Rusia ocupă o poziţie neobişnuită pe scena mondială. Sub preşedintele Vladimir Putin, Moscova a demonstrat în repetate rânduri că are capacitatea de a destabiliza ordinea internaţională, dar nu şi capacitatea de a umple vidul pe care îl creează. În timp ce Rusiei îi lipseşte puterea militară pentru a contesta supremaţia SUA, nimeni – în special alianţa NATO – nu-i ignoră capacităţile militare. Utilizarea de către Moscova a vânzărilor de arme şi a angajamentelor militare pentru a construi legături cu ţările din Asia, Africa, America Latină şi în special din Orientul Mijlociu a atras, de asemenea, atenţia, iar exporturile sale masive de combustibili fosili către Europa oferă Rusiei o pârghie suplimentară.

Tema căreia preşedintele Putin doreşte să-i acorde prioritate este stabilitatea strategică şi se pare că „darul” preşedintelui Biden de a prelungi rapid tratatul de limitare a armelor nucleare Noul START, fără condiţii prealabile, pentru care Moscova fusese pregătită, poate deschide calea pentru discuţii extinse, la nivel  înalt, pe o gamă întreagă de sisteme de arme strategice şi non-strategice ofensive şi defensive. Kremlinul este încrezător că modernizarea masivă a arsenalului nuclear a asigurat pentru Rusia o poziţie de putere în această negociere, iar ministrul apărării Sergei Shoigu se laudă în continuare cu calitatea superioară a rachetelor hipersonice produse de Rusia. Mass-media rusă este plină de prezentări de proiecte militare ambiţioase, inclusiv portavioane, cu doar note ocazionale de îngrijorare cu privire la costuri, care fie vorba între noi, nu pot fi suportate de o economie în declin accentuat. Multe dintre aceste super-arme sunt concepute pentru operaţiuni în condiţiile dure ale Arcticii, chiar dacă conducerea militară rusă nu a stabilit niciodată în mod convingător un motiv pentru activităţile de luptă în acest teatru.

Întâlnirea diplomaţilor de rang „unu”

Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, şi omologul său rus, ministrul de externe Sergei Lavrov, s-au întâlnit pentru prima dată faţă în faţă, la 19 mai 2021, la Reykjavik, Islanda, în marja Consiliului ministerial al Arcticii. Discuţiile, care marchează întâlnirea publică la cel mai înalt nivel între oficialii americani şi ruşi, de când preşedintele Biden a preluat mandatul în ianuarie 2021, au avut loc în primul rând, în baza rapoartelor anterioare că administraţia Biden va renunţa la sancţiunile americane asupra companiei care supraveghează construcţia Nord Stream 2. Administraţia Biden a urmărit, de asemenea, un răspuns la recentul atac cibernetic asupra sistemului informatic al gazoductului Colonial Pipeline, menţionând că acesta a venit dintr-un grup criminal de hackeri din Rusia. Tonul lui Blinken, la întâlnire, spre deosebire de întâlnirea cu chinezii, a fost calm, diplomatic, profesionist şi măsurat. „Există multe zone în care interesele noastre se intersectează şi se suprapun şi credem că putem lucra împreună şi, într-adevăr, să ne bazăm discuţiile pe aceste interese”, a spus Blinken. „Este opinia noastră că, dacă liderii Rusiei şi Statele Unite pot lucra împreună în mod cooperant, poporul nostru, lumea poate fi un loc mai sigur“, a adăugat el. Remarcile de deschidere ale lui Lavrov au accentuat numeroasele dezacorduri politice dintre cele două părţi, dar şi-au exprimat speranţa că acestea vor fi înlăturate, rând pe rând, iar cele două părţi pot colabora pe „probleme de stabilitate strategică“. „Ne diferenţiem serios în evaluarea situaţiei internaţionale şi a abordărilor noastre faţă de modul în care ar trebui să o rezolvăm“, a spus Lavrov. „Poziţia noastră este clară: Suntem gata să discutăm toate problemele fără excepţie, în înţelegerea faptului că discuţia va fi cinstită, factuală şi condusă cu respect reciproc. Legile diplomaţiei recomandă reciprocitate, mai ales atunci când vine vorba de un răspuns la orice fel de acţiuni ostile” a observat el. „Nu sunt idei similare, ci obiective similare“, a subliniat Lavrov, fără ajutorul unui traducător rus.

