Preşedintele SUA se pregăteşte de a doua vizită în Europa, prilejuită de Summitului G20 de la Hamburg. Mesajul acestei vizite este crucial pentru est-europeni. De ce? Pentru că vorbim din nou de securitatea Europei Noi! Premoniţia fostului Secretar al Apărării Donald Rumsfeld despre Europa, făcută în 2003, devine pe zi ce trece tot mai actuală.

Preşedintele Donald Trump se îmbarcă în Air Force One, avionul prezidenţial american, după sărbătorirea Zilei Independenţei a SUA, pentru a doua vizită în Europa. O întrebare stă pe buzele prietenilor, aliaţilor, dar şi a duşmanilor: cum se va reflecta acest turneu faţă de primul în care vizita în Arabia Saudită şi Israel a fost un succes (cel puţin cea de la Riad), iar cea din Europa, de la sediul NATO şi de la G7, a fost una cu fricţiuni între preşedintele american şi liderii europeni, în principal cei din Germania şi Franţa. La Varşovia, unde se desfăşoară summitul „Iniţiativa celor Trei Mări” (Marea Baltică-Marea Adriatică-Marea Neagră), şi unde vor fi prezente Austria, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, temele puse în discuţie se referă în principal la problemele energetice, de securitate şi la relaţiile economice dintre acestea. Formatul a fost lansat în 2016 ca urmare a situţiei din Ucraina şi a relaţiei Grupului de la Vişegrad cu UE. Într-un comunicat al Casei Albe, se precizează că preşedintele Donald Trump se va afla la Varşovia alături de lideri din mai multe state din centrul, estul şi sudul Europei „pentru a demonstra legăturile noastre puternice cu Europa Centrală”.

Europa de astăzi seamănă mult cu cea din perioada interbelică. Este o goană nebună după alianţe regionale şi după obţinerea sprijinului marilor puteri. Să luăm pe rând cele două alianţe. Mica Antantă, numită şi Mica Înţelegere a fost o alianţă formată în 1920 şi 1921 de Cehoslovacia, România şi Iugoslavia (de fapt Regatul Sârbo-Croato-Sloven, denumit Iugoslavia abia din 1929) pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon care prevedea că partea de nord a Republicii Croaţia şi Voivodinei intrau în cadrul Regatul Sârbilor, Slovacia şi Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – era cedată Cehoslovaciei, iar Transilvania şi partea răsăriteană a Banatului era recunoscută în cadrul României) şi pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere[1].

Înţelegerea Balcanică a fost o alianţă formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia, România, Grecia şi Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, ţările aliate îşi puteau apăra graniţele. Era, prin urmare, în armonie cu Mica Înţelegere ce avea acelaşi caracter defensiv. Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a creea o alianţă a Balcanilor, ţările din acest spaţiu fiind o zonă tampon între Rusia şi Occident. Ele doreau să îşi poată apăra graniţele împotriva oricărui inamic.

Singura ţară ce nu a participat la aceste alianţe a fost Bulgaria, care deşi nu era o putere, cu o armată mică, avea mari pretenţii teritoriale. Evenimentele din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial au dus la dezintegrarea Înţelegerii Balcanice. În acea perioadă tulbure, Polonia venea cu un proiect ambiţios – Intermarium, o alianţă cuprinzând ţările central şi est-europene de la Marea Baltică, Marea Neagră şi până la Adriatica, cu scopul de a contracara ameninţarea sovietică şi hegemonia germană. Acest proiect al mareşalului Jozef Pilsudski, bazat pe mitul medieval al hegemoniei polono-lituaniene de la Marea Baltică până la Marea Neagră, a fost zădărnicit de războiul dintre Polonia şi naţionaliştii ucraineni, pe de-o parte, şi Rusia Sovietică şi Ucraina Sovietică pe de alta parte. Şi totuşi a existat o relaţie deosebită între Varşovia şi Bucureşti pe care mareşalul Jozef Pilsudski a caracterizat-o, cu prilejul unei vizite în România, la Sinaia, în septembrie 1922, unde a fost întrebat despre cum se vede la Varşovia alianţa cu România el răspunzând că:

„Alianţa inimilor este reprezentată, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de un singur popor cu două drapele”.

