Cei doi omeni importanţi de la Casa Albă preşedintele Biden şi alegerea sa pentru secretarul de stat, Antony Blinken, sunt indiscutabil, atlantişti confirmaţi. Ei recunosc că, în ciuda creşterii Asiei/Chinei, Statele Unite şi Europa sunt încă stâlpii purtători ai unui sistem liberal internaţional, deschis şi stabil. Dar acest lucru nu înseamnă doar un moment de „întoarcere în viitor”. Reînnoirea parteneriatului transatlantic va necesita adaptarea sistemelor de securitate, politice şi economice existente la noile ameninţări transnaţionale, rivalităţile geopolitice şi realităţile interne. Reforma NATO şi aprofundarea relaţiei dintre SUA şi Uniunea Europeană vor fi esenţiale pentru această agendă. Preşedintele Biden a promis o restaurare, iar europenii au răspuns pozitiv. Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, l-a invitat pe Biden la un summit la începutul acestui an, unde speră că liderii vor susţine noul „Concept strategic” al Alianţei, care a fost elaborat la sfârşitul anului trecut. Raportul, destinat ghidării Alianţei până în 2030, răspunde criticilor precum aceea a lui Macron cum că NATO s-ar afla în ”moarte cerebrală”, cu 138 de recomandări specifice care rulează peste 60 de pagini.

Principala sa recomandare este ca NATO să îşi consolideze rolul politic, astfel încât să fie mai bine poziţionată pentru a se confrunta nu numai cu rivalii sistemici precum China şi Rusia, ci cu o serie de tendinţe destabilizatoare, de la terorism la tehnologii perturbatoare, la proliferarea nucleară şi la instabilitatea regională precum şi la schimbările climaterice. În decembrie, Comisia Europeană şi Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate au lansat împreună un raport către Parlamentul European şi Consiliul European privind „O nouă agendă UE-SUA pentru schimbări globale”, care prevede o renaştere a relaţiei transatlantice „ca bază a unei noi alianţe globale de parteneri care au aceeaşi idee”. Din punctul meu de vedere epoca Trump a ”energizat” europenii care solicită acum „autonomie strategică”. În schimb perspectivele unei preşedinţii Biden par să anunţe o realiniere strategică. Pentru ca această realiniere să funcţioneze, Washingtonul va trebui să lucreze la un parteneriat strategic pe picior de egalitate cu Europa. Este complicat când asiguri securitatea continentului în faţa unui inamic care are triada nucleară inclusă în forţele armate (Rusia) iar tu deţii mai mult de o divizie desfăşurată pe continent pe lângă depozite de tehnică militară şi logistica necesară desfăşurării operaţiunilor militare.

Autonomia strategică şi preşedintele Macron

Preşedintele francez Emmanuel Macron îi împinge pe europeni să îmbrăţişeze „autonomia strategică” ca cea mai bună modalitate de revitalizare a NATO şi de abordare a provocărilor globale de la pandemie la controlul armamentului şi la schimbările climatice. Vorbind, în februarie 2021, la forumul online al Consiliului Atlantic, Macron a spus: „Trebuie să fim mult mai responsabili cu vecinătatea noastră”. El a îndemnat alte naţiuni europene să îşi mărească cheltuielile de apărare ca o demonstraţie clară a angajamentului lor de a împărţi sarcinile cu Statele Unite în ceea ce priveşte securitatea. Macron a spus: „Orientul Mijlociu şi Africa sunt vecinătatea noastră, nu SUA”. El a adăugat că angajamentul intensificat al UE, în ceea ce priveşte cheltuielile de securitate, pune capăt unei „situaţii de lose-lose” în care Statele Unite trebuie să angajeze un număr mare de forţe pe continent şi europenii nu au niciun cuvânt de spus în marile decizii privind propria lor apărare . „Acum operăm într-o nouă eră”, a spus el.