Lavrov şi Blinken au oferit o eşantionare a fronturilor de politică pe care Moscova şi Washingtonul pot lucra împreună. Pentru ambii diplomaţi, aceste zone includ programul nuclear al Iranului, Afganistanul şi Peninsula Coreeană. În ceea ce ar putea fi un pas major spre stabilizarea relaţiilor dintre cele două ţări, Lavrov a semnalat dorinţa de a revizui situaţia din jurul misiunilor diplomatice ale celor două ţări. Moscova suferă de expulzări ale diplomaţilor săi (în general agenţi ai serviciilor secrete SVR/GRU) din ambasadele proprii din Occident/Europa Centrală şi de Est sau din SUA. Kremlinul şi-a rechemat ambasadorul său din Statele Unite, Anatoli Antonov în martie, după ce au urmărit comentariile preşedintelui Biden privind preşedintele rus Vladimir Putin, comentarii făcute în timpul unui interviu cu George Stephanopoulos la ABC. Washingtonul a urmat modelul în aprilie, rechemând ambasadorul SUA din Rusia, John Sullivan, pentru „consultări”. Reuniunea din Islanda a reprezentat o încercare de a descalifica tensiunile crescânde dintre SUA şi Rusia, dar se pare că cei doi diplomaţi nu au reuşit să realizeze prea multe în timpul discuţiei lor de două ore. În mod evident, ambele părţi au avut timp să-şi exprime poziţiile respective cu privire la o gamă largă de probleme controversate restante. Întâlnirea nu trebuia să rezolve niciun dezacord în schimb trebuia să le clarifice şi să le organizeze într-o ordine de priorităţi. Conversaţia lor extinsă s-a concentrat aparent şi pe pregătirea agendei summitului propus de preşedintele Joseph Biden şi confirmat într-un final de  preşedintele Vladimir Putin.

Cei doi şefi ai politicii externe nu au avut o apariţie comună în mass-media după întâlnire, dar Lavrov a făcut tot posibilul pentru a sublinia caracterul „constructiv” al discuţiilor, în timp ce Departamentul de Stat a prezentat o lungă listă de probleme controversate. Secretarul de stat american, Antony Blinken, a declarat reporterilor la Reykjavik pe 18 mai, cu o zi înainte de începerea reuniunii Consiliului Arctic, că Washingtonul este îngrijorat de o acumulare militară în Arctica, o regiune care câştigă o importanţă strategică în rândul superputerile lumii. „Avem îngrijorări cu privire la unele dintre activităţile militare crescute din Arctica care sporesc … perspectivele de accidente … şi subminează obiectivul comun al unui viitor paşnic şi durabil pentru regiune“. Un raport american din zona serviciilor de informaţii, din aprilie 2021, stipula că Moscova încearcă să îşi mărească amprenta economică şi militară în Arctica, profitând de impactul încălzirii globale asupra vastei regiuni de nord. Întâlnirea dintre Blinken şi Lavrov a marcat deschiderea unui drum diplomatic către o relaţie mai puţin contondentă între Moscova şi Washington, un pas pe care îl doreşte în mod clar să-l facă preşedintele Biden, nu în ultimul rând pentru că îşi aminteşte de pericolele Războiului Rece ci pentru că el vede Beijingul ca adversarul principal  al Americii. Ar fi o greşeală fundamentală pentru Moscova să nu ia în serios îmbunătăţirea relaţiei cu SUA în propriul său interes. Prilejul pentru această întâlnire a greilor din politica externă a celor doua state l-a oferit reuniunea Consiliului Arctic.Rusia acordă Arcticii o mare prioritate în politica sa de securitate iar acum are oportunitatea de a deţine preşedinţia rotativă în Consiliul Arctic în perioada 2021–2023.

Guvernul rus a aprobat un plan special pentru obţinerea de rezultate tangibile din această poziţie, care ascunde cu atenţie toate problemele legate de acumularea militară a Rusiei în teritoriile şi posesiunile sale arctice. Discursul cooperării nu poate, totuşi, să camufleze rolul cheie al instrumentelor militare în politica rusă. Moscova afirmă necesitatea protejării traficului comercial de-a lungul Rutei Mării Nordului cu capacităţi de apărare aeriană răspândite într-o reţea de noi baze arctice şi chiar vorbeşte despre apărarea conductei North Stream. Discuţia dintre cei doi miniştri de externe a atins şi problema persecuţia lui Alexei Navalni, liderul ferm al opoziţiei ruse, numai că Lavrov a ridicat semnificativ din umeri fără a răspunde. Sfidând criticile occidentale, Kremlinul a escaladat şi mai mult sfera represiunilor sale asupra susţinătorilor lui Navalni cărora acum li se interzice participarea la alegeri şi adesea sunt concediaţi din locurile de muncă din structurile de stat şi chiar din locuri care nu sunt de top precum metroul din Moscova. Deşi lupta se duce sub o presiune guvernamentală puternică, opoziţia liberală a Rusiei a continuat sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea fizicianului din domeniul nuclear Andrei Saharov, regretatul laureat al Premiului Nobel pentru Pace, care rămâne un simbol al rezistenţei împotriva unui regim brutal.

