Europa crizelor!

Şocurile europene

Şocurile geopolitice ale crizei din Ucraina datorată resurgenţei Rusiei şi preşedinţia lui Donald Trump au zdrobit paradigmele vechi (preşedintele Donald Trump a oprit delegaţia SUA să participe la Davos din cauza lipsei de fondurilor din cadrul agenţiilor SUA/the partial government shutdown). Europa a ignorat problemele de securitate de la sfârşitul Războiului Rece. Acum, UE încercă să-şi creeze propria viziunea din rămăşitele lecţiilor Războiului Rece, dar poate Bruxelles să împingă integrarea în sfera de securitate tot mai sensibilă, atunci când naţionalismul populist creşte peste tot în continent? O Europă funcţională s-a bazat întotdeauna pe uniune membrilor săi. Dar UE-28, de astăzi, pierde o mare parte din potenţialul de reţea pentru acţiuni comune, deoarece marea majoritate a legăturilor bilaterale par să fie subdezvoltate.

Guvernele UE de pe întreg continentul trebuie să lucreze la mecanisme mai bune pentru a-şi spori cooperarea de zi cu zi dincolo de vecinătăţile imediate. Un exemplu recent al unui astfel de efort, este „Iniţiativa Ministerului de Externe al Germaniei – „Like-Minded“ (o iniţiativă de grupuri de state cu aceleaşi opţiuni)“. Lansată în septembrie 2018, are ca scop intensificarea cooperării cu anumiţi parteneri din UE-27 pentru a-şi atinge interesele europene comune. Diplomaţii germani au identificat ţări precum Irlanda, Danemarca, Finlanda şi Suedia pentru a se angaja în noua lor iniţiativă. Pe fondul creşterii populismului naţionalist, acum, pe întreg continentul, nu este, în mod evident, un moment potrivit pentru „mai multă Europă“. Este greu de imaginat o repetare a procesului Tratatului de la Lisabona care a supravieţuit voturilor parlamentare necesare în actualul mediu politic european.

Brexit

Plecarea din UE a Marii Britanii, aşa numitul Brexit, ţine de vreo doi ani agenda Uniunii. Eşuarea planului[1]propus de primul ministru Theresa May în Parlamentul Marii Britanii duce la fel de fel de scenarii: renegocierea acordului actual, producerea Brexit fără niciun acord privind viitoarea relaţie bilaterală, convocarea alegerilor parlamentare anticipate, organizarea unui nou referendum privind apartenenţa ţării la Uniunea Europeană sau renunţarea la Brexit. Ce va face Jeremy Corbyn, liderul opoziţiei, şeful Partidului Laburist, cu puterea primită cadou? El a evitat să-şi stabilească o poziţie clară în privinţa modului în care Marea Britanie va părăsi Uniunea Europeană de teama de a nu supăra atât pe alegătorii pro, cât şi pe cei contra Brexit-ului, care ar putea ajuta Partidul Laburist să revină într-un rol de prim plan. Dar presiunea este în creştere şi el va fi obligat să se decidă.

Alegerea nu este uşoară pentru Corbyn. Dezbaterea asupra Brexit-ului în cadrul Partidului Laburist este periculoasă prin consecinţele unei diviziuni interne, în timp ce războiul dintre conservatorii primului ministru Theresa May este unul cu consecinţe nesemnificative. Pentru a-şi atinge scopul final de aduce Partidul Laburist la putere şi de a inversa decenii de politici neoliberale, Corbyn are nevoie de un partid unit. Decizia este una cu consecinţe pe termen lung. Guvernul Marii Britanii a analizat opţiunea unui nou referendum privind Brexit şi a rezultat că nu poate fi organizat mai devreme de un an. Teoretic, dacă Cabinetul semnalează oficial această intenţie, atunci UE va prelungi perioada negocierilor pentru că a semnalat la rândul ei că e dispusă să prelungească, pe baza unui motiv serios, ieşirea Marii Britanii din UE. Practic, dacă se prelungeşte perioada până în 2020, înseamnă că Marea Britanie va trimite europarlamentari şi va fi parte la bugetul 2021-2027[2]. Realizarea unui acord fără prelungirea perioadei ar fi o oportunitate pentru Preşedinţia României la UE. Dar cine o poate concretiza?