Macron a spus că doreşte ca europenii să se gândească la UE ca la o entitate preocupată atât de securitate, cât şi de probleme economice. Uniunea ar trebui să fie una care funcţionează în „coordonare politică cu NATO” pentru a asigura interoperabilitatea atunci când este chemată la acţiune. Ca exemplu, el a citat operaţiunile franceze în Siria împreună cu Statele Unite şi Regatul Unit operaţiuni care au funcţionat cu succes. Privind însă la NATO, în sine, el a dorit să adauge o dimensiune politică mai puternică „suprastructurii sale militare” în următorii ani. Îngrijorarea imediată a lui Macron a fost angajamentul Turciei, ţară membră NATO, care a devenit mai autocratică, a căutat soluţii la Moscova pentru arme sofisticate şi nu a acordat atenţie pericolelor create pentru aliaţii şi datorate acţiunilor sale militare unilaterale din ultimii ani. „Turcia ne-a pus într-o situaţie nebună” în urmă cu doi ani în nord-estul Siriei. În ciuda soldaţilor americani şi francezi şi a puşcaşilor marini care lucrau alături de forţele democratice siriene în lupta împotriva ISIS, turcii au lansat fără avertizare un atac complet „împotriva proxilor noştri”.

Motivul pentru care au atacat turcii a fost legătura dintre SDF şi Unităţile de Protecţie a Poporului (YPG). Turcia vede YPG ca fiind legată de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), pe care turcii îl consideră un grup terorist. „Credibilitatea SUA şi a Franţei a fost distrusă.” Macron a adăugat că situaţia a fost înrăutăţită de decizia americană de a se retrage complet din Siria în urma atacului. El a spus că alianţa trebuie să clarifice regulile dintre statele membre atunci când vine vorba de intervenţia într-o ţară terţă. Pentru a revitaliza alianţa, Macron a spus că membrii trebuie să răspundă la întrebări de bază, precum cine sunt duşmanii NATO, cine sunt terorişti şi cum ar trebui alianţa să se ocupe de noi probleme în Pacific, cum ar fi China. În ceea ce priveşte Beijingul, acum când fostul preşedinte Donald Trump a ieşit din funcţie, Macron a spus „China este cu totul un partener [în schimbările climatice], un competitor [în special în comerţ] şi un rival sistemic” pentru Statele Unite, Franţa şi Europa Uniune. „În timp ce Statele Unite se angajează din nou [Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Acordurile climatice de la Paris şi Organizaţia Mondială a Comerţului], ce va face China?” O potenţială ameninţare militară pentru Franţa este Rusia, despre care Macron a menţionat că „face parte din Europa”. El a recunoscut că Moscova a fost neobişnuit de agresivă cu Ucraina şi Belarus.

Dar Macron a spus că unele dintre comportamentele Kremlinului sunt de înţeles, deoarece NATO şi-a împins frontierele spre est, către Rusia, cu admiterea Poloniei şi a naţiunilor baltice la alianţă. „Trebuie să creăm din nou un cadru de discuţii cu această ţară” care să nu pună sub ”covor” comportamentul său agresiv în confiscarea teritoriilor străine, a campaniilor de dezinformare derulate în zone cenuşii ale continentului şi atacurile cibernetice dar şi utilizarea de proxi înarmaţi pentru a-şi destabiliza vecinii aşa cum se întâmplă în Ucraina. El a citat, de asemenea, închisoarea pentru liderului opoziţiei, Alexei Navalni, ca un exemplu flagrant al înăbuşirii de către Kremlin a disidenţei politice interne.  Preşedintele francez „nu este de acord” cu ministrul german al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer(AKK), care şi-a exprimat opinia într-un interviu pentru Politico[1]. Macron vede schimbarea administraţiei americane ca o „oportunitate de a ne urmări … independenţa pentru noi înşine”. AKK a fost de acord cu Macron că Europa ar trebui să facă mai multe, dar a reiterat poziţia germană conform căreia SUA este cel mai important aliat al Europei în politica de securitate şi apărare pentru viitorul previzibil şi „iluziile autonomiei strategice europene trebuie să se încheie”.

AKK a subliniat că Europa este dependentă de America pentru apărare şi „europenii nu vor putea înlocui rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate”. În concluzie, consolidarea Uniunii Europene (şi păstrarea în paralel a Alianţei Nord-Atlantice) este o sarcină dificilă. Filosofia franceză şi spiritul de emancipare şi pragmatismul german sunt rareori uşor de acomodat. ”Să încercăm să ne consolidăm apărarea şi legătura transatlantică, mai degrabă decât să facem Europa din nou mare (Make Europe Great Again!)” este opinia lui AKK. Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a pledat, în discursul rostit la ediţia specială a Conferinţei pentru Securitate de la München, pentru consolidarea autonomiei strategice a Uniunii Europene, subliniind că ţările europene trebuie să fie consultate în privinţa instalării unor sisteme balistice, potrivit Mediafax. De asemenea Emmanuel Macron a argumentat că Statele Unite se concentrează mai mult spre zona Pacificului, astfel că Uniunea Europeană trebuie să asume responsabilităţi mai mari în domeniul apărării. Franţa a rămas singura putere nucleare din UE şi îţi doreşte să conducă Europa nu numai politici ci şi militar. 

