harta maliImplicatiile geopolitice ale interventiei internationale în Mali

Interventia militară franceză în Mali care părea, la început, doar să sustină eforturile ONU pe plan local, a devenit rapid o operatiune majoră în Africa, trecând de la rezolvarea punctuală a ”problemei săptămânii” la recucerirea totală a statului Mali. De asemenea, dacă la început expeditia din nordul Africii e fost doar o afacere franceză si apoi a evoluat într-una europeană, astăzi a devenit una Occidentală, atrăgând în orbita sa si Statele Unite ale Americii. Iar această modificare de paradigmă a dus întreaga afacere pe orbita altor mari interese strategice. Este vorba despre jocuri globale, implicând puteri majore, asa cum sunt SUA, China si Uniunea Europeană, de exemplu.  Este vorba despre reorganizarea Lumii, despre reorientarea americană spre Asia si despre înlocuirea Statelor Unite de către UE pe toate teatrele de operatiuni din hinterlandul european. Este doar începutul unui proces de-a lungul căruia Europa este invitată să se reinventeze ca mare putere globală, capabilă să-si proiecteze forta civilizatoare si să-si apere interesele strategice cu propriile sale puteri.

Bulgărele de zăpadă

Consecintele geopolitice ale crizei din Mali sunt devoalate, deocamdată, mai ales de reactiile aliatilor occidental ai Frantei, ceea ce transpare si din declaratiile oficiale care se fac la Londra si Washington. Prim ministrul britanic David Cameron declara, de exemplu, că nimeni nu trebuie să se astepte la rezultate imediate, rezolvarea situatiei din Mali necesitând un efort ”de ani si poate chiar decenii, mai degrabă decât de luni de zile”. Probabil că nu foarte multă lume cunoaste că, în spatele unor asemenea declaratii, Marea Britanie a actionat deja în sprijinul Frantei, trimitând la fata locului echipe speciale de comando si drone de supraveghere aeriană.

Discutiile despre un conflict de durată în Sahelul African se poartă, de asemenea, si la Washington unde, un înalt oficial, avertiza la rându-i că rezolvarea conflictului ” va necesita timp îndelungat, adică ani de zile”. Iar doamna Hillary Clinton, la momentul declaratiei încă Secretar de Stat, atrăgea si domnia sa atentia că ”problema este foarte serioasă, mai ales dacă luăm în considerare dimensiunile nordului malian si topografia regiunii. Nu este doar desert acolo, ci si grote, pesteri întinse, un adevărat paradis al sigurantei pentru teroristi. Ceea ce nu poate fi permis să se întâmple”. Potrivit ziarului Los Angeles Times, tema ”paradisului terorist” preocupă în egală măsură si Pentagonul. ”Oficiali ai Departamentului Apărării si înalti ofiteri atrag atentia asupra necesitătii unor actiuni mai energice”, arată ziarul amintit, deoarece ”Mali ar putea deveni pentru teroristi ceea ce a fost si Afganistanul înainte de 11 septembrie 2001”. Iar cosmarul nu trebuie să se mai repete.

După cum arată Washington Post, Statele Unite oferă deja ”alimentare aeriană” avioanelor franceze care transportă în zonă trupe ale altor state africane, iar ofiterii de informatii americani furnizează ”datele necesare pentru ca aviatia franceză să localizeze si atace militantii din nordul Mali”. De altfel, Pentagonul face în acest timp presiuni pentru a obtine aprobarea de a folosi dronele în sprijinul francezilor.  În fapt, după cum arată New York Times, Statele Unite au început să pregăteasscă planurile pentru amplasarea unei baze de drone în nord-vestul Africii, probabil în Niger, pentru a intensifica suprvegherea  factiunilor locale afiliate la miscarea Al Qaeda si la alte grupări islamice extremiste. Potrivit unui oficial american citat de ziar, decizia de stabilire a unei baze permanente de drone în regiune ”este legată direct de situatia din Mali, dar va oferi o prezentă mai consistentă si Africom” (Centrul de comandă African al Armatei SUA).

În acelasi timp, pentru numerosi analisti, între care si Blake Hounshell de la Foreign Policy, nu este foarte clar care sunt cu adevărat amenintările provocate de organizatia Al Qaeda în Maghrebul Islamic, de asemenea natură încât să provoace interventia militară occidentală si să ducă la o prezentă permanentă în zonă a Armatei americane. Adevărul este că, până acum, singura amenintare identificată si reclamată ca atare de către Occident ar fi posibila transformare a nordului statului Mali într-un refugiu sigur, paradisiac, pentru Al Qaeda. Dar, se întreabă Stephen Walt, de la Foreign Policy, ”există oare vreo probă că extremistii islamici din Mali complotează pentru a ataca Franta, Statele Unite sau pe oricine altcineva? si, dacă ar exista o asemenea probă, aceasta demonstrează că există si mijloacele de a pune în practică o asemenea intentie? Si, dacă un astfel de atac ar avea loc, consecintele sale justifică costurile actuale plătite de Franta si aliatii săi în campania din nordul Africii? Nu cumva această interventie va duce la deplasarea atentiei extremistilor de la guvernul central Malian către Occident?