Deşi era un partizan sincer al apropierii de România, Pilsudski avea rezerve, exprimate îndeosebi după 1927, faţă de forţa combativă a armatei române[2]. Mareşalul avea dreptate fapt confirmat la acea vreme de un raport de evaluare asupra stării înzestrării armatei române elaborat de Statului Major General. Înzestrarea şi dotarea materială, factor esenţial al potenţialului de război, au constituit una din cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat Armata României în Primul Război Mondial, perioada interbelică şi în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. După Marea Unire din 1918, timp de aproximativ 15 ani, înzestrarea armatei, crearea şi dezvoltarea unei industrii proprii de apărare au ocupat un loc secund în preocupările factorilor de decizie politică, România înregistrând mari întârzieri în acest domeniu. La începutul deceniului al patrulea al secolului al XX-lea, statul român era în situaţia de a nu-şi putea procura de pe piaţa internă decât în cantităţi modeste armamentul, tehnica şi echipamentele destinate apărării ţării. Astfel, planurile de apărare elaborate de Marele Stat Major deveneau inoperante, în condiţiile în care nivelul de dotare şi pregătire a trupelor se situa la aceste cote scăzute. Locotenent-colonelul Ion Cernăianu, unul dintre cei mai valoroşi teoreticieni militari români din perioada interbelică, caracteriza starea Armatei Române ca fiind: o situaţie dureroasă cu care este greu să ne obişnuim, dar reală până la brutalitate. Se aseamănă pe undeva cu situaţia actuală(!?). Nu în totalitate deoarece pregătirea militarilor români este deosebită, ei fiind alături de americani extrem de eficienţi în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan.

Neavând o altă soluţie la vremea respectivă, Polonia, şi-a îndreptat atenţia către o alianţă cu ţările balcanice, concretizată doar cu România. La 3 martie 1921, s-a semnat la Bucureşti „Convenţia de alianţă defensivă între Republica Poloniei şi Regatul României”, precum şi „Convenţia militară”. Esenţa defensivă a alianţei a fost definită în articolul 1:

„Polonia şi România se angajează să se ajute reciproc în cazul în care una dintre ele ar fi atacată, fără provocare din partea sa, la frontierele sale orientale actuale”.

Parte integrantă a „Convenţiei politice”, „Convenţia militară”, semnată de generalii Constantin Christescu şi Tadeusz Rozwadowski, şefii celor două State Majore, specifica ansamblul de măsuri iniţiat în condiţiile în care teritoriile celor două state, separat sau concomitent, suportau agresiuni în părţile răsăritene. Era prevăzut, pentru fiecare ţară în parte, şi în raport cu proporţiile agresiunii, cuantumul trupelor operative: 14 divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, care trebuiau să fie concentrate în 18-24 zile de la decretarea mobilizării generale. În privinţa exercitării comandamentului, prevalase punctul de vedere al părţii române: fiecare armată acţiona sub comandament propriu, iar în cazul în care situaţia strategică impunea ca unităţi dintr-o armată să opereze în zona celeilalte, ele erau plasate sub ordinele acestui din urmă comandament[3]. Acum, ca şi atunci, alianţa bilaterală cu Polonia reprezintă pentru România un element esenţial în sistemul de alianţe menit să garanteze integritatea teritorială a ţării în condiţiile în care ameninţările din estul şi din sudul continentului european continuă să fie prezente.

Ce înseamnă participarea lui Donald Trump la Varşovia?

O discuţie bilaterală cu liderii polonezi, un discurs la summit şi o întâlnire cu liderii prezenţi în capitala Poloniei. Politica Poloniei reflectă câteva din cerinţele pe care preşedintele Trump le-a solicitat aliaţilor. Dacă ne uităm la apărare, Polonia cheltuieşte 2% din PIB pentru armată, din care peste 20% pentru înzestrare, având un plan început în 2000 pentru modernizarea armatei, plan care are alocată suma de 30 de miliarde de USD (cel mai important proiect a fost achiziţia a 48 de avioane F16 C/D, penultima generaţie). În anul 2018, Polonia va aloca 2,5 % din PIB pentru armată. Varşovia are un program de înzestrare bilateral cu SUA foarte consistent (rachete Patriot, muniţie JDAM, avioane de generaţia a cincia F 35 etc.) şi, nu în ultimul rând, cooperarea în producţie cu firme din SUA. Relaţia Polonia SUA poate modela într-un anume sens şi relaţia Rusia-SUA, Varşovia având graniţă comună cu enclava rusă Kaliningrad, un punct de maximă importanţă pentru Moscova, un punct în care sistemele interzicere aeriana A2/AD sunt cele care pot împiedica coordonarea acţiunilor comune ale NATO în nordul şi centru continentului european. Vizita preşedintelui Donald Trump vine într-un moment în care relaţiile Poloniei, dar şi ale grupului de la Vişegrad, din care face parte, nu sunt dintre cele mai bune cu leadershipul european de la Bruxelles. În opinia mea, preşedintele Trump va reitera, la reuniunea de la Varşovia, faptul că SUA va aplica articolul 5 în caz de agresiune la adresa ţărilor din estul Europei, odată ce secretarul NATO a anunţat recent că aliaţii europeni vor cheltui mai mult cu 12 miliarde de dolari în cadrul Alianţei. Cert este că ţările din estul continentului, inclusiv Polonia şi România, vor să evite o nouă diviziune Est-Vest, la fel ca cea din 2003 din timpul războiului din Irak, şi vor face totul pentru a nu favoriza o astfel de situaţie.

