Liderii europeni ştiu că efortul lor de a-l sancţiona pe Lukaşenko nu va face altceva decât să-l apropie pe acesta de Rusia şi ar putea chiar să-l oblige să facă concesii lui Putin, care doreşte de mult timp o integrare politică strânsă cu Belarusul, pentru a se asigura că Minskul rămâne ferm aliniat Moscovei.

 Lukaşenko speră că dacă Belarusul va avea nevoie de mai mult sprijin din partea Kremlinului, pentru a rămâne pe linia de plutire şi a nu se prăbuşi economic, preşedintele Putin il va acorda. Există, însă, şi posibilitatea, la un moment dat, ca acesta din urmă să obosească cu sprijinul acordat lui Lukaşenko şi să decidă să ”tragă ştecherul” din priză. În 2017, Europa şi în special NATO au urmărit cu îngrijorare când Rusia şi Belarusul au ţinut exerciţiul militar Zapad 2017, îngrijoraţi că manevrele ar putea să fi o acoperire, fie pentru o mutare permanentă a trupelor ruse în Belarus – întrucât unităţile au rămas în zonă după terminarea exerciţiului – fie ascundeau pregătirile pentru o acţiunea militară împotriva unuia dintre vecinii Rusiei, în acelaşi mod în care exerciţiul Caucaz-2008 a prefigurat ofensiva militară împotriva Georgiei, iar exerciţiile rapide în 2014 au acoperit mişcările de trupe în pregătirea confiscării Crimeei. 

Din fericire, nu au avut loc astfel de mişcări, dar cu Zapad-2021, programat pentru 10-16 septembrie, situaţia din estul Europei este radical diferită de 2017. Cu patru ani în urmă, Belarusul încă păstra, în mod aparent, o formă fragilă de independenţă, menţinând un grad de voinţă proprie în politica sa externă independentă faţă de Rusia, încercând să consolideze în linişte legăturile cu Occidentul, în timp ce nu-l ”înstrăinează” pe preşedintele Putin şi rezistă încercărilor Moscovei de a preluare a apărării teritoriului bielorus şi a armatei acestui stat. 

Eforturile persistente ale Moscovei de a asigura o bază aeriană în Belarus au fost respinse, iar un sistem integrat de apărare aeriană exista doar pe hârtie şi, spre deosebire de impresii, prezenţa militară a Rusiei în Belarus consta doar dintr-o staţie radar de avertizare antirachetă şi un centru de comunicaţii navale. În ciuda cooperării strânse între cele două forţe armate, Belarusul a avut un apetit limitat pentru a se alătura aventurilor militare ruseşti şi deloc pentru primirea permanentă a trupelor ruseşti pe propriul teritoriu. 

Oricare ar fi fost rolul Rusiei în actul terorist privind avionul Ryanair, Moscova va fi atentă la orice deschidere pentru a exploata noua situaţie a lui Lukaşenko, departe de Europa, dar în beneficiul său şi pentru a îmbunătăţi echilibrul de forţe între ea şi NATO. Acum Europa şi aliaţii săi trebuie să urmărească şi mai atent ce se întâmplă în întreaga periferie vestică a Rusiei, înainte, în timpul şi mai ales după Zapad-2021. În 2017 sistemul 112 din Lituania a fost blocat pentru 8 ore iar tema exerciţiului Zapad a fost desfăşurarea operativa a trupelor fără utilizarea comunicaţiilor radio. Rusia joacă o carte mare în Belarus!

Adâncimea strategică a Rusie

Belarusul, alături de Ucraina, ocupă un loc central în gândirea militară strategică rusă, poate mai mult decât orice alt vecin. Este esenţial pentru ceea ce Moscova consideră „profunzimea sa strategică” – existenţa unor state tampon flexibile la frontiera sa vestică. Belarusul, care se învecinează cu membrii NATO precum Letonia, Lituania şi Polonia, se află în orice plan de război de la Kremlin poziţionat împotriva Alianţei Nord Atlantice. Minskul oferă o platformă pentru Rusia ca să ameninţe flancul estic al NATO şi este cheia oricărui efort rus de ”sigilare a coridorului strategic” Suwalki – o porţiune lată de aproximativ 96 de km la frontiera polono-lituaniană, care separă Belarusul de regiunea Kaliningrad -posesiune a Rusiei – care separă statele baltice de restul NATO. 