Tratatul Franco-German

Pe fondul Brexitului, semnarea Tratatului franco-german în Sala Încoronării a Primăriei oraşului Aachen este un moment de cotitură în evoluţia Uniunii. Ideea încheierii unui nou tratat de cooperare franco-german îi aparţine preşedintelui Emmanuel Macron şi a fost evidenţiată în discursul său de la Sorbona, intitulat „Iniţiativă pentru Europa“,din septembrie 2017. Ulterior, cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Emmanuel Macron au anunţat încheierea viitorului instrument de cooperare printr-o Declaraţie comună adoptată la 22 ianuarie 2018, la 55 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysee de către preşedintele Charles de Gaulle şi cancelarul Konrad Adenauer, document care a oficializat reconcilierea franco-germană postbelică. Obiectivul noului Tratat[3]este asigurarea unei convergenţe sporite între Berlin şi Paris, urmărind adaptarea relaţiilor dintre cele două state la provocările cu care sunt confruntate în secolul XXI.

În cadrul noului tratat, Germania şi Franţa aprofundează modelul de succes al unificării europene, stabilind totodată reperele pentru următoarea generaţie în demersul de a continua parcursul european comun trasat în 1963. Tratatul are o arhitectură concepută în primul rând pe pilonii afacerilor europene şi internaţionale, stabilind ca prioritate cooperarea politico-economică şi pune un accent important pe dimensiunea păcii, securităţii şi dezvoltării, în care noutăţile apar în trei paragrafe (1) includerea unei clauze de asistenţă reciprocă în caz de atac armat împotriva unuia dintre cele două state pe modelul clauzei prevăzute la articolul 42(7) din Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene; (2) instituirea unui Consiliu de apărare şi securitate franco-german, care să se reunească regulat la nivel politic înalt, fiind configurat ca un organism menit să piloteze angajamentele reciproce asumate;(3) transformarea dezideratului Germaniei de a deveni membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU într-o prioritate diplomatică franco-germană. Ce urmează? Răspuns sigur: Europa cu două viteze!

Davos

Ca de obicei, la începutul anului la Davos în Elveţia se desfăşoară Forumul Economic Mondial[4], aşa numitul Conclav al elitelor, unde sunt prezente pe agendă problemele stringente ale lumii. Deşi anul acesta prezenţa personalităţilor este redusă, datorită unor impedimente locale,  importanţa acestuia rămâne. Lista marilor absenţi de la Davos va fi deschisă de preşedintele Statelor Unite. Donald Trump a anulat deplasarea întregii delegaţii americane din cauza blocajului financiar în care se află administraţia federală. Preşedintele francez lipseşte, de asemenea, de la Davos. Emmanuel Macron are de gestionat o criză socială, după două luni şi jumătate de proteste ale „Vestelor galbene“. În fine, premierul britanic Theresa May caută să salveze divorţul amiabil al Regatului de Uniunea Europeană, în condiţiile în care termenul limită pentru Brexit este 29 martie. Vor mai lipsi preşedintele Chinei Xi Jingping şi prim-ministrul Indiei Narendra Modi.

Dintre membrii G7, numai Germania, Italia şi Japonia îşi vor trimite liderii la Davos. Alături de aceştia vor fi prezenţi vicepreşedintele Chinei Wang Qishan, dar şi un nou corp de oameni de stat, de la Cancelarul Austriei Sebastian Kurz şi prim-ministrul Italiei, Giuseppe Conte, la prim-ministrul reformist al Etiopiei, Abiy Ahmed, şi prim-ministrul Noii Zeelande, Jacinda Ardern. La reuniune va fi prezent şi „noul Trump“ al Americii de Sud, preşedintele Braziliei, Jair Bolsonaro, cel care va ridica şi flutura steagul preşedintelui Donal Trump la Davos. Într-un tweet, Bolsonaro a scris că va prezenta „o Brazilie diferită, liberă de legăturile ideologice şi de corupţia larg răspândită“. Delegaţia rusă la Forumul economic mondial de la Davos va fi condusă de ministrul Dezvoltării economice, Maksim Oreşkin, a anunţat premierul Dmitri Medvedev[5].

