia şi reluarea investiţiilor în Siria. Dar, deşi Assad ar putea declara victoria, el ar face acest lucru ca un jucător în povestea propriului său triumf. Prin acţiunile militare din Siria, Rusia a devenit cel mai influent actor extern al războiului, iar Iranul şi-a garantat influenţa persistentă în Levant. În acelaşi timp, regimul Assad se va găsi mai puţin în poziţia de partener şi mai mult în cea de client, supravieţuirea sa depinzând de suportul celor doi sponsori externi Rusia şi Iran. Deja, Siria a acordat Iranului şi Rusiei privilegii economice şi de securitate, cum ar fi contractele guvernamentale în sectorul petrolier şi controlul asupra bazelor navale, în schimbul asistenţei lor în conflict. Rusia, în special, şi-a extins foarte mult interesele în Siria prin „presarea” regimului pentru acordarea de contracte economice companiilor ruse şi plasarea loialiştilor ruşi pe poziţii înalte în armata siriană. Aparent, Statele Unite nu consideră controlul rusesc asupra Siriei ca o ameninţare directă a intereselor americane, astfel încât nu există controale externe privind capacitatea Rusiei de a se impune regimului Assad. După ce s-a reinstalat prin mâna rusă, Assad va guverna Siria nu ca naţiune suverană, ci ca una a cărei viabilitate depinde de Rusia. 

Situaţia din nordul Siriei

Tensiunile dintre Moscova şi Ankara sunt în creştere după ce forţele ruseşti şi siriene au lansat o ofensivă asupra oraşului al-Bab controlat de Turcia. Forţele siriene au atacat soldaţii turci care au intrat într-o zonă de dezescaladarea din Idlib, ucigând şase militari turci şi rănind alţi nouă. Turcia a negat pretenţiile ruseşti că nu a informat în prealabil Moscova despre mişcarea trupelor turceşti în zonă. Ankara a răspuns prin „neutralizarea” (citiţi: capturarea sau uciderea) a 35 de militari sirieni şi a sugerat că poate ataca alte 45 de ţinte ale regimului. Forţele turce avansează deja în nordul Siriei, în timp ce avioanele turce F-16 au atacat forţele regimului sirian în provinciile Idlib, Latakia şi Hama. Între timp, forţele siriene au ocupat două sate la vest de Saraqib pe un teritoriu controlat de turci. Recenta escaladare pune în pericol încetarea focului din 10 ianuarie intermediată de Rusia, un aliat al regimului sirian. Ministrul apărării al Turciei s-a îndreptat cu acuzaţiile către Siria, deşi Ankara a semnalat că oficialii turci au luat deja legătura cu omologii lor ruşi. Ankara a avertizat Moscova să nu-i stea în cale în Idlib. Cele două ţări au anulat o patrulare comună care ar fi trebuit să aibă loc la Kobane.

Fronturile diplomaţiei turce

În această situaţie Ankara deschide noi fronturi diplomatice împotriva Moscovei.Recent, ministrul turc de externe, Mevlut Cavusoglu, a cerut extinderea NATO. Concret, el a menţionat adăugarea Georgiei la alianţa NATO. Vorbind la Forumul Economic Mondial de la Davos, el a spus: „Nu înţeleg de ce nu am invitat Georgia sau nu am activat planul de acţiune pentru ca Georgia să devină membru”. El a continuat să spună:

„Noi (Turcia) suntem criticaţi pentru că avem relaţii relativ mai bune cu Rusia ca vecin, dar prietenii noştri occidentali nu sunt de acord să invite Georgia pentru că nu vor să provoace Rusia. Dar Georgia are nevoie de noi şi noi avem nevoie de un aliat ca Georgia. Deci avem nevoie de extindere şi Georgia ar trebui să devină membru.”

Turcia a susţinut de mult timp aspiraţiile de admitere în NATO ale Georgiei, în timp ce unii membri ai Alianţei nu au făcut-o. Georgia încearcă să se alăture Alianţei de mai bine de un deceniu. Prima promisiune  pentru o eventuală aderare a fost la Summit-ul NATO de la Bucureşti în 2008. Imediat după care Federaţia Rusă a atacat militar Georgia şi i-a determinat pe liderii europeni să stopeze procesul de aderare datorită crizei. De atunci, însă, acest angajament faţă de aderare a fost reafirmat la fiecare summit NATO desfăşurat ulterior. După cum a spus secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, în decembrie 2016: „Georgia are toate instrumentele practice pentru a deveni membru al NATO.” Discuţii Ucraina-Turcia. O altă direcţie diplomatică a Turciei este relaţia cu Ucraina. Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, s-a întâlnit cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski la Kiev, unde au ţinut a opta reuniune a Consiliului Strategic la nivel înalt. Ei au discutat despre cooperarea în domeniul energiei, investiţiilor şi comerţului, inclusiv un posibil acord de liber schimb. Trebuie să adăugăm şi latura de cooperare în domeniul producerii de tehnică militară în comun. Ucraina şi Turcia au fost deja de acord cu aproximativ 95 la sută din problemele care ar fi abordate în acordul comercial. Erdogan a declarat că Turcia consideră Ucraina un partener strategic în regiunea Mării Negre. El a adăugat că Ankara nu a recunoscut anexarea Crimeei de către Rusiei şi că va continua să monitorizeze statutul tătarilor din Crimeea, o problemă pe care Erdogan intenţionează a ridicat-o în timpul întâlnirii cu Zelenski. De asemenea, Turcia a anunţat că intenţionează să ofere 50 de milioane de dolari ajutor financiar armatei ucrainene. Kremlinul şi-a exprimat deja îngrijorarea cu privire la comentariile lui Erdogan.