Pe de altă parte, Lukaşenko are o viziune tranzacţională asupra relaţiei ţării sale cu Rusia. El nu este interesat de o confruntare militară cu Occidentul în care Belarusul ar fi în prima linie, dar este dispus să folosească oportunitatea de a fi aliatul Rusiei, atâta timp cât Moscova îi plăteşte pentru eventualele necazuri produse de un conflict. 

În consecinţă, relaţia Rusia-Belarus a fost timp de decenii (de la prăbuşirea URSS) un schimb direct de asistenţă economică pentru loialitate geopolitică. Bielorusia a primit energie subvenţionată – economia sa a fost susţinută prin importul de petrol rusesc redus ca preţ şi exportul de produse petroliere rafinate – şi a primit acces privilegiat pentru exporturile sale pe piaţa Rusiei. În schimb, Rusia a obţinut un aliat de încredere la frontiera sa de vest. 

Cu toate acestea, chiar dacă beneficiile economice ale Belarusului au scăzut constant, importanţa sa geopolitică a crescut constant din cauza conflictului continuu al Rusiei cu Occidentul. Moscova a dat un nou impuls pentru a integra mai strâns cele două ţări din punct de vedere militar şi economic, ameninţând să afecteze suveranitatea Belarusului. În 2015, ministrul rus al Apărării, Serghei Shoigu, a sugerat integrarea sistemelor de apărare ale celor două ţări într-un centru comun de luare a deciziilor, situat la Moscova, care ar replica un model utilizat în regiunile separatiste ocupate de Rusia, Abhazia şi Osetia de Sud, în Georgia. Rusia susţine, de asemenea, un plan de integrare care să consolideze codurile fiscale, vamale şi civile ale celor două ţări, să prevadă o reglementare unică a pieţei energiei şi să armonizeze politica industrială. Lukaşenko a rezistat şi continuă să reziste cu fermitate tuturor acestor eforturi, chiar plângându-se în ultimele luni că Putin încearcă să-l împingă spre unirea celor două ţări. 

Este adevărat că Rusia a crescut constant presiunea asupra vecinului său mai mic. În 2016, Moscova a început să desfăşoare unităţi militare mecanizate în apropierea frontierei bieloruse, precum şi unităţi ale Serviciului Federal de Securitate. Şi, deşi Belarusul putea cumpăra petrol rus la jumătate din preţul pieţei înainte de 2015, Rusia şi-a crescut constant preţurile de atunci, chiar trecând la întreruperea totală a aprovizionării cu petrol către Belarus luna ianuarie 2020. După summitul de la Soci, din februarie 2020, Rusia a anunţat că Belarusului îi va fi perceput preţul pieţei iar Safmar va rămâne singurul furnizor rus de petrol în Belarus. 

Toate acestea au cauzat scăderea sprijinului public pentru Rusia. În ultimul an, sprijinul belaruşilor pentru unificarea cu Rusia a scăzut de la 60% la 40% în sondajele de opinie[1]. Belarusul a devenit mai pro-occidental. Acest lucru sugerează că pentru Statele Unite şi aliaţii săi din NATO, Belarusul este mai mult în joc decât în ​​orice moment în decenii care au urmat prăbuşirii URSS. În timp ce Lukaşenko a făcut deschideri către Occident, în trecut, acestea au fost în esenţă un mijloc de a extorca mai multe avantaje de la Moscova. Astăzi, apelurile sale vizează supravieţuirea. În septembrie 2020, SUA şi Belarus au anunţat planuri de schimb de ambasadori pentru prima dată în 11 ani. Şi cu doar o săptămână înainte de summitul lui Putin şi Lukaşenko de la Soci, secretarul de stat Mike Pompeo a vizitat Minsk, prima călătorie a unui oficial american din 1994. 