Tema principală a Forumului din 2019 este Globalizarea 4.0: conceperea unei noi arhitecturi mondiale în epoca celei de a patra revoluţii industriale. În ajunul reuniunii, Fondul Monetar Internaţional a atras atenţia că avansul economic se va tempera la 3,7% în 2019. China a redus motoarele creşterii şi asta va influenţa economia globală. Şefa FMI, Christine Lagarde, a respins, totuşi, scenariul alarmist al unei recesiuni globale iminente. Forumul a lansat la începutul sesiunilor raportul „Riscuri globale“, în care a remarcat că „riscurile globale se intensifică, însă dorinţa colectivă de a le aborda pare să lipsească“. Dovos încercă a „modela arhitectura globală“ în ciuda „cetăţilor şi zidurilor ridicate în calea sa“. Discuţiile de la Davos vin într-o perioadă crucială, deoarece reacţia politică faţă de globalizare ameninţă nu doar economia mondială, ci şi ordinea internaţională liberală care a constituit piatra de temelie a nivelurilor fără precedent ale prosperităţii, creşterii şi securităţii postbelice.

Globalizarea protestelor locale: „Vestele galbene“ (gilets jaunes)

Voi începe cu câteva concluzii care vin să suţină criza prin care trece Europa. De zece weekenduri la rând, protestatarii s-au adunat în număr mare în capitala Franţei, Paris, dar şi în alte oraşe franceze, ca parte a protestelor mişcării „Vestele galbene“. Deşi, la 14 ianuarie 2019, preşedintele francez Emmanuel Macron şi-a exprimat dorinţa de a lansa un „dialog naţional“ de lungă durată cu privire la problemele ridicate de „Vestele galbene/gilets jaunes“, protestele nu au încetat. Dar ceea ce a fost odată o adevărată mişcare de masă s-a diluat acum, fiind preluată de entităţi externe, inclusiv cele de extremă dreaptă, care încearcă să-şi atingă scopurile. Mass-media rusă a acoperit îndeaproape protestele, încurajând răspândirea lor, ceea ce contribuie la obiectivul Moscovei de a exacerba divizarea în Occident. Acţiunile din Franţa ale „Vestelor Galbene“ au început ca un protest local, un eveniment unic în epoca de furie produsă şi controlată din umbră, dar acum acestea sunt amplificate pe social media de către oportunişti cu agende proprii.

În noiembrie 2018, supăraţi de creşterea taxelor pe combustibil, cetăţenii francezi au început să afişeze vesta galbenă, folosită de şoferi, pe care trebuie să o ai în portbagajul autovehiculului. La început, protestatarii au afişat aceste veste în parbrize, dar, din moment ce protestul a crescut în popularitate, mai mulţi şoferi au început s-o poarte. În mod firesc, vestele, sunt concepute astfel încât să fie uşor de văzut fiind o alegere perfectă pentru protestatarii care se simt ca şi cum îngrijorările lor au fost marginalizate până la punctul în care sunt invizibile politicienilor. La sfârşitul lunii noiembrie 2018, zeci de mii de oameni care purtau veste galbene s-au angajat în cele mai mari proteste din Franţa, în ultimele decenii. Protestele au un parfum franţuzesc: sunt programate numai pentru weekend. Acum, la intrarea în cel de-al zecelea week-end consecutiv, protestele nu arată niciun semn de slăbire şi s-au consolidat, din punct de vedere al obiectivelor, trecând dincolo de impozitul pe combustibil, încorporând o gamă largă de nemulţumiri.