Autonomia strategică înseamnă apariţia capacităţilor militare complete şi strict europene, astfel încât să nu fie nevoie de asistenţa SUA, dar şi capacităţi industriale proprii şi programe europene de achiziţii de armament care să aibă prioritate pe piaţa europeană în raport cu cele americane. Autonomia strategică înseamnă şi o cultură strategică europeană comună. Conceptul este legat de un altul, promovat la fel de sârguincios de Franţa, dar şi de Germania: suveranitate tehnologică europeană, care înseamnă accesul la tehnologii de vârf şi crearea unor mari companii europene în domeniu, pe modelul Airbus, care să fie capabile să concureze la nivel mondial firmele din SUA şi din China. Deşi se spune „autonomie strategică europeană“ şi „suveranitate tehnologică europeană“, intenţia reală a Parisului şi a Berlinului nu este de a construi aceste solidarităţi întărite cu toţi cei 27 de membri ai Uniunii Europene.

Un indiciu ni-l oferă proiectul franco-german al tancului viitorului, unde cele două state partenere au refuzat ofertele de participare ale Italiei şi Poloniei. Franţa regretă dispariţia Comunităţii Europene cu 6 ţări mult mai flexibilă în luarea deciziilor. În aceste condiţii NATO are nevoie de o fază de „clarificare“, de redefinire a rolului său, ceea ce presupune creşterea deciziei europene în cadrul alianţei aşa cum doreşte Parisul. Este motivul pentru care Franţa a decis să îşi mărească bugetul apărării şi să îşi asume misiuni suplimentare în Mediterana de Est şi în Libia (vezi sprijinul acordat Greciei). De notat remarcabila continuitate strategică a Parisului, care, de la De Gaulle încoace, caută să promoveze autonomia europeană în raport cu SUA. Ceea ce s-a schimbat în prezent este emanciparea strategică a Germaniei.

Liderii de la Berlin, inclusiv succesorul Angelei Merkel, Armin Lachet, afirmă şi ei nevoia construirii unei suveranităţi tehnologice şi economice europene. În acest context, declaraţiile lui Macron ar trebui să dea de gândit la Bucureşti cu privire la impactul politic, în termeni de reorganizare a spaţiului comunitar şi al strategiei industriale europene. Şi totuşi dacă Franţa nu ţine cont de sensibilităţile celorlalţi, dacă nu încearcă să îşi negocieze proiectele ci să le impună, dacă nu îşi ajustează propriile evaluări strategice în funcţie de ale celorlalţi, atunci riscă să se lovească de aceeaşi atitudine pe care a adoptat-o ea însăşi faţă de anglo-americani atunci când a reclamat acelaşi tip de tratament din partea acestora. Franţa trebuie să manifeste acelaşi spirit ca cel al americanilor în sprijinirea estului european ceea ce la ora actuală nu se vede. Poate şi din această cauză, pe măsura ce trece timpul, autonomia strategica europeană intră în desuetudine.

Unde se îndreaptă prietenia Macron-Merkel? 

Macron a câştigat cursa prezidenţială cu gândul că el împreună cu Merkel vor conduce Europa. Acum la plecarea lui Merkel lucrurile s-au schimbat. Francezul favorit al Marii Britanii, Michel Barnier, s-a aflat de curând în regiunea Calais, unde a discutat la o conferinţă despre rolul său în Brexit şi a dat o indicaţie suplimentară cu privire la aspiraţiile sale prezidenţiale. Negociatorul şef al UE pentru Brexit a fost descris în Le Figaro drept omul care poate uni dreapta şi, în acest sens, prezintă o alternativă credibilă la Emmanuel Macron şi Marine Le Pen în 2022. Barnier prezidează o iniţiativă politică numită ”Patriotes et européens” şi şi-a explicat conceptul în ziarului Le Figaro: „Patriot şi european, asta înseamnă că noi credem în forţa naţiunilor, respectul identităţilor naţionale şi în Franţa ca ţară care influenţează şi conduce naţiunile europene”. Ceea ce Barnier şi mulţi dintre clasa politică din Franţa nu reuşesc să înţeleagă este schimbarea de atitudine a conaţionalilor faţă de UE în ultimul an.