Lupta pentru „enclava Idlib”

SUA au transmis condoleanţe pentru militarii turci ucişi într-un atac al regimului Assad din provincia Idlib, nord-vestul Siriei, în timp ce şi-a exprimat solidaritatea cu Turcia pentru dreptul său legitim de autoapărare. „Atacul din 3 februarie asupra posturilor de observare turceşti făcut de către forţele regimului Assad este o escaladare gravă şi urmează atacurilor în curs de desfăşurare care afectează civili, lucrători umanitari şi infrastructură”, a declarat secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo. ”Suntem alături de Aliatul nostru Turcia NATO în urma atacului, care a dus la decesul personalului turc care slujeşte la un post de observaţie folosit pentru coordonare şi dezescaladarea şi susţinem pe deplin acţiunile justificate de autoapărare a Turciei ca răspuns. Noi trimitem condoleanţele noastre Guvernului Turciei pentru moartea lor”, a adăugat diplomatul în declaraţie, subliniind că „acţiunile brutale ale regimului Assad, ale Rusiei, ale regimul iranian şi a Hezbollah împiedică direct instituirea încetării focului în nordul Siriei “. Atacurile din provincia Idlib au ucis, aşa cum am mai menţiont, şapte soldaţi turci şi un antreprenor civil care lucrează cu armata turcă. Alţi treisprezece militari au fost răniţi, dar sunt în stare bună, potrivit ministrului Apărării, Hulusi Akar. Turcia a lovit peste 50 de ţinte în represalii şi a ucis 76 de soldaţi sirieni, a spus Akar. Idlib a fost cetatea opoziţiei şi a grupurilor armate anti-guvernamentale de la izbucnirea războiului civil. În prezent, acesta găzduieşte aproximativ 4 milioane de civili, inclusiv sute de mii strămutaţi în ultimii ani de către forţele regimului din toată ţara obosită de războiul civil.

„Acţiunile destabilizatoare ale Rusiei, regimului iranian, Hezbollah şi regimul Assad împiedică instituirea unui acord de încetare a focului la nivel naţional în Siria, aşa cum se solicită în UNSCR 2254 şi întoarcerea în siguranţă a sute de mii de persoane strămutate din nordul Siriei la locuinţe ”, a spus purtătoarea de cuvânt din cadrul ONU, referindu-se la o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU din 2015, care solicita încetarea focului în Siria şi o soluţionare politică a conflictului. ”Statele Unite vor face tot posibilul pentru a bloca orice reintegrare a regimului Assad în comunitatea internaţională până când acesta va respecta toate prevederile UNSCR 2254, inclusiv încetarea focului la nivel naţional care încorporează Idlib”, a adăugat ea. Idlib, ultima enclavă a opoziţiei din Siria, avea o populaţie de 1,5 milioane înainte de începerea ostilităţilor. Numărul a crescut la aproximativ 3 milioane după noile valuri de refugiaţi odată cu desemnarea regiunii „zonă de dezescaladare” în cadrul acordului de la Astana dintre Turcia, Rusia şi Iranul din mai 2017. Acordul avea drept scop să deschidă calea către o soluţie politică permanentă în Siria. Armata turcă a înfiinţat 12 posturi de observaţie în zona de dezescladarea de la Idlib după cea de-a noua etapă a negocierilor de pace găzduite de Astana.