La o întâlnire cu Lukaşenko, el a spus că SUA ar putea furniza 100 la sută din petrolul din Belarus şi necesităţi de gaz. Toate acestea s-au schimbat de anul trecut din perioada premergătoare şi după alegerile prezidenţiale, când opoziţia şi publicul din Belarus au ieşit din scenariu clasic. Proteste populare masive şi o candidatură surprinzător de eficientă a soţiei unui adversar încarcerat au forţat mâna lui Lukaşenko. Represiunea brutală a protestelor care au urmat a declanşat deja o rundă de sancţiuni UE, determinând un Lukaşenko izolat mai adânc în îmbrăţişarea preşedintelui rus Vladimir Putin. Acum, criza a devenit un test al capacităţii UE de a impune costuri unui tiran care împăuna nu numai valorile europene ale democraţiei şi drepturilor omului, ci şi normele internaţionale. Şi  totuşi Kremlinul îi mai dă o mână de ajutor lui Lukaşenko. 

Astfel o nouă întâlnirea a preşedintelui Putin cu Lukaşenko, tot la Soci, a resetat o serie de cerinţe ale Minskului în noile condiţii în care UE va aplica sancţiuni pentru operatorul aerian naţional din Belarus, Belavia, şi împotriva mai multor oficiali din sectorul aviatic.  

Potrivit Kremlinului, Lukaşenko ”nu a exprimat solicitări de asistenţă economică suplimentară” din partea Rusiei, principalul creditor al Belarusului, dar cei doi preşedinţi au convenit sa lucreze la ”organizarea legăturii aeriene” între ţările lor, ţinând cont de restricţiile impuse de Uniunea Europeana. La ora actuală exista o linie de cale ferată între Moscova şi Minsk parcursă de un tren rapid în 7 ore cu un cost de 200 de dolari/bilet (distanta între cele două oraşe este de aproximativ 700 km). Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dimitri Peskov a mai declarat că Moscova vrea o ”ancheta aprofundata” cu privire la circumstanţele interceptării cursei Ryanair, acuzându-i-i pe occidentali ca au tras ”concluzii pripite” (!?).

Răspunsul Occidentului la criza deturnării avionului Ryanair: sancţiuni?

 „Un atac şocant asupra aviaţiei civile şi un atac asupra dreptului internaţional”, a declarat secretarul de externe al Marii Britanii, Dominic Raab. Dar ce răspuns poate oferi de fapt Occidentul care să pună capăt comportamentului terorist a lui Lukaşenko şi mai important cum să opreşti ajutorul aliatului său de la Răsărit? Unde să loveşti acolo unde chiar doare? Reacţia iniţială a UE a fost să suspende  licenţa companiei aeriene naţionale din Belarus, Belavia şi să solicite interzicerea tuturor zborurilor din Europa către Minsk. O lovitură, care pare la prima vedere ar fi rezonabilă, cu excepţia faptului că nu vor suferi Lukaşenko sau şefii săi din securitate (aproape 60 de oficiali de top din Belarus – inclusiv Lukaşenko însuşi – au fost deja sancţionaţi personal după represiunile brutale din vara trecută împotriva disidenţei şi li se interzice deja călătoria sau deţinerea de active în Europa). 

Cetăţenii bieloruşi vor fi cei mai afectaţi de noua interdicţie de zbor, cetăţeni care sunt probabil cei mai apropiaţi de valorile occidentale şi cei mai bine educaţi. Atât Lukaşenko, cât şi Putin interzic în prezent sutelor de mii de cetăţeni (în special personalul serviciilor de securitate) să călătorească în Occident, astfel încât interdicţia UE ar finaliza doar ”locul de muncă” izolând cetăţenii obişnuiţi de ”influenţa coruptă” a călătoriilor în străinătate. Occidentul încearcă acest lucru din 2012, începând cu îngheţarea activelor individuale şi interdicţii de călătorie pentru oficialii implicaţi în asasinarea avocatului moscovit Sergei Magnitsky în 2007. 

De atunci, forţele preşedintelui Putin au invadat Crimeea, au doborât un avion civil[2], hackeri ruşi au piratat serverele Comitetul Naţional Democrat din SUA şi maşinile de vot şi a folosit arme chimice interzise în încercarea de asasinare a dezertorului Sergei Skripal într-o localitate din Marea Britanie- Salisbury. Ca să nu mai vorbim de atacurile hackerilor asupra părţilor cheie ale reţelei electrice occidentale şi a infrastructurii conductelor de petrol din SUA. 