Există modul nou de abordare în care COVID-ul a expus incompetenţa şi lipsa de unitate din ”inima” UE şi, fără îndoială, Brexit-ul le-a arătat francezilor euro-sceptici că este posibil să scape de ”tirania” UE, aşa cum depun mărturie cele 17,4 milioane de britanici. Dar există un alt motiv pentru care francezii nu mai iubesc UE şi acesta este Germania. Pare surprinzător dar să vedem ce spune media. În noiembrie trecut, o jurnalistă germană care a scris pentru Die Zeit a provocat agitaţie în Franţa când a ridiculizat modul în care ţara lui Moliere a tratat coronavirusul (acest lucru a fost înainte de răspunsul confuz al Germaniei la un al doilea val), numind Franţa „Absurdistan”[2].

Totuşi, din ce în ce mai mult, francezii îşi dau seama că absurdul real este să creadă că Germania apreciază încă Franţa şi se angajează în proiectul UE. S-ar putea ca francezii să ajungă mai repede la această concluzie, dar clasa politică încă îşi păstrează o credinţă înflăcărată în relaţia franco-germană, mai degrabă ca cei din Westminster care cred în mod ciudat că Marea Britanie se bucură de o „relaţie specială” cu SUA. Revista de actualitate Marianne[3] a dedicat recent un număr acestei iluzii intitulat „Cum Germania a fugit din Franţa”, relatând modalităţile – agricol, militar şi industrial – în care Germania a exploatat Franţa în ultimele decenii.

În 1980, PIB-ul Franţei pe cap de locuitor era cu 5% inferior celui al Germaniei; astăzi este de 13%. Într-un interviu radio, editorul Natacha Polony[4] a spus că nu a fost surprinsă de reacţia furioasă pe care a primit-o revista ei: „Avem o elită care este atât de îndrăgostită de vecinii noştri germani încât în momentul în care cineva îşi apără în mod legitim interesele naţionale, elita strigă „Germanofobie” (este un interviu care merita să fie ascultat pentru a înţelege relaţia actuală dintre Germania şi Franţa). Marianne a fost doar ultima publicaţie care a pus la îndoială ce câştigă exact Franţa din „parteneriatul” său cu Germania. Anul trecut, când Franţa a trimis o forţă navală în Marea Mediterană pentru a asista Grecia în conflictul lor cu Turcia, s-a observat că Germania nu şi-a sprijinit aliaţii europeni.

„În echipa europeană”, spunea Le Figaro la acea vreme, „Germania este deodată căpitanul şi un jucător care marchează împotriva propriei echipe atunci când este în interesul ei”. Exemple abundă: criza migranţilor din 2015, conducta Nord Stream 2 şi refuzul Germaniei în 2012 de a conveni o fuziune între conglomeratul olandez constructor aerospaţial EADS NV şi BAE Systems din Marea Britanie pentru a crea cel mai mare grup aerospaţial şi de apărare din lume. Franţa a fost entuziastă, dar Germania a tras din priză ”heblul” pentru că se temea că va fi rău pentru industria germană. Luna trecută, revista conservatoare, Valuers Acteulles[5], a descris Germania drept „tiranul UE”, o reacţie declanşată de decizia Germaniei de a implementa controale la frontiera în estul Franţei, după o creştere a cazurilor COVID. A enumerat exemple despre modul în care Angela Merkel a stăpânit arta de a acţiona în interesul ţării sale, în special atunci când vine vorba de China. Macron a fost întotdeauna cu ochii ”înstelaţi” în prezenţa lui Merkel, niciodată mai mult decât în ​​ianuarie 2019 când a semnat un tratat la Aachen cu cancelarul german.