Deşi Turcia şi Rusia au convenit să oprească actele de agresiune şi să transforme Idlib într-o zonă de dezescladarea, regimul sirian a încălcat constant încetarea focului, lansând frecvent atacuri în interiorul zonei. După opt luni de calm relativ asigurat de acordul de la Soci, regimul Assad şi-a intensificat atacurile începând cu 26 aprilie, sub pretextul luptei militanţilor Hayat Tahrir al-Sham (HTS), aflaţi în Idlib. În calitate de stat garant pentru Damasc, Rusia este responsabilă pentru prevenirea atacurilor regimului Assad şi a grupărilor de miliţii susţinute de Iran, care au încălcat în mod repetat acordul de la Soci. Turcia a devenit principala destinaţie a civililor care fug din Siria ca urmare a conflictului în curs de desfăşurare în nordul ţării. În timp ce susţine o soluţie politică pentru criză, Turcia a luptat şi cu organizaţii teroriste precum Daesh şi YPG / PKK din Siria, care reprezintă o ameninţare la adresa propriei securităţii naţionale. Ankara s-a plâns de multă vreme de lipsa sprijinului din partea ţărilor occidentale şi a comunităţii internaţionale pentru criza umanitară şi lupta antiteroristă din Siria, afirmând frecvent că ţara a fost „lăsată singură”. Avioanele de război ruse au continuat să bombardeze provincia Aleppo vecină provinciei Idlib, ucigând nouă civili, a declarat Observatorul pentru Drepturile Omului din Marea Britanie (Syrian Observatory for Human Rights).O maşină încărcată cu explozibil a explodat pe 16 ianuarie în oraşul Suluk, în apropierea districtului Tell Abyad, din nordul guvernoratului Al-Raqqa. Explozia a vizat sediul SNA şi a ucis cel puţin 10 luptători, inclusiv trei soldaţi ai armatei turce. Mai devreme, pe 8 ianuarie, patru soldaţi turci au fost ucişi într-un atac cu maşină-bombă în oraşul al-Arbaeen, în partea de vest a oraşului Tell Tamr din Ras al-Ain. La 1 ianuarie, luptătorii ai corpului FSA (Free Syrian Army) al-Majd au ucis pe Ammar Al-Hajji, un civil, în oraşul Tell Abyad. L-au oprit pe Hajji şi i-au cerut cheia maşinii. Când a refuzat, un luptător l-a lovit pe cap cu un obiect ascuţit, ucigându-l. Aceasta a determinat zeci de oameni să protesteze împotriva încălcărilor Armatei Naţionale şi să se adune în faţa clădirii Poliţiei Militare a Armatei Naţionale din Tell Abyad pentru a cere arestarea criminalului. Animozitatea de lungă durată dintre Turcia şi Siria „fierbe”, deoarece Assad a intensificat ofensiva pentru Idlib, ultimul bastion al rebelilor şi casă a aproximativ trei milioane de civili. 

Campania aeriană, susţinută de partea rusă, a dislocat sute de mii de oameni, majoritatea „repezindu-se” la graniţa turcă, care este închisă. Erdogan a spus că avioanele de vânătoare turceşti şi obuzierele au tras asupra a zeci de obiective ale guvernului sirian. De asemenea, oficialii ruşi au acuzat Turcia că nu le-a informat în prealabil despre mişcările de trupe. În schimb forţele guvernamentale siriene, susţinute de Rusia, au reînceput atacurile în Maaret al-Numan, un oraş strategic din provincia Idlib şi în satele din jur. Maaret al-Numan este un nod cheie pentru autostrada M5 care leagă Damascul cu Alepo, un obiectiv militar sirian dorit a fi cucerit în război. Pentru preşedintele rus Vladimir Putin, victoria siriană şi rusă pare să coste. Aliatul şi prietenul său apropiat, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a pus public sub semnul întrebării angajamentele ruseşti pentru dezangajarea şi acordurile de încetare a focului din Siria (cea mai recentă acţiune de încetare a focului a început 12 ianuarie). Erdogan a declarat că „din păcate, Rusia nu a respectat nici acordurile de la Astana, nici de la Soci”, referindu-se la dezangajarea şi acordurile de încetare a focului care implică aşa-numitul grup Astana – Rusia, Turcia şi Iranul.

„Am aşteptat până acum, dar din acest moment, vom organiza propriile noastre acţiuni. Aceasta nu este o ameninţare, dar aşteptările noastre sunt că Rusia va acorda regimului avertismentul necesar.”

El a declarat că procesul „Astana este muribund”.Turcia sprijină o parte din grupurile de opoziţie din provincia Idlib, inclusiv cele din Maaret al-Numan şi din jurul său, şi are trupele turce staţionate în avanposturile din regiune. Ankara se teme de un aflux de zeci de mii de refugiaţi şi din această cauză  şi-a închis graniţa de nord cu Siria. Erdogan are câteva cărţi de jucat şi trebuie să lucreze cu şi prin Putin, indiferent de situaţie. Recucerirea Maaret al-Numan ar putea să-i ofere lui Putin o pauză de „respiraţie” şi o pârghie, pentru a relua eforturile de reconciliere pentru o altă rundă de diplomaţie. Pentru Putin, aceasta face parte din strategia sa cu miză mare şi cu risc ridicat pentru Siria. Acest ultim capitol a început cu vizita surpriză a lui Putin la Damasc pe 7 ianuarie. În timp ce acea întâlnire simboliza forţa parteneriatului ruso-sirian, Putin a venit cu o cerere pentru Assad: Ar putea exista o încetare a focului sau o pauză în Idlib pentru a permite Turciei să relocheaze unele dintre grupurile armate în Libia şi să-i forţeze pe alţii să se rupă de Hayat Tahrir al-Sham (HTS)? Assad a înghitit cu greu acest „mesaj acru”.