Pentru fiecare nouă incursiune, a existat o rundă de sancţiuni. Activele a sute de oficiali ruşi au fost îngheţate, companiilor de stat din Rusia li s-a interzis strângerea de finanţări internaţionale, iar companiile occidentale au fost ameninţate cu sancţiuni dacă participă la proiecte majore de infrastructură susţinute de Kremlin, unul dintre acestea fiind conducta de gaz Nord Stream 2 (sancţiuni la care administraţia Biden a renunţat pentru simplu motiv că preşedintele american îşi doreşte repararea relaţiilor cu Berlinul stricate de Trump). Nimeni şi nicio sancţiune nu au schimbat comportamentul preşedintelui Putin nici măcar cu o singură notă. Şi asemenea măsuri sunt la fel de puţin probabil să funcţioneze asupra lui Lukaşenko. 

Dimpotrivă, sancţiunile i-au permis preşedintelui Putin să transfere vina problemelor economico-financiare ale Rusiei asupra ”străinilor ostili” şi să se prezinte ca apărătorul patriei împotriva agresiunii străine. Când rubla rusă a scăzut cu peste 50 la sută în urma invaziei din Crimeea din 2014 (determinată în mare parte de scăderea preţurilor petrolului, mai degrabă decât de sancţiuni), preşedintele Putin a răspuns interzicând importul tuturor produselor alimentare din UE, declanşând producţia internă. 

În timp ce UE şi Marea Britanie au pus stăpânire pe activele străine deţinute de înalţi oficiali de la Kremlin, Putin a anunţat o amnistie pentru tot numerarul deţinut în străinătate de elita rusă. Mai mult, a fi sub sancţiunile SUA a devenit o insignă de onoare în elita Rusiei. „Ce, încă mai poţi călători?”, i-ar fi spus un parlamentar rus unui coleg la o petrecere ”dacha” (zonă cu case de vacantă lângă Moscova) din afara Moscovei. „Ce fel de patriot eşti, omule?”(Washington Post). Toate acestea fiind spuse, France Presse anunţă, că Rusia redeschide legăturilor sale aeriene cu Marea Britanie şi cu mai multe ţări europene, suspendate din cauza pandemiei de coronavirus. Ce să vezi: Rusia se reconectează la traficul european!

Unexplained Wealth Orders

Deşi sute de UWO-uri (Unexplained Wealth Orders)[3]  au fost emise împotriva ruşilor începând cu 2018 până în prezent, în Marea Britanie, nicio figură proeminentă legată de Kremlin nu a avut confiscate active semnificative. „Au contabili buni, asta este pe scurt”, explică un fost oficial de la Casa Albă care a lucrat cu Barack Obama la sancţiunile din 2012 împotriva oficialilor ruşi. „Nu sunt doar cu un pas înaintea Trezoreriei … Sunt cu , 50.” Şi în timp ce un număr mare de copii din cercul interior al Kremlinului – inclusiv, pentru o vreme, fiicele lui Putin şi ale secretarului său de presă Dmitri Peskov – trăiesc în Occident, ideea impunerii unei pedepse colective membrilor familiei este îngrijorătoare din punct de vedere etic. Deci, chiar dacă o listă, în creştere, a persoanelor numite au interzisă călătoria în Occident, soţii, copiii, membrii familiei şi banii continuă să circule liber. 

Sancţiunile personale nu funcţionează mai bine decât cele economice. Întrebarea este: oare funcţionează sancţiunile? Răspunsul îl dă Sir Anthony Brenton, ambasadorul Marii Britanii la Moscova în timpul primului mandat al lui Putin. „Sancţiunile au devenit un fel de momeală modernă a urşilor, pur şi simplu stimulează furia şi sfidarea ursului, oferind în acelaşi timp satisfacţia şi aclamarea publicului datorată provocării de durere. ” Duşmanii de la Kremlin au privit multă vreme la Ţările Baltice dar şi în alte părţi ale Europei ca locuri unde să se poată refugia – dar au trebuit să rămână vigilenţi. În 2018, fostul spion rus Sergei Skripal a fost otrăvit în Salisbury, Anglia, cu ceea ce autorităţile britanice au spus că este un agent neourotoxic folosit de agenţii ruşi. Anul următor, Zelimkhan Khangoshvili, un etnic cecen, cetăţean georgian, care a ajutat la identificarea spionilor ruşi, a fost ucis la Berlin. Procurorii germani au acuzat guvernul rus că a dispus executarea sa. 