Proiectul face ca România şi Polonia să devină partenerii cei mai importanţi ai SUA în flancul estic al Alianţei.

De reţinut că Polonia resuscitează conceptul Intermarium, sub forma Iniţiativei celor Trei Mări (creată în 2016 ca o platforma informală de sprijin pentru proiectele strategice ale ţărilor membre), din care să facă parte 12 state cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică. Participarea lui Donald Trump la Varşovia înseamnă, în opinia mea, faptul că administraţia SUA sprijină acest proiect Intermarium care doreşte să renască în condiţiile actuale. Proiectul face ca România şi Polonia să devină partenerii cei mai importanţi ai SUA în flancul estic al Alianţei, blocând posibila reluare a unei relaţii Rusia-Germania peste zona estică. Acum devine clar de ce Donald Trump a refuzat să-şi asigure aliaţii europeni că va respecta clauza apărării colective din Tratatul NATO de faţă cu Angela Merkel, Emmanuel Macron sau Recep Tayyip Erdogan (la summitul NATO de la Bruxelles), dar a făcut-o la Casa Albă, în prezenţa preşedintelui României, Klaus Iohannis.

Susţinerea americană pentru Iniţiativa celor Trei Mări nu este o veste bună pentru Berlin. Proiectul Intermarium este considerat un act de contracararea a hegemoniei germane în estul Europei. Ce va face Rusia? Va critica acest proiect drept unul antirusesc, la fel ca cel propus de Varşovia în anii 1920, proiect în care, atunci, era implicată şi Ucraina.

Europa este divizată iar, deşi relaţia Paris-Berlin se profilează a fi una de forţă ea nefiind suficientă, pentru simplul motiv, că structurile de la Bruxelles nu permit o integrare federalistă. Vrem o Europa precum America, dar fără structurile necesare. Încercă acum să federalizăm apărarea pentru ca pe scheletul ei să construim structurile economice. Germania este în campanie electorală. Nu ştim cât din ceea ce declară actualul Cancelar se va face pentru că luptă cu armele contracandidatului socialist, a cărui părere despre SUA este diferită de cea a lui Merkel. Germania se bazează mult pe instituţiile UE, NATO şi WTO şi aici Merkel vine în contradicţie cu Donald Trump. Cancelarul german este pentru o relaţie bilaterală puternică în domeniul securităţii apărării şi luptei împotriva terorismului, dar nu renunţă la teme precum schimbările climatice şi relaţiile comerciale între UE şi SUA, fapt relevat şi de recenta convorbire telefonică purtată cu liderul de la Casa Albă.

Ce va oferi Moscova americanilor în schimbul clemenţei?

După Varşovia, urmează G20. Marea întrebare a Summitului G20, de la Hamburg, nu este despre relaţia cu Germania, ci despre relaţia SUA cu Rusia. Ce fel de întrevedere va fi între Putin şi Trump? Va fi despre G20 sau despre relaţia Washington-Moscova? Avem rezoluţia Senatului de intensificare a sancţiunilor împotriva Rusiei (votată cu 98-2) şi avem rezoluţia Camerei Reprezentanţilor (votată cu 423-4) care exprimă angajamentul SUA pentru îndeplinirea obligaţiunilor ce-i revin în cadrul Alianţei şi care, în acelaşi timp, cere acestora să-şi îndeplinească angajamentele asumate în ceea ce priveşte alocarea 2% din PIB. Şi apoi este o lungă listă de probleme: Ucraina, Siria, violarea Tratatului INF (tratatul privind interzicerea rachetelor cu rază de acţiune intermediară încălcat de Rusia), interferenţa în alegerile din SUA din 2016, alegaţie care este în verificarea comisiilor constituite în Congresul SUA şi a FBI-ului. Toate aceste constrângeri creionează drumul relaţiei Moscova-Washington. Orice schimbare de curs a administraţiei de la Casa Albă ar putea atrage după sine o politică bipartizană care s-ar concretiza în adoptarea în Camera Reprezentanţilor a legii privind noile sancţiuni împotriva Iranului complectate cu cele noi împotriva Rusiei. Ce va oferi Moscova americanilor în schimbul clemenţei?

[1] Mica Înţelegere, iniţiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizaţie de securitate regională, a apărut prin semnarea succesivă de convenţii bilaterale de alianţe între Cehoslovacia şi Iugoslavia (14 august 1920), România şi Cehoslovacia (Convenţia de alianţă defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) şi România-Iugoslavia (7 iunie 1921). [2] Citat preluat din Revista Historia- România şi Polonia în perioada interbelică: „Alianţa inimilor, un singur popor cu două drapele” – autor Manuel Stanescu. [3] Citat preluat din Revista Historia- România şi Polonia în perioada interbelică: „Alianţa inimilor, un singur popor cu două drapele” – autor Manuel Stanescu.