Preşedintele sirian a simţit un impuls pentru a ataca Idlib, în ​​special în momentul în care lumea era preocupată de acţiunile SUA în Iran şi Irak, în urma acţiunii dronei americane care l-a ucis pe 3 ianuarie pe comandantul forţei Quds al Gărzii Revoluţionare Islamice, generalul Qasem Soleimani. La rândul său, preşedintele Putin a fost frustrat de eşecul Turciei de a separa aşa-numitele forţe moderate şi naţionaliste de HTS (Hayat Tahrir al-Sham) de banda armată jihadistă, aşa cum se solicită în acordurile de la Soci. Ofensiva din Idlib a fost susţinută pe deplin de militarii ruşi, ale căror legături cu Siria se întorc în urmă cu de zeci de ani. Se pare că Assad a răspuns la întrebarea preşedintelui Putin cu un fel de „Vom vedea”, ştiind că probabil are avantajul să stabilească ritmul în ofensiva din Idlib, care a început în decembrie.

Întâlnirea spionilor derulată la Moscova duce la un consens dur asupra Idlib 

Preşedintele Putin a fost în Turcia pe 8 ianuarie, a doua zi după întâlnirea cu Assad. Naveta diplomatică de două zile a lui Putin la Assad şi la Erdogan a dus la încetarea focului, începând cu 12 ianuarie şi la o întâlnire la Moscova, pe 13 ianuarie, între şeful turc de informaţii Hakan Fidan şi omologul său sirian Ali Mamlouk, de fapt un contact la cel mai înalt nivel între Turcia şi Siria din 2011 încoace. Mamlouk a prezentat poziţia Siriei: un calendar pentru retragerea forţelor turceşti din Siria şi pentru ca Turcia să ţină în frâu grupurile rebele armate din Idlib. Fidan a spus că Turcia doreşte coordonarea cu privire la un plan de a face faţă Unităţilor de Protecţie a Poporului Kurd (YPG), pe care Turcia le consideră un grup terorist; un armistiţiu în Idlib pentru a preveni mai multe fluxuri de refugiaţi în Turcia; o mai bună coordonare a fluxului de informaţii şi de reducere a riscurilor pentru a preveni escaladarea militară. Se pare că summit-ul spionilor a dus la un consens dur cu privire la „operaţiunea Idlib”. 

Autostrada siriană M5

Preluare de către Damasc a autostrăzii M5 poate oferi o pauză pentru preşedintele Putin în brokerajul dintre Erdogan şi Assad. Valoarea acţiunilor diplomatice şi militare ale Rusiei în Siria este una de mare risc pentru preşedintele Putin. ”Liniile subţiri roşii” ale preşedintelui rus din această rundă au fost trasate, probabil, să asigure că nu vor exista atacuri deliberate sau „accidentale” ale forţelor siriene susţinute de ruşi asupra avanposturilor turceşti şi că forţele siriene vor intra într-o postură reţinută după ce au preluat Maaret al-Numan pentru a asigura autostrada M5 şi pentru a limita fluxurile de refugiaţi. Şeful statului major al armatei din Rusia, generalul Valeri Gerasimov, a vorbit telefonic cu omologul său turc, generalul Yashar Guler, pe 30 ianuarie, pentru a discuta această situaţie. Aşteptăm ca Putin şi Erdogan să se ia legatura telefonic, dacă nu chiar în persoană, foarte curând, pentru a rezolva situaţia. „Gălăgia” lui Erdogan poate fi mai mult fum decât foc, mai ales pentru consumul intern, după cum scrie media turcă. Forţele lui Erdogan nu au rezistat avansului sirian. Unele dintre grupurile aflate în asediu în jurul lui Maaret al-Numan sunt cele pe care le sprijină Turcia iar oraşul nu este un refugiu HTS. Erdogan ştie că nu îşi poate permite să escaladeze conflictul, să rişte mai multe victime şi refugiaţi şi să-şi submineze relaţia cu Putin, cu atâtea alte probleme, toate în joc: Libia, achiziţiile de arme, legăturile economice, relaţiile slabe cu Statele Unite, percepţia sa despre ameninţare kurdă siriană. Erdogan nu poate fi mulţumit de modul în care s-a jucat situaţia Siria fiind o mlaştină pentru el.

Escaladarea acţiunilor militare ruseşti ar putea dăuna acordului dintre Ankara şi Moscova, acord prin care s-a convenit încetarea focului în Idlib, precum şi în nord-estul Siriei, pe care Turcia le-a invadat în octombrie pentru a lupta împotriva militanţilor kurzi sirieni.