Răspunsul pare să fi venit în mod tragic de la baia de sânge cu care s-a soldat criza ostaticilor din învecinata Algerie. Ca într-un perfect catch 22, criza algeriană i-a oferit ocazia presedintelui francez  François Hollande să arate că ”decizia mea de a interveni în Mali s-a dovedit justificată”. Cinicii ar putea constata că există un oarecare adevăr în această logică circulară: întotdeauna, interventia duce la alte interventii. Si tot asa.

În orice caz, aproape pe nesimtite, începând cu interventia din Libia, hotărâtoare pentru îndepărtarea lui Ghaddafi si continuând acum cu cea din Mali, probabil si în Siria, dacă va fi nevoie, Europa unită tinde să se reînscrie ca o putere reală în istoria contemporană. Criticată îndelung pentru absenta puterii sale politice si militare, pentru lipsa obstinată de exercitiu în administrarea dosarelor problematice ale scenei globale si pentru că a lăsat prea mult timp întreaga povară a protejării intereselor sale strategice pe umerii aliatilor americani, Europa încearcă în prezent, impulsionată de puterile traditionale, Franta, Marea Britanie si, în curând, Germania, dar si de tări reintegrate familiei occidentale, precum Polonia si România, să dobândească o nouă statură internatională. Dacă luăm în considerare că, în paralel si constrânsă de necesitatea depăsirii crizei economico-financiare, Uniunea Europeană traversează un proces complex de sporire a integrării pe toate planurile, atunci avem cu adevărat o imagine de ansamblu a vastului santier pe care se construieste astăzi noua dimensiune a Europei unite.

Un Bau-Bau de serviciu

Pe măsură ce zilele trec si în timp ce liderii occidentali reiterează motivele juste ale interventiei militare, dispar si ultimele dubii privind competenta armatei maliene. Potrivit aceluiasi New York Times, în pofida pregătirii extensive asigurate de SUA, armata maliană se doveste ”o fortă disfunctională care este mai degrabă o parte a problemei, decît o parte a solutiei”. În acest context, arată The Economist, singura sperantă a Occidentului pare să fie o strategie venită din negurile istoriei si nu de pe băncile modernelor academii de război: ”uciderea a cât mai multi fanatici jihadisti si încartiruirea în orasele din nord a soldatilor malieni si din alte state africane, înainte ca insurgentii fundamentalisti să apuce să se regrupeze sau să recruteze noi adepti”. Devine tot mai clar de ce se estimează că vor trece ani de zile până la rezolvarea crizei…

Până si seful Comandamentului American în Africa, generalul Carter Ham, recunoaste constrângerile occidentale în regiune. El remarca în acest sens că ”realistic vorbind, probabil că cel mai bun lucru de făcut este să îngrădim si să fragmentăm actiunile Al Qaeda astfel încât organizatia să nu mai poată controla acest teritoriu asa cum o face în prezent”.

Criticii de serviciu, dar si cei ai interventiei în nordul Africii pun însă sub semnul întrebării toate aceste strategii care nu vorbesc decât despre combaterea fundamentalismului. Dacă lucrurile ar sta întradevăr asa, de ce a sprijinit Occidentul luptătorii islamisti în Libia? De ce îi sprijină acum în Siria? De ce s-a permis ca în Egipt puterea să fie luată de Fratii Musulmani? Oare, nu cumva toată lupta acesta împotriva Al Qaeda, împotriva jihadismului islamic ascunde, de fapt, alceva? Oare acest ”altceva” este cel care face acum să se vorbească, din nou, despre un singur Occident, după ce, ca urmare a ultimei interventii în Irak, am avut de-a face până nu de mult cu un Occident divizat?