Dar, deşi se ştie că Kremlinul ajunge în adâncul Europei pentru a-şi ameninţa adversarii, Belarus este o ţară mică, cu resurse mult mai limitate decât cele ale Rusiei. „Situaţia cu Roman a fost un semnal de trezire pentru noi, pentru comunitatea occidentală, pentru liderii mondiali”, despre cât de departe va merge Lukaşenko pentru a-şi elimina criticii, a spus Viacorka, care a fugit la Vilnius împreună cu liderul opoziţiei Tihanovskaia după alegerile prezidenţiale. Administraţia lui Lukaşenko a solicitat extrădarea lui Tihanovskaia în martie. Ea a declarat reporterilor după incidentul avionului deturnat că ar fi putut avea aceiaşi sortă cu o săptămâna înainte când a folosit aceeaşi rută de la Atena. 

„Aş putea fi în locul lui Roman acum”, a spus ea. Tikhanovskaia a continuat să călătorească, întâlnindu-se luni cu liderii estoni în capitala lor, Tallinn. Acum câtva timp a vizitat Olanda, unde s-a întâlnit cu premierul olandez Mark Rutte. Zborurile de la Vilnius la Amsterdam rămân în spaţiul aerian al UE. Liderii baltici spun că capturarea lui Protasevici a fost un mesaj pentru alţi bieloruşi din străinătate. Preşedintele lituanian, Gitanas Nauseda, a declarat pentru The Washington Post că a citit mişcarea astfel: „Băieţi, uite, vă vom prinde peste tot, indiferent unde vă aflaţi – în aer, sub apă sau ascunzându-vă în pădure. Vă vom prinde. Şi chiar dacă zburaţi dintr-o capitală a Uniunii Europene într-o altă capitală a Uniunii Europene, noi suntem în măsură să vă prindem. ” Ministrul de externe Gabrielius Landsbergis a declarat că: Lituania este „o ţară sigură, drăguţă, verde, minunată. Dar trebuie să înţelegem că, deşi este o ţară NATO, ofiţerii de informaţii din ţările neprietenoase sunt activi aici “, a spus el, adăugând că agenţiile de informaţii lituaniene urmăresc constant ameninţările străine pentru rezidenţii lor temporari. Liderii din Europa şi Statele Unite încearcă să pedepsească mişcarea lui Lukaşenko cu sancţiuni. Dar Putin şi-a oferit sprijinul, întâlnindu-se cu Lukaşenko săptămâna trecută la Soci, pozând cu el pe o barcă şi promiţând că va elibera 500 de milioane de dolari dintr-un împrumut convenit anterior.

Ce va funcţiona ca măsură de retorsiune împotriva Kremlinului?

Rusia, deşi este mai mică din punct de vedere economic decât Coreea de Sud, este încă legată de sistemele financiare şi bancare internaţionale. Dacă ar vrea, preşedintele Joe Biden ar putea întrerupe comerţul cu titlurile de trezorerie ruseşti şi cu activele tranzacţionate public ale companiilor de stat ruseşti, precum cele ale companiei Rosneft. 

Acest lucru ar provoca ”dureri economice” imediate şi poate catastrofale, obligându-l pe preşedintele Putin să caute finanţare datoriei în China, cu toată dependenţa strategică aferentă pe care acestă operaţiune ar aduce-o. Sistemul internaţional de compensare bancară SWIFT are sediul în Belgia. Întreruperea circuitului financiar al băncilor comerciale ruseşti ar prăbuşi imediat comerţul interbancar. Milioane de carduri Visa ruseşti (sediul central: Foster City, California) şi Mastercards (Purchase, New York) ar putea deveni imediat inutile. Chiar şi domeniul de internet al Rusiei – .ru – este controlat de Internet Corporation for Assigned Names and Numbers sau ICANN, o organizaţie americană non-profit cu sediul în California. Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană este de departe cel mai mare consumator de gaze naturale ruseşti, care asigură aproximativ 25% din bugetul lui Putin. 