Putin joacă jocul diplomatic în Siria ca şi cum ar juca cu banii altora. Se poate prevedea, probabil, un motiv pentru o negociere cu trei sensuri între Rusia, Siria şi Turcia pentru a împiedica unele înţelegeri referitoare kurzilor. El mai are în vedere o acţiune diplomatică de încetarea focului, bazat pe o versiune actualizată a unui tratat din 1998 între Siria şi Turcia, în care Damascul şi-a încheiat sprijinul şi a expulzat Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK). PKK este desemnată organizaţie teroristă de Statele Unite şi Turcia şi este considerată de Ankara (şi de altele state) drept una şi aceeaşi cu YPG (Unităţile de Apărare a Poporului sunt principala organizaţie militară a Comitetului Suprem Kurd, guvernul Rojavei. YPG sunt alcătuite în principal din kurzi, dar recrutează şi arabi sau occidentali, iar în structurile lor de comandă sunt integrate inclusiv unităţi asiriene/creştine) YPG este, de asemenea, coloana vertebrală a Forţelor Democrate Siriene, partenerul american din nord-est, şi care menţine controlul câmpurilor petroliere de acolo. Kurzii sunt şi ei în joc. Într-un interviu exclusiv cu secretarul general al SDF, Mazlum Kobane – SDF are propria relaţie cu guvernul şi armata siriană – a prezentat oferta FDS pentru a reduce tensiunile cu Turcia. „Oferta lui Kobane” poate fi desuetă la sosirea în Ankara – sau nu, în funcţie de Putin. Presupunerea mea este că preşedintele rus încorporează gestul de bunăvoinţă al lui Kobane în arsenalul său diplomatic. În ceea ce priveşte refugiaţii, apelul lui Putin către Erdogan, inclusiv într-o declaraţie comună a grupului de la Astana din decembrie, a fost ca refugiaţii să se întoarcă la „locurile lor de reşedinţă iniţiale din Siria” – nu doar în zona sigură controlată de turci în nord-estul Siriei. Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a avertizat într-o declaraţie, ca răspuns la escaladarea din Idlib, că Statele Unite sunt pregătite să adopte „cele mai puternice acţiuni diplomatice şi economice împotriva regimului Assad şi a oricărui stat sau individ care ajută agenda sa brutală.“

Escaladarea acţiunilor militare ruseşti ar putea dăuna acordului dintre Ankara şi Moscova, acord prin care s-a convenit încetarea focului în Idlib, precum şi în nord-estul Siriei, pe care Turcia le-a invadat în octombrie pentru a lupta împotriva militanţilor kurzi sirieni. Erdogan şi-a accentuat retorica împotriva Rusiei în ultimele zile, întrucât lupta din Idlib ameninţă o criză umanitară. Rusia împreună cu Siria presează Ankara să încheie un acord de pace cu Damascul. Un raport personal între Erdogan şi preşedintele Vladimir Putin a atras Turcia pe orbita Rusiei, iar achiziţia lui Erdogan, cea a unui sistem antiaerian rusesc de 2 miliarde de dolari a restrâns legăturile Ankarei cu partenerii săi din NATO. De asemenea, Rusia furnizează Turciei o mare parte din petrol, gaz şi cărbune, iar Putin a fost în Turcia chiar luna trecută pentru a inaugura o nouă conductă de gaze naturale. Cei doi lideri au lucrat, de asemenea, la încheierea unui acord în Libia, unde susţin din nou părţile opuse. În timp ce tensiunile din Idlib vor încurca relaţiile turco-ruse, acestea vor supravieţui probabil, având în vedere că cele două capitale îşi aliniază interesele economice şi strategice în alte arene. Cei doi au interese în Libia, dar şi în ceea ce priveşte resursele energetice şi relaţiile economice.

Ce reprezintă bătălia pentru Idlib?

Criza din Idlib, care ameninţă să fie printre cele mai grave dintr-un război de nouă ani, ne arată că războiul nu s-a încheiat, ba dimpotrivă, s-a agravat. Idlib, care se află în nord-vestul Siriei, la graniţa cu Turcia, conţine ultimul teritoriu deţinut de rebelii din ţară, iar preşedintele sirian Bashar al-Assad a încercat să-l ocupe cu o forţă militară brutală. Turcia, un susţinător al rebelilor care se opun lui Assad, se opune. În ultimele zile, acea tensiune a crescut în violenţă. De-a lungul războiului, forţele siriene şi susţinătorii lor ruşi au lovit intenţionat infrastructura civilă pentru a prelua Idlib. Într-o declaraţie, Michelle Nunn, preşedinte şi director executiv al Care SUA, a spus că au existat 85 de atacuri asupra unităţilor de asistenţă medicală în nordul Siriei în 2019 şi că până în 2020 această tendinţă a continuat. Jucătorii importanţi din războiul din Siria ar putea fi la marginea confruntării directe în Idlib. Forţele guvernamentale siriene au înconjurat trei posturi turceşti de observaţie în provincie, la doar câteva zile după ce Turcia a trimis trei convoaie cu peste 400 de vehicule militare în Siria. Forţele regimului s-au deplasat încet spre poziţiile turceşti din Idlib, ocupând Jawbas, Tell Mardikh şi al-Nerab, trei sate din afara Saraqib, un oraş considerat poarta de intrare în capitala Idlib şi unul dintre ultimele fortăreţe deţinute de rebeli din provincie. Dacă guvernul sirian ar captura Saraqib, partenerii iranieni şi ruşi ar putea întrerupe legăturile dintre rebeli şi partenerii lor din Alep.