Nu sunt deloc putini expertii care arată că, în realitate, pentru Armata americană nu a fost niciodată o prioritate să combată Al Qaeda. Dacă ar fi făcut-o cu adevărat, nu mai rămânea nici praful de Al Qaeda si de mama lui Al Qaeda. Dar e foarte adevărat că această ”cruciadă” – cum le place arabilor să o numească – a făcut ca trupele Pentagonului si ale aliatilor săi occidentali să preia controlul asupra unor teatre strategice vitale în competitia globală. si din acest punct de vedere devine usor de înteles importanta pe care o au resursele africane de gaze, petrol, minereuri pentru uriasul centru European, alternative reale la importurile din alte centre mondiale de putere. Noua Uniune Europeană nu-si mai permite, pur si simplu, să mai lipsească din vecinătatea sa imediată, de pe drumuri construite pentru sine încă de Roma antică.

Îngrădind China

Pe acest fond, începe să-si facă loc o teorie iconoclastă, care tinde să pună evenimentele recente din Mali într-o cu totul altă lumină. Astfel, focalizarea atentiei asupra luptelor purtate cu Al Qaeda în nordul Africii ar fi fost, de fapt, o acoperire perfecta pentru ca Statele Unite si aliatii săi să declanseze marea strategie de îngrădire a Chinei în Africa si în lume.

Asa-numita politică de ”containment”, de ”îngrădire”, a fost o strategie a SUA de prevenire a răspândirii comunismului, după al doilea război mondial, care a combătut cu succes încercările URSS de a propaga ”revolutia mondială”. Termenul în sine a fost folosit prima oară, în 1946, de diplomatul american George F.Kenan si a reprezentat, de fapt, o adaptare a conceptului francez interbelic de ”cordon sanitar” care descria politica occidentală fată de URSS în anii ’20 ai secolului trecut.

Revenind la idea contracarării Chinei, trebuie spus că prezenta acesteia în Africa încetase de câtiva ani să mai fie o joacă exotică. Potrivit datelor oficiale, comertul bilateral dintre China si Africa se situează la aproape 200 de miliarde de dolari anual, înregistrând o crestere de 33,6% pe an de-a lungul ultimului deceniu. În acest ritm, Africa ar urma să devină, în următorii ani, cel mai mare partener comercial al Chinei, devansând Uniunea Europeană si SUA.

O evolutie urmărită cu atentie la Washington si la Bruxelles. În timpul confirmării sale pentru postul de Secretar de Stat de către Senatul American, John Kerry spunea: ”Cu tot respectul pentru China si Africa, dar China este peste tot în Africa, în asa măsură încât China este acum Africa. si cumpără peste tot, pe termen lung, contracte pentru minerale, pentru tot ce vreti voi. Si sunt locuri unde noi nu suntem în joc, oameni buni, îmi pare rău să spun asta. Si va trebui să intrăm în joc”. Nimic nou, de fapt. În 2010, într-o telegramă diplomatică, dezvăluită de WikiLeaks, Johnnie Carson, asistentul pentru Africa al Secretarului de Stat, califica China drept ”un foarte agresiv si pernicios competitor economic, lipsit de orice morală”.

Referitor la această morală, dar si la alte valori pe care se întemeiază comunitatea globală occidentală din care, nota bene, face acum parte si România, Secretarul de Stat Hillary Clinton declara, în timpul turneului său African, din august 2012: ”Nemultumind unele tări, America va actiona în continuare pentru afirmarea democratiei si drepturilor universale ale omului, chiar dacă astfel îsi va închide alte căi pe care resursele ar curge nestânjenite”. Imediat, Xinhua, agentia oficială de stiri a Chinei, a acuzat-o pe doamna Clinton că ”îi place să discretiteze angajamentul Chinei pe continentul African, pentru a reduce influenta chineză aici”. Acesta este tipul de gândire care face ca Beijingul să interpreteze interventia franco-europeană în Mali drept poarta pentru alte interventii occidentale pe continent, după cum avertiza recent Academia Chineză de stiinle Sociale: ”Fortele franceze implicate în Mali vor furniza motivul legalizării noului interventionism în Africa”.

Din aceeastă perspectivă, întradevăr, dacă Statele Unite se reorientează spre Asia, încercând să rămână conectate la dezvoltarea si dinamismul zonei, ceea ce va întări asa-numita Centură Americană a Pacificului, atunci pare a fi o necesitate să controleze, alături de aliatii săi europeni, dezvoltarea si dinamica Africii. Astfel, îngrădirea Chinei necesită în mod obligatoriu redobândirea Africii de către Occident.

Dar dacă acest scenariu nu se datorează decât fricii, aproape paranoice a Beijingului, de a nu pierde investiții africane de miliarde de dolari într-o competitie deschisă cu Occidentul? Dacă, de fapt, americanii nu au nimic de-a face cu toate acestea si reîntoarcerea Europei în Africa are, asa cum am arătat, cu totul alte ratiuni? În definitiv, istoric vorbind, nici China si nici America nu se află în Africa în curtea din fata casei lor.