Comunicarea oficială a proclamat că tratatul va aprofunda cooperarea dintre cele două puteri în afaceri externe, apărare, dezvoltare şi securitate. Dar a fost atacat de politicieni de dreapta precum Marine Le Pen şi Nicolas Dupont-Aignan. Acesta din urmă, care s-a aliat cu Le Pen la alegerile din 2017, l-a acuzat pe preşedinte că a fost ”luat la plimbare” de Merkel. „Berlinul este legat de armata SUA din 1945 şi nu şi-a onorat niciodată angajamentul de a cheltui două la sută din PIB-ul său pentru cheltuieli militare”, a spus el. „Franţa a investit sute de miliarde de euro mai mult decât Germania în forţele sale armate … ce va oferi Germania în schimb Franţei în afara buchetelor de flori pentru 11 noiembrie? Nimic.”  Doi ani şi jumătate mai târziu, opinia lui Dupont-Aignan a devenit generală – aceasta va crea o problemă pentru Macron înainte de alegerile de anul viitor. Marine Le Pen a fost învinsă de Macron în dezbaterea prezidenţială din 2017, dar a produs cea mai bună declaraţie a serii : „Franţa va fi condusă de o femeie. Fie eu, fie doamna Merkel”. 

Macron a intrat în Elisee crezând că el şi Merkel vor fi cuplul de putere al Europei, dar „Mutti” face întotdeauna ceea ce este mai bine pentru Germania. Aşadar, în loc să-şi petreacă zilele luându-se de Marea Britanie asupra Brexitului, Macron ar trebui să se elibereze de relaţia sa ambiguă cu Germania şi să construiască o relaţie solidă de securitate în estul continentului. 

Ucraina şi autonomia strategică europeană

Va fi autonomia strategică solicitată de Paris folosită în conflictul din Ucraina? Puţin probabil nu pentru că acest concept încă este la început ci pentru că nu este viabil în condiţiile actuale. Ce implicaţii au europenii în Estul Europei? În afară de Germania care are trupe în Baltice Franţa ”umblă” prin Mediterană şi se contrează cu Turcia.  În cea mai mare parte a celor şase ani de când Rusia şi Ucraina au semnat acordul de încetare a focului Minsk II pentru regiunea contestată Donbass din estul Ucrainei, a apărut o întrebare: Cum vor reacţiona SUA şi NATO dacă trupele ruseşti vor trece din nou peste numită Linie de contact, care a împărţit forţele ucrainene de separatiştii susţinuţi de ruşi?

Având în vedere rapoartele despre acumularea de forţe militare ruse de-a lungul frontierei şi în Crimeea, Washington şi Bruxelles ar putea avea nevoie de răspunsuri rapide în curând. Ca răspuns la aceste rapoarte, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a vorbit săptămâna aceasta cu omologul său ucrainean, Dmytro Kuleba, în timp ce preşedintele şefilor de stat major, generalul Mark Milley, a discutat cu oficiali militari de rang înalt din Rusia şi Ucraina. Departamentul de Stat a declarat că Blinken a reafirmat sprijinul SUA pentru Ucraina „în faţa agresiunii continue a Rusiei” şi „şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la situaţia de securitate din estul Ucrainei”. Cât de concret va fi acest sprijin? Nu ştim acum. Dar sprijinul european? Poate în negocieri cu Rusia dar acestea s-au purtat pe 30 martie fără participarea ucrainenilor între ruşi, francezi şi nemţi? Asta vrea Putin? Da. Vrea forţe de păstrarea păcii ruseşti la fel ca în Transnistria şi în Dombas. Pace rusească! Comandantul şef al forţelor armate ale Ucrainei, Ruslan Khomchak, şi omologul său rus, Valery Gerasimov, au făcut schimb de acuzaţii cu privire la escaladarea ciocnirilor din zona Donetsk din Donbass, care a dus la un număr de decese.

Postările de pe reţelele sociale, spre exemplu pe Twitter, arată tancurile ruseşti transportate cu trenul pe teritoriul Crimeii şi în apropierea oraşului rus Krasnodar informaţii care nu au fost încă verificate dar sunt prezente şi în pozele satelitare ajunse la Pentagon. Cu toate acestea, generalul Tod D. Wolters, şeful Comandamentului european al SUA (SACEUR), a declarat pentru ziarul The New York Times[6] că a pus trupele americane în alertă sporită. Puţine puncte fierbinţi de conflict au fost la fel de supărătoare pentru politica externă americană ca Ucraina. De când trupele ruseşti au invadat Crimeea în februarie 2014 şi au trimis forţe speciale sub acoperire pentru a conduce o răscoală separatistă pro-rusă în Donbass, ciocnirea dintre Ucraina şi Rusia a pătruns în fiecare aspect al politicii americane.