Operaţiunea militară continuă a armatei siriene în provincia de nord-vest Idlib a dus la o serie de câştiguri strategice pentru guvernul preşedintelui Bashar al-Assad. Pe 28 ianuarie, armata siriană a recucerit Maaret al-Numan, un oraş strategic la sud de oraşul Idlib, condus de grupuri rebele. Realizarea a fost văzută ca un pas important pentru redobândirea controlului deplin asupra autostrăzii M5 care face legătura între Damasc şi Alep. Aşa cum s-a întâmplat în rundele anterioare ale operaţiunilor armatei siriene în Idlib, recentele progrese au fost posibile prin sprijinul aerian acordat forţelor siriene din partea militarilor ruşi. Cu toate acestea, ceea ce a fost nou de această dată este prezenţa activă, care a fost raportată, a forţelor iraniene pe câmpul de luptă. Ziarul britanic The Daily Telegraph a publicat un raport pe 26 ianuarie care conţine comunicaţii radio scurse de la luptători afgani susţinuţi de Iran, cunoscute sub numele de Divizia Fatemiyoun şi care arată implicarea lor în luptele în curs de desfăşurare din Idlib. Ziarul a declarat că numărul estimat de forţe Fatemiyoun din Idlib este cuprins între 400 şi 800. La începutul lunii ianuarie, au existat rapoarte de presă, care menţionau ştiri din interiorul structurilor de informaţii turceşti, că mai multe grupuri susţinute de Iran în Siria au fost dislocate pe fronturile Idlib şi Alep.

La 27 ianuarie, secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a criticat „forţele combinate ale Rusiei, regimului iranian, Hezbollah şi regimul Assad” pentru efectuarea unui atac masiv la Idlib şi în zoana vestica a Aleppo. În ciuda sprijinului său militar şi politic persistent pentru guvernul Assad, Republica Islamică s-a abţinut să se implice în rundele anterioare ale operaţiunilor armatei siriene în nord-vestul ţării. Ca atare, decizia Teheranului de a ajuta guvernul Assad în campania militară actuală din Idlib ar putea fi considerată o dezvoltare importantă. Pentru a discuta motivele care au stat la baza schimbării cursului Iranului în ceea ce priveşte Idlib, mai întâi ar trebui să luăm în considerare situaţia apărută după moartea din 3 ianuarie a comandantului Forţei Quds iraniene, generalul Qasem Soleimani. Înlăturarea lui Soleimani, omul din spatele strategiei regionale a Republicii Islamice, a dus la speculaţii că Iranul va începe să piardă influenţa în Siria. O astfel de posibilitate părea să-l îngrijoreze chiar şi pe Assad, care a decis rapid să-l trimită la Teheran pe şeful informaţiilor Ali Mamlouk pentru a discuta cu oficialii iranieni despre „coordonarea lor în următoarea etapă”. Ca atare, implicarea recentă a Iranului în Idlib ar putea fi considerată atât încercând să transmită un mesaj rivalilor săi că puterea şi influenţa sa în Siria au rămas intacte, cât şi faptul că-l asigură pe Assad că poate totuşi conta pe sprijinul Teheranului unde şi când este nevoie. Acest efort de reasigurare a fost evident şi atunci când agenţia de ştiri Fars – afiliată cu Corpul Gărzii Revoluţionare Islamice Iraniene (IRGC) – a publicat un raport pe 26 ianuarie subliniind rolul Forţei Quds în prevenirea prăbuşirii regimului Assad încă din primele etape ale revoltei siriene. Aceasta a fost prima dată când o agenţie de ştiri iraniană semi-oficială a scris despre rolul Forţei Quds a IRGC în Siria înainte de ascensiunea Statului Islamic (IS) în 2013. Un alt factor care contribuie la schimbarea punctului de vedere al Iranului referitor la Idlib ar putea fi priorităţile schimbătoare ale Turciei în Siria şi în regiune.

Creşterea presiunilor americane şi israeliene asupra Iranului în Siria ar putea fi un alt factor care afectează abordarea Teheranului faţă de provincia Idlib.