Majoritatea preocupărilor protestatarilor provin dintr-o economie nepregătită pentru a face faţă concurenţei declanşate de globalizare. Uneori, protestele au devenit violente din cauza unui mic grup din mişcare care vine cu intenţia de a semăna haos, într-o manieră asemănătoare cu protestatarii împotriva globalizării. Până în prezent, protestatarii au provocat pagube de milioane de dolari în Paris, inima turismului francez, cu autoturisme arse, magazine spulberate şi ciocniri violente cu poliţia. Protestele reprezintă o provocare serioasă pentru guvernul care, după ignorarea acestora, timp de câteva săptămâni, l-au determinat pe preşedintele Macron se anunţe că lansează un „dialog naţional“ cu toată Franţa cu privire la problemele ridicate de protestatari. Taxa pe combustibili a fost retrasă, pentru moment, dar problemele mai importante ale inegalităţilor şi disparităţilor în materie de bogăţie rămân pe primul loc pe agenda dezbaterii. Aspectele globalizării responsabile de producerea demonstraţiilor au asigurat alunecarea acestora spre un nivel global, fiind preluate ca model de entităţi externe, care încearcă să replice mişcarea pentru propriile lor scopuri, în alte ţări.

Este ironic faptul că un protest care caută să atragă atenţia asupra situaţiei muncitorului francez este acum văzut ca o „marcă“ sau „franciză“ internaţională. Într-o epocă de scandal şi incertitudine în care simbolurile sunt foarte apreciate, notorietatea generată de vestele galbene este folosită de grupuri din spectrul ideologic extremist/populist pentru a avansa agendele lor distincte… Lipsa liderilor în mişcarea Vestelor Galbene a făcut uşor pentru alţii s-o copieze. Mişcarea, o iniţiativă cetăţenească a cărei compoziţie este un mozaic de profesii de la muncitori la funcţionari se va transforma, într-un final, într-un partid format din acei oameni care s-au săturat de liderii politici şi de partidele tradiţionale.

Ingrid Levavasseur, o asistentă medicală de 31 de ani, care locuieşte în Eure, în Normandia, cronicara „vestelor galbene“ la canalul BFM TV, va fi capul de lista (79 de nume) pentru alegerile europarlamentare din mai 2019. Mişcarea „vestelor galbene“, născută şi întreţinută pe Facebook, va face politică la nivel european. Declinul ideologiilor şi ascensiunea reţelelor sociale au dus astfel la o nouă dinamică a mobilizării şi la un alt tip de spaţiu public, în faţa cărora puterea, mai peste tot unde internetul este liber, se regăseşte depăşită. Mobilizarea se face acum rapid, în timp real, fără nici o investiţie financiară. Mass-media rusă a acoperit în mod extensiv protestele Vestei Galbene şi a încurajat răspândirea ei în alte părţi ale continentului, pentru că Kremlinul nu scapă nicio ocazie de a amplifica diviziunile în Occident. Ca şi în alte chestiuni, Rusia nu inventează aceste diviziuni, ci mai degrabă le exacerbează prin campanii de dezinformare sofisticate şi prin deturnarea cauzelor locale pentru scopuri geopolitice.

Armata europeană

La semnarea tratatului franco-german de la Aachen/Aix-de-Chapelle, Angela Merkel a declarat că noul tratat de asistenţă şi prietenie este primul pas în construcţia unei Armate a UE.

„Noi, francezii şi germanii, ne luăm un angajament să ne sprijinim reciproc, inclusiv militar, printr-o clauză de asistenţă. (…) Ne angajăm să adoptăm o cultură militară comună. Vrem să contribuim la dezvoltarea unei armate a Uniunii Europene.“

Declaraţia de mai sus vine într-o perioadă de incertitudine şi de ameninţări hibride care ne duc cu gândul la necesitatea constituirii unei Armate Europene. Ne va apăra această armată de pericolul unei Rusii resurgente care foloseşte mijloace hibride şi desfăşoară arme convenţionale, care pot purta încărcătură nucleară, în diferite zone ale Europei? Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a declarat că Europa are nevoie de o armată adevărată pentru a reduce dependenţa faţă de SUA în ceea ce priveşte apărarea. „Trebuie să ne apărăm cu privire la China, Rusia şi chiar Statele Unite ale Americii“, a declarat Macron la un post de radio francez, potrivit Wall Street Journal. Mesajul lui Macron, transmis în ziua alegerilor americane, de la mijloc de mandat, şi cu câteva zile înainte de venirea lui Trump la Paris, pentru 11 noiembrie, este foarte clar, şi anume că Europa trebuie să-şi ia destinul în mâini.