Urmările protestelor Euromaidan, care au dus la demiterea fostului preşedinte al Ucrainei, favoritul Kremlinului, Viktor Ianukovici, şi au declanşat conflictul separatist din est, nu s-au limitat numai la Ucraina. Chiar dacă a provocat răsturnări politice la Kiev, criza Ucrainei a răsturnat şi politica prezidenţială americană, începând cu prima destituire a lui Donald Trump, din cauza încercării sale de a pune presiune pe preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski să dezgroape informaţii dăunătoare despre Joe Biden. De asemenea, aproape că a ”rupt” corpul diplomatic al Departamentului de Stat, care a fost martorul abuzului de putere al lui Trump în mod direct. Chiar şi după toate acestea, Rusia a purtat o campanie de dezinformare neîncetată împotriva lui Biden în cursa prezidenţială de anul trecut, continuând în esenţă efortul lui Trump. Moscova l-a vizat pe Joe Biden, fără îndoială, din cauza sprijinului continuu al SUA şi al NATO către armata ucraineană pe care a promis să-l continue ca preşedinte, precum şi datorită sancţiunile europene şi americane împotriva întreprinderilor ruseşti şi a persoanelor din interiorul Kremlinului.

Luna trecută, în evaluarea alegerilor prezidenţiale din 2020, Consiliul Naţional de Informaţii a mers atât de departe încât l-a nominalizat pe Andri Derkach, fost procuror ucrainean care a conspirat cu avocatul lui Trump, Rudy Giuliani, pentru a răspândi informaţii false despre acţiunile lui Biden în Ucraina. . Între timp, victimele au continuat să crească în estul Ucrainei, împreună cu daune economice grave asupra regiunii Donbass, într-un conflict despre care guvernul ucrainean spune că a ucis aproximativ 14.000 de oameni. În ciuda tuturor acestor lucruri, nici SUA, nici aliaţii săi din NATO nu au atins o strategie solidă de confruntare într-un război dus de proxi Rusiei pentru controlul Ucrainei – ea însuşi un câmp de luptă pentru influenţa rusă în Europa şi accesul la râvnitele rute maritime de apă caldă către petrolul şi câmpurile de gaze din spaţiul  mediteraneean. Este dorinţa Rusiei de a găsi adâncimea strategică aşa cum a avut URSS în perioada Războiului rece datorită Pactului de la Varşovia. 

Germania şi Franţa au încercat să acţioneze ca intermediari între Washington, Moscova şi Kiev, dar eforturile lor au dus la un impas, în care niciuna dintre părţi nu pare să simtă că a atins un punct de rupere. Ba chiar dimpotrivă. De la o administraţie a Casei Albe la următoarea, din motive foarte diferite, Ucraina a fost în centrul unui ciclu în creştere al tensiunilor ruso-americane. Un punct care poate prăbuşii pacea europeană de după cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul lunii martie, Pentagonul a anunţat un ajutor militar suplimentar de 125 de milioane de dolari pentru Ucraina, primul sub administraţia Biden. Pachetul include radare antirachetă, capacităţi îmbunătăţite de imagistică prin satelit şi suport pentru asistenţă medicală şi evacuări. De asemenea, măreşte aprovizionarea cu rachete antitanc Javelin care au apărut în mod proeminent în apelul telefonic dintre Trump şi Zelenski, care a fost esenţial pentru prima încercare de destituire a lui Trump. (După ce Zelenski i-a spus lui Trump că Ucraina este „gata să cumpere mai multe rachete Javelini din Statele Unite în scopuri de apărare”, Trump a răspuns: „Aş vrea să ne faci o favoare totuşi”)

În loc de concluzie!

Probabil că vor exista mai multe sancţiuni SUA şi UE în viitor. Biden a spus deja şi a aplicat noi sancţiuni Rusei, iar Putin pare să pună bazele pentru următorul răspuns al Rusiei, promovând linia conform căreia Casa Albă încearcă să încurajeze o insurgenţă a „celei de-a cincea coloane” în cadrul graniţelor pe care Rusia le consideră încă ale sale. Deci, de unde pleacă cu adevărat situaţia? Şi ce poate face NATO cu adevărat în mijlocul unei pandemii cu un număr considerabil de trupe ale Alianţei încă îngrămădite în războiul din Afganistan (până la retragere şi re-operaţionalizare) şi care se luptă pentru a oferi un răspuns sensibil şi unificat la celelalte războaie ale Rusiei în Siria şi Libia? Răspunsul, din nou, nu este militar. Putin o ştie şi de aceea el şi ”şoimii” din Ministerul Apărării din Rusia şi din serviciile de informaţii continuă să cerceteze limitele toleranţei SUA şi NATO. Dar există câteva lecţii din trecut pe care SUA şi aliaţii săi din NATO le-ar putea aplica din nou la aceste pericole prezente şi viitoare.