Cel puţin de la retragerea SUA din acordul nuclear cu Iran în mai 2018, un motiv major în spatele ezitării Teheranului de a se implica direct în mişcările militare ale guvernului sirian în nord-vest a fost preocuparea sa de a nu pierde Ankara ca partener în eludarea sancţiunilor SUA. Turcia s-a opus campaniei militare a guvernului sirian la Idlib, sprijinind majoritatea grupurilor rebele staţionate în zonă. Cu toate acestea, au existat semne din ce în ce mai recente că Turcia mută principalul obiectiv al politicii sale regionale din Siria în Libia, sute de rebeli susţinuţi de turci fiind dislocaţi din Siria în ţara nord-africană pentru a ajuta Guvernul Acordului Naţional, care luptă împotriva unei insurgenţe conduse de generalul Khalifa Hifter. Între timp – şi pentru prima dată din 2011 – Hakan Fidan, şeful Organizaţiei Naţionale de Informaţii din Turcia, s-a întâlnit cu omologul său sirian Ali Mamlouk la Moscova pe 13 ianuarie. Întâlnirea a fost văzută ca un posibil punct de plecare pentru o schimbare în abordarea Ankarei în Siria. Cu toate acestea, ultimele confruntări între militarii sirieni şi turci din Idlib sunt un semn că Ankara şi Damascul sunt încă departe de orice fel de apropiere. Cu toate acestea, schimbarea politicii Iranului în Idlib s-ar putea să se bazeze pe calculul că Turcia nu doreşte sau nu poate susţine o prezenţă activă în acea zonă. Creşterea presiunilor americane şi israeliene asupra Iranului în Siria ar putea fi un alt factor care afectează abordarea Teheranului faţă de provincia Idlib. În ultimii ani, principala concentrare geografică a Iranului a fost pe zonele de sud ale Siriei, de la Daraa în sud-vest la Deir ez-Zor în sud-est. Cu toate acestea, odată cu loviturile aeriene israeliene împotriva intereselor iraniene din zonele respective şi cum tensiunile dintre Teheran şi Washington în regiune au fost în creştere după asasinarea lui Soleimani, oficialii iranieni ar fi putut schimba calculele strategice asupra amplasării forţelor lor din Siria.

Pentru a îngreuna israelienii şi americanii să îşi asigure interesele, Iranul ar fi putut decide să expedieze cel puţin o parte din forţele sale în alte zone, inclusiv Idlib. În acest fel, Iranul va câştiga, de asemenea, mai multă influenţă pe teren în Siria, creând noi obstacole pentru americanii şi israelienii care nu doresc ca prezenţa Teheranului în Siria să devină permanentă. Implicarea Iranului în Idlib pare să aibă şi o legătură cu marele plan regional al Iranului în urma uciderii lui Soleimani, adică încercarea de a expulza forţele americane din regiune. Întrucât principala concentrare a forţelor americane în Siria se află în zonele de la est de râul Eufrat controlat de Forţele Democrate Siriene, Teheran doreşte ca operaţiunea guvernului sirian în Idlib să fie încheiată cu succes cât mai curând posibil, astfel încât următorul pas în realizarea promisiunii lui Assad de a „elibera fiecare centimetru de pe teritoriul sirian” ar putea fi pornită în estul Eufratului. Referindu-se la această problemă, Ali Akbar Velayati, un consilier al liderului suprem iranian Ayatollah Ali Khamenei, a declarat într-o conferinţă de presă 30 ianuarie că „guvernul sirian şi aliaţii săi de pe frontul de rezistenţă vor merge de la Idlib la estul Eufratului pentru a expulza americanii.” Toate aceste puncte ar însemna că Iranul ia o postură dispersată geografic, mai ofensivă în Siria, pentru a se adapta situaţiei în schimbare rapidă din Siria şi din întreaga regiune. Ca atare, implicarea Iranului în Idlib marchează un punct de cotitură important în strategia sa de abordare a crizei siriene.