Multe i se pot imputa preşedintelui Donald Trump, dar aici cred că a avut dreptate, propunerea lui Macron i s-a părut „o insultă la adresa Statelor Unite“, atunci când există NATO, care funcţionează cu succes din 1949, unde 70% din cheltuieli sunt suportate de SUA, când americanii sunt singurii care au dat garanţii de securitate Europei (art. 5 din Tratatul de la Washington) şi tot ei au fost cei care au luptat şi au eliberat acest continent turbulent (împreună, ce-i drept, cu canadienii), în două războaie mondiale, fără a mai lua în calcul şi victoria în Războiul Rece, datorată tot Washingtonului. Probabil dacă nu erau americanii, ori Stalin ori Al Treilea Reich (statul care trebuia să domine continentul pentru 1000 de ani) stăpâneau Europa şi astăzi.

Armata Europeană este o Saga franceză care a început în anii 1950. Şi, ca să fim exacţi, Comunitatea Europeană pentru Apărare a fost soluţia propusă de prim-ministrul francez René Pleven ca răspuns la cererea SUA de reînarmare a Germaniei Federale cu scopul de a întări apărarea Europei de vest împotriva unui eventual atac sovietic. Proiectul a fost ratificat în Belgia, Germania, Luxemburg şi Olanda. În Franţa a fost retras de pe ordinea de zi a Adunării Naţionale în august 1954 şi nu avea să mai fie vreodată introdus. Transmiterea drepturilor de decizie militară unei autorităţi supranaţionale şi tratarea Germaniei ca partener egal au fost motivele aduse de Franţa pentru a justifica eşuarea ratificarii. Proiectul a căzut şi pentru faptul că se adresa unei structuri europene federative! Pe fondul creşterii populismului naţionalist, acum, pe întreg continentul, nu este, în mod evident, un moment potrivit pentru „mai multă Europă“. Este greu de imaginat o repetare a procesului Tratatului de la Lisabona care a supravieţuit voturilor parlamentare necesare în actualul mediu politic european.

Rusia şi Europa

Rusia a instalat sisteme de rachete nucleare pe litoralul Mării Negre, în apropierea frontierei cu Ucraina, conform unor imagini prin satelit obţinute de Institutul Imagesat International, informează postul american de televiziune Fox News. Potrivit Institutului Imagesat International, imaginile surprind sisteme de rachete Iskander instalate într-o bază din Krasnodar, oraş rus situat pe litoralul nordic al Mării Negre, în apropierea frontierei cu Ucraina. Rachetele Iskander au raze de acţiune de până la 500 de kilometri şi pot transporta atât ogive convenţionale, cât şi nucleare. Ele acoperă în bună măsură teritoriul Ucrainei. Dar ceea ce este interesant pentru noi este declaraţia lui Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate din Rusia, care a afirmat că autorităţile din Ucraina sunt „sub controlul“ Occidentului. „Continuarea de către autorităţile de la Kiev a acestor politici poate contribui la pierderea de către Ucraina a statutului de naţiune“, a avertizat Nikolai Patruşev, citat de agenţia Tass. De fapt, Kremlinul a mai instalat astfel de sisteme de rachete şi în enclava Kaliningrad.

Contextul internaţional în care se zbate Europa (Tratatul INF)

Situaţia în Europa este diferită, în contextul în care intrăm într-o nouă ordine geo-economică mondială, caracterizată printr-o rivalitate puternică între SUA, China şi Rusia şi în special economică, între China şi SUA, unde se folosesc instrumente economice pentru atingerea obiectivelor strategice. Europa, din păcate, trece o perioadă foarte grea. Theresa May nu îşi trece Brexitul, Macron e în cădere liberă, Merkel se pregăteşte de ieşirea din scenă şi ţările vest-europene se confruntă cu presiuni populiste şi extremiste. Salvarea şi relansarea proiectului european, în opinia mea, cade pe umerii ţărilor est-europene, a României, Poloniei şi ţărilor baltice, deoarece aceste popoare cred în viabilitatea UE, s-au mai bine zis credeau într-o proporţie covârşitoare. Acum şi ele sunt mult mai aproape de relaţia bilaterală cu SUA, relaţie care se concretizează din punct de vedere militar şi din punct de vedere al securităţii energetice, adică exact ceea ce Rusia foloseşte împotriva lor (contrucţia militară de război şi arma energetică).