 Luaţi în considerare situaţia din noiembrie 2018, când o navă de război rusă a lovit un escadron de patrulare a marinei ucrainene în strâmtoarea Kerch din Marea Azov şi a reţinut 24 de marinari ucraineni. Judecata rusă a marinarilor a constituit o încălcare clară a legilor războiului şi a devenit un punct de cotitură în cursa prezidenţială a Ucrainei la acea vreme. SUA au emis mai multe sancţiuni ca răspuns şi şi-au întărit patrulele navale împreună cu NATO în Marea Neagră, dar acest lucru nu a schimbat situaţia din teren. Abia mai târziu, în mai 2019, lucrurile au început să se schimbe – când Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării din Hamburg a decis în cele din urmă în favoarea unei cereri introduse de Ucraina împotriva Rusiei prin care cerea returnarea navelor ucrainene avariate.

La şase luni după aceea, Ucraina a negociat cu succes eliberarea marinarilor. Deşi Rusia încă insistă şi astăzi că nu recunoaşte nicio jurisdicţie în afara de a sa în strâmtoarea Kerch, soluţionarea acelei crize a subliniat valoarea unei presiuni diplomatice atunci când încearcă să limiteze şi să împingă înapoi împotriva agresiunii ruse. Sancţiuni şi zgomot de săbii sunt de aşteptat peste tot. Dar SUA şi Europa ar putea face mai mult pentru a angaja tribunalele internaţionale, a rupe aşa-numita negare plauzibilă a Moscovei şi a-i obliga să răspundă direct pentru interpretările sale specifice ale dreptului internaţional. Ceea ce contează este că SUA şi NATO vor fi bifat toate ”casetele” cu privire la necesitatea de a consolida o ordine bazată pe reguli atunci când vine vorba de Ucraina.

Acest tip de asigurare va fi de două ori valoros pentru aliaţii europeni ai Americii, dacă şi, când Rusia va forţa NATO să acţioneze. Şi încă un lucru important. Preşedintele Biden are o vastă experienţă în relaţia militară cu Europa de Est, fiind vicepreşedinte în 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimeea şi a început să intensifice activităţile militare din estul Ucrainei. Biden a fost unul dintre arhitecţii a ceea ce se numea atunci Iniţiativa Europeană de Reasigurare, o iniţiativă care consolida prezenţa militară a SUA în Europa ca răspuns la agresiunea Rusiei, inclusiv prin staţionarea a aproximativ 4.500 de soldaţi americani în Polonia pe bază de rotaţie. Acest număr va creşte la 5.500 în cadrul unui acord bilateral care a fost finalizat în ultimele luni ale administraţiei Trump.

În timp ce Biden a anunţat săptămâna trecută că inversează decizia lui Trump de a muta 12.000 de soldaţi din Germania – dintre care unii ar fi urmat să fie redistribuiţi în altă parte a Europei, inclusiv Polonia – este puţin probabil să modifice pactele de apărare semnate de Trump cu Polonia şi cu Ungaria, nici nu este de aşteptat să interfereze cu vânzările planificate de echipamente militare americane către aceste ţări. Cheia securităţii ţărilor din Est este fără îndoială la Washington.  

[1] Europe still needs America (No matter who is in the White House, we are in this together). De Annegret Kramp-Karrenbauer Politico noiembrie 2020.

[2] « Absurdistan » : un journal allemand tacle la France dans sa gestion du Covid-19-Le Point 14/11/2020 

[3] „Marianne” : „germanophobes” ou vrais défenseurs de l’Europe ?- de Natacha Polony Publié le 08/04/2021

[4] https://www.youtube.com/watch?v=HSCTFBf7q7o-Natacha Polony – „L’Allemagne nous taille des croupières sans que les médias s’y intéressent”

[5] L’Allemagne, le tyran de l’UE – deLaure Lavalette Publié le 11 mars 2021 à 11h00-Le Vluers

[6] Fighting Escalates in Eastern Ukraine, Signaling the End to Another Cease-Fire- de Andrew E. Kramer The New York Times 30 martie 2021.