Dar prăbuşirea sistemului bancar al Rusiei, întreruperea tuturor legăturilor sale cu finanţele internaţionale şi sursele de venituri şi izolarea acestuia de pe internetul mondial l-ar pedepsi pe preşedintele Putin? Nu. În schimb, l-ar conduce într-un colţ disperat şi ar uni oamenii obişnuiţi în spatele liderului lor? Există şi o altă problemă: cine a ordonat de fapt otrăvirile, pirateriile şi deturnarea zborului Ryanair? Este uşor de utilizat „Putin” sau „Lukaşenko” ca stereotip al afirmaţiilor. Nu încerc o exonerare a acestora pentru că vina le aparţine doar încerc anumite tuşe. În realitate, aceste acţiuni uriaşe rezultă, în principal, din Maskirovka serviciilor de securitate (în cazul Belarusului, numit nostalgic încă KGB). Sancţiunile sunt îndreptate spre schimbarea politicii liderilor care conduc. 

O întrebare legitimă apare: dar dacă liderii nu controlează pe deplin serviciile de securitate care acţionează în numele lor (serviciile fac informările asupra acţiunilor ce urmează să fie derulate) ? Este posibil, dar decizia rămâne totuşi la ”comandantul suprem”. Cancelarul Angela Merkel a refuzat în mod constant să adere la cererile SUA de a opri conducta Nord Stream 2, finanţată de Rusia, aflată sub Marea Baltică, programată să înceapă să pompeze gaze direct către Germania la sfârşitul acestui an. Dar atitudinile se schimbă chiar şi în rândul elitei germane tradiţionale „înţelegătoare a lui Putin” – nu în ultimul rând după ce criticul de la Kremlin, Alexei Navalni, a petrecut o lună recuperându-se după otrăvirea Novichok într-un spital din Berlin unde a fost vizitat inclusiv de Cancelarul Merkel.

Cum ar beneficia Rusia de situaţia din Belarus?

Cu câteva decenii în urmă, preşedintele din Belarus Aleksandr Lukaşenko a fost numit la Bruxelles drept „ultimul dictator al Europei”. La acea vreme, omul puternic al Rusiei, preşedintele Vladimir Putin, cultiva un parteneriat strâns cu omologul său american, George W. Bush, şi a vorbit public despre cooperarea cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sau, eventual, chiar aderarea „dacă condiţiile sunt corecte”. Lukaşenko a condus Belarusul cu mână de fier şi chiar cu automatul Kalaşnikov în mână,  din 1994, şi a reuşit în mare parte să evite sancţiunile punitive occidentale grave. Belarus este cel mai apropiat aliat al Rusiei ca membru al Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), dominat de Rusia, şi al Uniunii Economice Eurasiatice. 

Mai mult, Belarus şi Rusia formează un aşa-numit stat al Uniunii – o confederaţie menită iniţial să se transforme într-o federaţie cu un şef de stat comun, legislativ, steag, stemă, imn, constituţie, forţe armate, cetăţenie şi monedă. Tratatul de unire cu Rusia a fost semnat înainte ca Putin să preia conducerea. În cele din urmă, graniţa dintre Rusia şi Belarus s-a deschis circulaţiei libere a mărfurilor şi a oamenilor, dar nu s-a produs nicio integrare autentică dincolo de aceasta. Lukaşenko vorbeşte des despre integrare, dar de facto, el rezistă ferm tuturor încercărilor ruseşti de a merge mai departe şi de a-i absorbi naţiunea. Lukaşenko a menţinut o politică externă independentă „multi-vectorială”, păstrând o poziţie neutră în conflictul ruso-ucrainean şi refuzând să recunoască anexarea rusă a Crimeii în 2014. De asemenea sub Lukaşenko, Minskul, nu a recunoscut, spre frustrarea Moscovei, niciodată autodeterminarea Osetiei de Sud şi Abhazia – statele separatiste pe care Rusia le-a ajutat să iasă de sub tutela Georgiei după războiul din august 2008. 