Într-un recent discurs ţinut la Pentagon, preşedintele Donald Trump, a anunţat noi investiţii în sistemul de apărare antirachetă, menită să protejeze naţiunea americană de atacurile cu rachete, deşi nu a menţionat cei mai mari adversari nucleari ai SUA, Rusia sau China.

Războiul Stelelor în varianta Trump

„Strategia noastră este bazată pe un obiectiv imperativ: detectarea şi distrugerea oricărui tip de atac de rachetă împotriva oricărei ţinte americane, fie înainte, fie după lansare“, a spus preşedintele Trump la Pentagon. De fapt, planurile lansate de Pentagon vizează, în mare măsură, distrugerea numărului mic de rachete lansate de puteri regionale, cum ar fi Iranul sau Coreea de Nord, decât loviturile copleşitoare din partea Rusiei sau a Chinei. Rusia continuă să încalce în mod clar Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (INF), fiind acuzată, în urmă cu câteva zile, de un oficial din cadrul Administraţiei Donald Trump, în contextul negocierilor americano-ruse aflate în curs la Geneva. Diplomaţi americani şi ruşi s-au întâlnit la Geneva pentru a discuta Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare, despre care, preşedintele Donald Trump, şi-a manifestat  intenţia de a retrage Statele Unite, din obligaţiile stabilite de acesta. „Reuniunea a fost dezolantă deoarece este clar că Rusia continuă să încalce flagrant Tratatul INF şi nu a venit pregătită să explice cum poate reveni la respectarea acordului. Mesajul nostru a fost clar: Rusia trebuie să distrugă sistemul balistic construit ilegal“, a declarat Andrea Thompson, subsecretarul de Stat american pentru Controlul armamentului şi Securitate Internaţională.

Statele Unite se vor retrage din Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (INF) în 60 de zile (cu începere de la 2 februarie 2019) în cazul în care Rusia nu va reîncepe să respecte acordul, a transmis în decembrie 2018 Secretarul de Stat american, Mike Pompeo[6]. „Aliaţii au concluzionat că Rusia a dezvoltat şi a instalat un sistem de rachete, 9M729, care încalcă Tratatul INF şi generează riscuri pentru securitatea euroatlantică. Susţinem puternic constatarea Statelor Unite că Rusia îşi încalcă obligaţiile asumate în cadrul Tratatul INF“, se arată în comunicatul comun al miniştrilor de Externe din cadrul NATO. Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a cerut Moscovei să respecte Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (INF), denunţând acţiunile Rusiei împotriva Ucrainei şi Georgiei.

„Rusia a dezvoltat, a produs şi a testat un nou tip de rachetă. Sunt sisteme mobile care pot fi depistate greu. Rachetele pot transporta ogive nucleare. Şi pot atinge oraşe europene, fără avertismente sau cu avertismente scurte“, a declarat Jens Stoltenberg.

„Statele Unite respectă în totalitate prevederile Tratatului INF. Nu au fost aduse noi rachete în Europa. Dar avem noi rachete ruse. Rusia trebuie să ia măsuri imediate pentru a asigura respectarea în totalitate a Tratatului INF într-un mod transparent şi verificabil“, a insistat Stoltenberg.

Rusia încalcă în mod clar Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (INF) prin dezvoltarea unui nou tip de rachetă, a anunţat Alianţa Nord-Atlantică[7]. „Aliaţii au concluzionat că Rusia a dezvoltat şi a instalat un sistem de rachete, 9M729, care încalcă Tratatul INF şi generează riscuri pentru securitatea euroatlantică. Susţinem puternic constatarea Statelor Unite că Rusia îşi încalcă obligaţiile asumate în cadrul Tratatul INF“, se arată în comunicatul comun al miniştrilor de Externe din cadrul NATO. Washingtonul insistă că Administraţia de la Moscova a dezvoltat o nouă rachetă cu rază medie de acţiune, Novator 9M729 (SSC-8, potrivit terminologiei NATO), prin încălcarea Tratatului Forţelor Nucleare Intermediare.