Concluzii

Pentru prima dată în războiul de nouă ani din Siria, militarii turci au lansat atacuri directe asupra armatei siriene. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a declarat că a ordonat avioanele de luptă F-16 să lovească forţele preşedintelui Bashar al-Assad în apropierea frontierei turceşti ca răspuns la acţiunile militarilor sirieni în provincia Idlib. Războiul civil din Siria s-a calmat considerabil de la apariţia violenţei din 2012 până în 2016, guvernul lui Assad a revenit acum sub controlul majorităţii ţării, dar nu şi în Idlib, care rămâne controlat de islamiştii susţinuţi de turci, conduşi de grupul jihadist Hayat Tahrir al-Sham, cunoscut anterior ca Frontul Nusra. Negocierile intermitente între Rusia, Turcia şi Iran – toate care au forţe în Siria – au cuprins luptele din Idlib, dar niciodată nu le-au oprit pe deplin. Medierea turco-rusă a asigurat o pace de vara. Armata siriană spune că obiectivul său este de a elibera „toate teritoriile siriene de terorism”. Dar atenţia este în prezent concentrată pe autostrada M5, o arteră cheie care leagă nordul Siriei cu Damasc, dar care a fost întreruptă de ani buni de forţele rebele din Idlib chiar la sud de Alep. Turcia şi Rusia au convenit din nou în 2018 să încerce să redeschidă secţiunea controlată de jihadişti a autostrăzii, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, iar loialiştii lui Assad spun acum că drumul este o „ţintă legitimă”.  Flexând muşchii săi militari în Idlib, Erdogan poate căuta o nouă „pîrghie” în discuţiile cu Rusia, care s-a poziţionat ca mediator al sirienilor în Idlib. Luna trecută, preşedintele Vladimir Putin l-a vizitat Assad în Damasc şi apoi a zburat să se întâlnească cu Erdogan la Istanbul. În timp ce Putin nu are „dragoste” pentru islamiştii susţinuţi de turci, care controlează o mare parte din Idlib, în schimb aprobă tactica lui Assad, interesele sale sunt de fapt împărţite, deoarece Rusia este profund implicată în relaţia cu Erdogan. Fiind un partener comercial important şi energetic, cu influenţă persistentă de-a lungul graniţei de sud a Rusiei şi un rol puternic, dar dificil din punct de vedere politic în NATO, Turcia deţine o importanţă strategică enormă pentru Kremlin. În ultimii ani, Rusia nu a avut nicio probă în privinţa verificării Turciei pentru a-i testa reacţiile şi a cere concesii. Dar acum, când Ankara s-a întors împotriva aliatului sirian al lui Putin, va răspunde Moscova militar sau va căuta un compromis? 

Răspunsul poate depinde de cât de ambiţioasă este agenda lui Erdogan. Dacă Ankara încearcă pur şi simplu să descurajeze atacurile asupra soldaţilor turci din Idlib, Rusia ar putea oferi unele critici formale în public, dar probabil va semnala înţelegerea sa cu Ankara în privat. Cu toate acestea, Moscova ar putea accepta mai greu dacă Turcia încearcă să împiedice progresul lui Assad de-a lungul M5 vital.Până în prezent, reacţia Rusiei la escaladarea Turciei a fost una redusă. Oficialii militari ruşi s-au mulţumit cu faptul că au negat afirmaţia lui Erdogan că a trimis avioane F-16 împotriva soldaţilor sirieni, insistând în acelaşi timp că moartea trupelor turce a fost o greşeală nefericită. În cele din urmă, nici Erdogan, nici Putin nu vor dori să-l lase acţiunile din Idlib să le strice relaţia, chiar dacă amândoi recunosc că interesele lor în Siria sunt aliniate greşit. Pe fondul violenţei continue, negocierile secrete sunt cele care vor prima. Ce va  înseamnă pentru sirienii prinşi în haosul din Idlib rămâne de văzut. Chiar şi aşa, astfel de negocieri ar analiza diferenţele ruso-turce şi nu ar rezolva statutul provinciei şi oraşului Idlib. Actuala situaţie poate fi o problemă pentru negocieri nu doar între Turcia şi Siria, ci şi între diferitele facţiuni, inclusiv cele prezente în regiune Al Qaeda, Hayat Tahrir al-Sham (HTS) şi Damasc. Dar rata scăzută de succes a negocierilor dintre Damasc şi rebeli, însoţită de angajamentul ideologic al HTS de a menţine lupta, sugerează că astfel de discuţii vor eşua şi că al Assad va continua să recurgă la forţa militară pentru a restabili controlul asupra Idlib.

Drept urmare, Turcia va avea în cele din urmă o alegere critică de făcut: fie să-şi aprofundeze implicarea în Idlib pentru a avea un cuvânt greu în orice negocieri viitoare sau, mai puţin probabil, să găsească un mijloc de a se extrage în aşa fel încât să împiedice o altă criză de refugiaţi. Turcia este pregătită să rişte o criză militară cu Rusia, pentru a evita o altă criză de refugiaţi la „domiciliu” şi pentru a preveni colapsul strategiei sale siriene. În acest sens, Ankara pariază că Moscova nu este pregătită pentru o astfel de criză şi va încerca discuţii înainte de apariţia uneia. Totuşi, acesta este o politică pe marginea prăpastiei, cu mult spaţiu pentru greşeli. Uciderea unui număr mare de trupe turceşti sau ruse ar precipita cu uşurinţă o escaladare – caz în care niciuna dintre părţi nu va putea controla cât de mult se răspândeşte conflagraţia lor. În fond şi la urma urmei Turcia a considerat că Procesul Astana a fost un moment eşuat. Ce va urma? O situaţie critică care se va extinde din Siria în Libia şi poate o nouă criză a imigranţilor pentru Europa, în primăvară!