Calculul strategic greşit al lui Lukaşenko, privind deturnarea avionului Raynair poate, cel puţin parţial, să fie bun pentru Moscova care ar putea invalida în întregime strategia tradiţională „multi-vector” a liderului bielorus şi, în cele din urmă, să-şi plaseze ţara solid sub controlul total al Moscovei. Pe măsură ce confruntarea cu Europa s-a intensificat, Lukaşenko a insistat din nou că Rusia şi Belarusul vor rămâne independente, deşi aliate: „Rusia nu trebuie să includă Belarusul. Nu are nevoie de o astfel de durere de cap ”. Nici opoziţia din Belarus, nici susţinătorii lui Lukaşenko nu vor să se integreze cu Rusia lui Putin. La rândul său, Putin pare gata să sprijine în continuare pe Lukaşenko indiferent de preţ, dar acest lucru nu garantează în niciun caz că va moşteni Belarusul. 

După ce a deturnat un avion, sub un pretext (ameninţarea cu o bombă) pentru a-l aresta pe jurnalistul de opoziţie Roman Protasevici, autorităţile bieloruse strâng şurubul: limitează deplasările în afara ţării. Acum, numai funcţionarii publici, persoanele aflate în deplasare oficială, angajaţii companiilor de transport, precum şi bieloruşii cu permis de şedere permanentă într-o ţară străină, pot părăsi teritoriul Belarus. Vizitatorii străini vor putea părăsi teritoriul numai după o perioadă de carantină de 10 zile. Preşedintele Putin plăteşte poliţele pentru Belarus. Autoritatea aeronautică rusă “nu a acordat la timp” autorizaţii pentru două curse aeriene ale companiei Lufthansa spre Rusia, prin ocolirea spaţiului aerian belarus, astfel că zborurile au fost anulate, anunţă Ministerul german al Transporturilor. “Pe baza principiului reciprocităţii, Germania nu acordă autorizaţii pentru zboruri ale companiilor ruse“, astfel că vor fi anulate curse ale companiilor Aeroflot şi S7. 

Moscova nu a acceptat modificarea rutelor unor zboruri spre Rusia astfel încât să evite Belarusul. Rusia este principalul susţinător al Administraţiei autoritariste din Belarus, condusă de preşedintele Aleksandr Lukaşenko. Între timp, Putin şi Lukaşenko au reuşit să păşească pe o linie fină – comportându-se uneori ca liderii statelor ”rogue”[4], păstrând în acelaşi timp credibilitatea internaţională suficientă pentru a derula, de exemplu, un viitor summit cu preşedintele Biden. Ambii se bazează pe faptul că Occidentul are prea multe de pierdut dintr-o confruntare deschisă. Occidentul, la rândul său, continuă să spere că aşteptările economice în creştere vor alimenta presiunea pentru libertate şi schimbare în rândul tinerilor din Rusia şi Belarus – şi sunt reticenţi să stingă acele speranţe prin zdrobirea economiilor lor şi declanşarea unei reacţii naţionaliste urâte. Este un echilibru delicat şi fiecare act de otrăvire şi piraterie internaţională aduce acest ultim sezon de detenţie mai aproape de a se prăbuşi într-un nou Război Rece.

[1] Belsat (2020.02.05)- Number of Belarus-Russia union supporters falls by third – poll

[2] Zborul 17 al Malaysia Airlines de la Amsterdam la Kuala Lumpur s-a prăbuşit, doborât de o rachetă trasă dintr-un sistem de apărare anti-aeriană BUK al forţelor ruse, la 17 iulie 2014 în apropiere de Hrabove, regiunea Doneţk, Ucraina, la aproximativ 40 de kilometri de frontiera Ucrainei cu Rusia. Avionul, un Boeing 777-200ER, transporta 283 de pasageri şi 15 membri ai echipajului

[3] Unexplained Wealth Orders = Un ordin de avere inexplicabil este un tip de ordin judecătoresc emis de un tribunal britanic pentru a obliga ţinta să dezvăluie sursele averii lor inexplicabile.

[4] ”Stat delincvent” este o expresie peiorativă aplicată în relaţiile internaţionale statelor care sunt acuzate de a fii o ameninţare la adresa păcii mondiale.