Acordul INF a intrat în vigoare în anul 1987, fiind semnat de preşedintele american de la acea vreme, Ronald Reagan, şi de omologul său din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov. În afara faptului că Rusia ar fi încălcat Tratatul INF, Administraţia, SUA vrea să renunţe la acest acord deoarece este constrânsă să nu dezvolte armament care ar putea fi folosit pentru descurajarea Chinei în consolidarea poziţiei în vestul Oceanului Pacific. Dat fiind că nu este semnatară a Tratatului INF, China a putut dezvolta rachete nucleare cu rază medie de acţiune. La ora actuală, pentru a lovi un portavion american sunt dislocate 1200 de rachete chineze cu rază intermediară de acţiune. Şi încă un lucru important care trebuie menţionat: politica externă a lui Donald Trump. Este pe cale să devină un truism să descrii politica externă a Administraţiei Trump ca fiind una impredictibilă. Dar făcând acest lucru dezaprobi şi omul, şi politica. De fapt, deşi acţiunile preşedintelui Trump pot fi adesea şocante, ele sunt rareori surprinzătoare. Cele mai controversate poziţii – cheltuielile de 2% pentru aliaţii NATO, scoaterea trupelor din Siria, începerea războaielor comerciale – sunt toate în concordanţă cu viziunea asupra lumii pe care a adoptat-o public în anii 1980. Imprevizibilitatea acestei administraţii nu a apărut din opiniile preşedintelui Donald Trump, ci din lupta dintre preşedinte şi consilierii săi politici, pe de o parte, şi establishment de securitate naţională, pe de altă parte.

Până de curând, aceste două tabere au vizat supremaţie şi era greu de ştiut care ar fi câştigat pe orice problemă dată. Ce spune despre Donald Trump, Thomas Wright, directorul „Center on the United States and Europe“ şi membru marcant al „Proiectul de Ordine şi Strategie Internaţională“ la Institutul Brookings este important:

„La doi ani de la preluarea mandatului, devine tot mai clar că preşedintele domină această luptă, chiar dacă nu a câştigat-o încă. Pentru prima dată, este posibil să se identifice o politică externă a Administraţiei Trump deoarece echipa preşedintelui se coalizează în jurul ideilor sale. Această politică constă într-o relaţie îngustă şi tranzacţională cu alte naţiuni, o preferinţă pentru guvernele autoritare faţă de alte democraţii, o abordare mercantilistă a politicii economice internaţionale, o ignorare generală a drepturilor omului şi a statului de drept şi promovarea naţionalismului şi a unilateralismului pe cheltuiala multilateralismului. Mulţi dintre preşedinţii SUA au fost aleşi fără a avea expreienţă în politica externă. Unii au avut ideii care au contrazis nucleul dur al politicii externe a SUA, spre exemplu Jimmy Carter, care s-a exprimat în favoarea retragerii trupelor americane din Coreea de Sud. Trump este diferit. El este singurul preşedinte ales pe o platformă care a rejectat în mod explicit toţi stâlpii Marii Strategii a SUA. Deşi Donald Trump şi-a schimbat opinia cu privire la multe probleme, el are instinctele politicii externe clare şi coerente, şi acestea datează de trei decenii. El a respins de mult alianţele de securitate ale Statelor Unite ca fiind nedrepte pentru contribuabil şi au acuzat aliaţii că au cerut Washingtonului să îi apere gratuit. El a văzut de mult deficitele comerciale ca o ameninţare pentru interesele SUA şi a respins practic toate tranzacţiile comerciale pe care Statele Unite le-au negociat încă de la al doilea război mondial. Şi are o istorie de a-şi exprima admiraţia faţă de oamenii puternici ai planetei: în 1990, s-a plâns, într-un interviu că liderul sovietic Mihail Gorbaciov nu a dispersat înforţă demonstranţii aşa cum s-a întâmplat cu un an înainte la Beijing în Piaţa Tiananmen.“