“Perioada în care vă gândeaţi că intraţi în NATO şi UE şi ei vor avea grijă de voi nu s-a terminat, ci de fapt nu a fost niciodată ceva adevărat, este doar o iluzie optică. România este un stat suveran, cu mari resurse, cu un viitor şi trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru acest viitor al său, să accepte preţul independenţei pe care o are”.

“Dacă vă angajaţi în nostalgii romantice, dacă urmăriţi visul minunat care a fost odată UE, veţi avea de-a face cu istoria, care îşi arată faţa urâtă. Iar românii au văzut deja faţa urâtă a istoriei”- a clamat, la Bucureşti, politologul american George Friedman, virulent eurosceptic şi NATO-sceptic, pendulând emoţional între o oralitate de laudatio şi una gravă, de eveniment funerar.

Totuşi, dizertaţia susţinută de Friedman (taguri de definire media: şocantă, cinică, nepoliticoasă, suspectă, violentă, etc), în aula BNR, în faţa unei selecte audienţe de putere şi influenţa rămasă fără cuvinte nu capătă rotunjime şi înţeles adecvat decât prin recursul la volumul “Ţinuturi de frontieră. O călătorie geopoliticăîn Eurasia” cu care editura RAO, pe fază, ne-a completat un excurs şi o viziune  “pas comme les autres”.

Există o textură ideatică şi emoţională densă în planul secundar al expunerilor, cu scrieri programatice şi într-un crescendo dat de un mix încă greu de elucidat, din unghiul local.

Dacă în “Următorul deceniu” politologul american anunţă un cap de “temăstrategică” în oprirea expansiunii ruseşti în Europa prin articularea liniei Varşovia-Bucureşti-Ankara vs alianţa Germania-Rusia dar în contextul unui status qvo al echilibrelor instituţionale mari, în noul volum “Ţinuturi de frontieră” discursul devine tranşant. Fundalul pe care se propune “soluţia de blocaj” capătă accente dramatice: se postulează decesul NATO şi UE într-un interval perceptibil, din imponderabile şi metalimbaj, ca apropiate. Axei descrise în “Următorul…” îi sunt adăugate, aproape ornamental, alte piese: Ucraina, R.Moldova, Bulgaria sub auspiciile unui conclav defensiv cu rezonanţe latine “Intermarium” barând calea “re-emergenţei Rusiei”. În fond, un upgrade al alianţei interbelice propuse de mareşalul polonez Pilsudski.

Cartea, şi concluziile sale îngroşate în şiruri de conferinţe, sunt rezultatul unei vizite de documentare efectuate în 2010 într-o parte a  Europei de Est şi în Turcia, cadru în care sursele împletesc plimbările pe jos prin oraşe cu dialogurile în aerul elitist al înălţimilor, pe suportul unor indicatori socio-economici ce ţin de sfera imponderabilului: un poem, o legendă, o observaţie legată de vestimentaţia localnicilor, o diagonală istorică. Autorul vine cu un model aprioric şi încearcăvalidarea lui în contact cu realităţile materialului didactic studiat, după clasicul model al “balonului de încercare”.

Se redeschid răni cauterizate, se stipendiază noi şantiere de lucru, se sudeazăvertebrele unei osaturi strategice capabile să determine cutremure de mare adâncimeîn conştiinţa socială a teritoriilor supuse lupei analitice. De ce se întâmplă asta? E un semnal dat de “forţe nevăzute”? O provocare intelectuală atipică? Prin abreviere, cred că cheia de lectură rezidă în poziţia cu totul specială autorului: geopoliticianul care are în subliminal ideea de a crea istoria, nu doar de a o contempla sau analiza.

“Cartografiind emoţia” demersului dar şi logica internă ar părea că Friedman lansează rachetele provocării în două direcţii simultan.

Prima, către administraţia SUA, concentrează efortul de a redeştepta interesul către zona Europei, către pericolul rusesc în recrudescenţă, după o deturare masivăa motoarelor americane în acest areal şi mutarea accentului pe Asia de Sud Est.

A doua, către statele aflate sub hipnoza stabilităţii eterne a NATO şi UE, europene în genere şi est-europene în special. Instalate într-un confort călduţ – dupăopinia lui Friedman – acestea au devenit, la rândul lor, puţin ofertante pentru SUA.

Într-un mod violent şi tranşant, pe alocuri derutant şi pe muchie de cuţit, Friedman îşi urmează setea. El zguduie din temelii lidership-uri naţionale amorţite, exagerează premeditat pentru a aşeza actorii la noua masă de dialog regândită dintr-o perspectivă care, dinspre noi, se vede în clar -obscur. “Trebuie să construiţi o relaţie cu SUA, nu să aşteptaţi ca SUA să construiască o relaţie cu voi”-clamează în România către toata zona politologul texan. “Washingtonul trebuie să aibă ţări pe care să se bazeze în oprirea expansiunii ruseşti” –  direcţionează el mesajul către administraţia SUA.

Acesta este Marele Proiect a lui Friedman şi motivul strigătului său studiat exasperat: un nou dialog Europa – SUA, pe alte baze. Restul constituie exagerări ceţin de persuasiunea retoricii. Forţarea unor mutaţii tactice prin generarea unor false clivaje şi ameninţări este de altfel, o stratagemă clasică a “negociatorului”.

Paradoxul cărţii este că, deşi compune o agresivă strategie de contracarare a expansiunii ruse în Europa (distrugerea tandemului ruso-german, proiectul Intermarium), prin fundamentul discursului şi premiza centrală (dispariţia NATO şi UE), acesta rezonează destul de fidel cu discursul oficial al Moscovei. Există deci riscul de efect secundar: sentimentul apocalipsei anunţate să împingă opinia publică, deja sceptică peste limite, exact în direcţia opusă.

La Bucureşti cel puţin, unde conspiraţia omniprezentă derivă dintr-un ancestral spirit de mahala, există şansa ca George Friedman să fie privit ca o interfaţă civilă a unor structuri de intelligence. Iar discursul friedmanian să fie prizat fără filtre, ca o poziţie americană “a ceea ce nu poate fi spus oficial”. Ceea ce e o prostie încă şi mai mare. În opinia mea, Friedman este un intelectual dezinhibat care merită disecat, deocamdată, doar în cercuri mici, specializate, anaerobe. Pentru că indiferent de intenţia iniţială, acest tip de punere a problemei poate crea un disconfort curentului euro-atlantist şi multă, foarte multă confuzie la firul ierbii.