Cu un deceniu în urmă, tânărul reformist de atunci Cozmin Gușă lansa inspirata metaforă a „bătăliei de desen animat” în încercarea de a surprinde tricky esența conflictului politic „mediat” de justiție: personajele își turtesc craniile cu ciocane imense, se taie de la brâu, se aruncă reciproc în prăpastii înfricoșătoare, în foc, în apă pentru ca, la sfârșit, să apară „gonflați” și întregi, cu fețe zâmbitoare, înainte ca genericul să inunde ecranul.
Aceasta era vechiul „contract social” între elitele politice și cea de-a treia putere în stat: o bătălie conformă, pentru tribune, cu o justiție butaforică în plasa căreia, din când în când, mai cădea capul vreunui indezirabil de mâna a doua.
În mod categoric, începutul epocii Băsescu, cu șprițuri prelungite, geamparale și dudui blonde în fundal, nu aducea niciun indiciu despre vreo încercare de dinamitare a unor cutume mai vechi decât epoca fesenisto-pesedistă sau decât idilizatul „interbelic” cu panamalele și concesiunile lui cu tot.
Și totuși, astăzi, nu poți să nu fii de acord cu Cristian Ghinea „Poate că termenul de «război civil» este prea dur în context, dar în esență cam asta este: un război deschis între forțe care vor să aplice legea pentru toți și forțe care nu vor. Am asistat la ruperea unui contract social tacit.(…) Niciodată în România nu au fost trimiși miniștri, prim-miniștri, magistrați sau generali la pușcărie pentru corupție. Elitele erau protejate. Acesta era pactul social” – surprinde analistul român poate principalul succes al acestor vremuri tulburi. Să reținem și conceptele-cheie care au fluidizat procesul: „interdependența asimetrică” – cea care a permis ingerința UE (țara care vrea să intre în UE își dorește mai mult acest lucru decât își dorește UE să o primească, deci Uniunea este în poziția de a pune condiții), „efectul de împuternicire a modernizatorilor” (care a permis Monicăi Macovei și, ulterior, lui Daniel Morar să producă breșa în sistem) și teoria „actorilor veto” (care, identificați, au fost anulați sau diminuați pe rând ca influență). Cartea lui Cristian Ghinea, în fond una de interviuri cu puținii „nebuni ai marilor schimbări” în justiție care au îmbrăcat „cămașa morții” într-un mediu cu rezistență programatică megagalactică, concurează, în impopularitate în mediile politice, cu o alta, a lui Dan Tăpălagă[2] în dialog cu Daniel Morar. Ambele, lansate simultan la aceeași editură, Humanitas, în cadrul Târgului Gaudeamus, au o complementaritate studiată: mesajul decis, ferm împotriva unei restaurații care scoate capul perfid, dar și semnalul către „zona curată” că există voința, masa critică și suportul pentru ca, prin solidaritate, insuccesul unei asemenea tentative să fie net. Dincolo de ritmul alert al lucrării, care pendulează între excursul filosofic, statistica rece și amănuntul picant, dar non-vulgar,Tăpălagă întregește, în comentariile sale din off, această idee a voinței care a dus la radierea vechiului pact social, completând lista actorilor-cheie cu Departamentul de Stat al SUA: „Ambasadorul Statelor Unite la București, Mark Gitenstein, avea să-și exprime în mod public și repetat admirația față de Morar, ajuns șeful DNA. Jurist de formație, ambasadorul a povestit, în timpul unei vizite efectuate la București de către procurorul general al statului Delaware, Beau Biden, fiul vicepreședintelui Statelor Unite, că reprezentanții Departamentului de Stat care se întâlneau cu Morar spuneau ulterior că «așa arată procurorii pursânge». Gitenstein însuși îl numea «procurorul prin definiție».” Și iată, pe lângă reforma resursei umane, și câteva cifre aproape uimitoare în context românesc: „Din cei 4.738 de inculpați trimiși în judecată, 2.101 reprezintă inculpați cu funcții importante. DNA și-a trecut în palmares un fost prim-ministru, 9 miniștri și 5 secretari de stat, 23 de parlamentari, din care 6 senatori și 17 deputați, 8 președinți și vicepreședinți de consilii județene, 105 primari și viceprimari, 169 de ofițeri de poliție, 134 de lucrători vamali, 53 de magistrați (judecători și procurori) trimiși în judecată”. Daniel Morar, la rândul său, împărtășește publicului și relația instituțională bună cu SRI-ul mandatului Maior. În „Proiectul România”[3] scriam în urmă cu un an: „Statul român, destul de lax și infestat de crimă organizată, care și-a asigurat un index de mediocrități lacome în poziții de decizie, stă pe trei piloni încă solizi, competenți și motivați: serviciile secrete, DNA și Banca Națională a României. Nu e o maximă bucurie că s-a ajuns aici. Dar, așa arătând lucrurile, nicio schimbare serioasă nu poate pleca în răspăr. Raportarea la acest triunghi dă semnul plus sau minus, asigură turnesolul identității și al valorii reale a soluțiilor, proiectelor și personajelor. Când aceste instituții vor aluneca în planul al doilea, România va fi trecut deja în noua epocă. Ceea ce, evident, încă nu e cazul.” Ne aflăm acum sub o zodie încă și mai rea. De aceea, în triada proiecte-instituții-persoane, Morar & Co trebuie să continue. ––––––––––––––––––––––––––––––––––––- [1] Cristian Ghinea, „Eu votez DNA!”, Ed. Humanitas, 2012 [2] Daniel Tăpălagă, în dialog cu Daniel Morar, „Prețul adevărului”, Ed. Humnitas, 2012 [3] Marius Stoian, ”Proiectul România”, Acad. Română, Ed. ISPRI, 2012
Comenteaza