Rusia şi zona adiacentă graniţei de Vest

Rusia îşi caută adâncimea strategică pierdută la dezmembrarea URSS adâncime din care acre fac parte Ucraina şi Belarus. Din punct de vedre militar cel două creează un buffer de securitate pe care militari ruşi îl consideră vital. În aceste condiţii toate acţiunile Kremlinului trebuie judecate prin această prismă. Actul de terorism a lui Lukaşenko nu se putea desfăşura fără sprijinul serviciilor FSB ale partenerului de la est. Integrarea militară a forţelor Belarusului în forţele militare ruse este următorul pas pe calea integrării Belarusului în Federaţia Rusă. Acest pas va începe cu integrarea forţelor aeriene ale Belarusului în cele ruseşti. Preşedintele Putin acordă un sprijin larg preşedintelui Aleksandr Lukaşenko, care recurge la măsuri din ce în ce mai disperate pentru a menţine controlul asupra guvernării, dar, într-adevăr, atenţia liderului de la Kremlinului este canalizată în primul rând asupra Ucrainei, care constituie centrul de greutate în confruntarea Rusiei cu Occidentul. Preşedintele Volodimir Zelenski a rezistat escaladării presiunii militare ruse şi caută acum o întâlnire cu preşedintele Putin pentru a reduce tensiunile din zona de război din Donbas.

Moscova îşi neagă în continuare agresiunea, afirmându-şi în acelaşi timp angajamentul de a susţine acordurile de „încetare a focului” de la Minsk. Kremlinul menţine Kievul prins în acest acord irealizabil şi continuă să submineze sprijinul extrem de solid al Europei pentru Ucraina. Rusia a mers mai departe în acţiunile sale şi a reuşit să distrugă relaţiile cu parteneri din Uniunea Europeană precum Cehia (care, împreună cu SUA, se află acum pe lista scurtă a Moscovei de „state neprietenoase”). În consecinţă, Rusia trebuie să recurgă la proiectul Nord Stream 2 ca principal instrument de încurajare a discordiei în cadrul comunităţii transatlantice. Fiecare pas al SUA în exercitarea prudenţei şi precauţiei, cum ar fi anularea desfăşurării a două nave de luptă în Marea Neagră, este interpretat de serviciile de securitate ale lui Putin (cecul din jurul lui Putin -siloviki) ca un semn de disponibilitate pentru compromisuri faţă de Kremlin. Moscova se aşteaptă pe deplin ca această listă de concesii percepute – până în prezent, de la extinderea New START până la acceptarea Nord Stream 2 – să crească mai mult după următorul summit.

Propunerea echipei Biden de a stabili un model de relaţii previzibile şi stabile cu Rusia este bazată pe calcule raţionale cost-beneficii şi pe lecţiile învăţate din „resetarea” eşuată din timpul administraţie Obama, dar instanţa lui Putin funcţionează după o altă raţiune – constrângerea şi corupţia. Kremlinul poate subscrie la o „stabilizare”, a relaţiei cu SUA, în măsura în care i se conferă libertatea de a suprima opoziţia internă, de a susţine autocraţia în Belarus şi de a şantaja Ucraina, doar pentru a dezvălui o altă surpriză strategică dăunătoare la un moment oportun. Astfel summitul SUA-Rusia a  fost programat de Casa Albă, provizoriu, pentru mijlocul lunii iunie, când Biden va călători în Europa pentru evenimentul G7 şi pentru reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Discuţia miniştrilor de externe a fost urmată de discuţia, purtată la Geneva, între consilierul american pentru securitate naţională, Jake Sullivan, şi omologul său rus Nikolai Patrushev. Casa Albă a considerat întâlnirea dintre Sullivan şi secretarul Consiliului de Securitate rus Nikolai Patrushev drept „un pas important în pregătirea” pentru prima şedinţă între lideri de când Biden a preluat funcţia în ianuarie, adăugând că data şi locaţia vor fi anunţate mai târziu. Ea a fost anunţată pentru 16 iunie, la Geneva.

Summitul de la Geneva?

Summitul Biden-Putin va avea loc în iunie, când preşedintele SUA călătoreşte în Europa pentru o serie de întâlniri cu aliaţii, inclusiv un summit G7 în Marea Britanie în perioada 11-13 iunie şi întâlniri cu partenerii NATO şi UE la Bruxelles pe 14 iunie. Un ziar elveţian a scris că cei doi lideri se vor întâlni în Elveţia, citând surse neidentificate. Cotidianul Tages-Anzeiger, căci despre el este vorba, a raportat că o misiune americană avansată a ajuns deja la Geneva în acest scop. Ştirea vorbeşte despre o aeronavă specială cargo americană care a aterizat pe aeroportul oraşului. Ministerul elveţian de Externe a refuzat să comenteze articolul din Tages-Anzeiger, dar a spus că Elveţia va fi pregătită să ofere „bunele sale oficii atunci când sunt utile şi dorite”, conform unei declaraţii a purtătorului de cuvânt al ministerului. Elveţia a mai găzduit astfel de summit-uri. În 1985, preşedintele american de atunci, Ronald Reagan, l-a întâlnit pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov la Geneva, ceea ce a devenit un punct de cotitură spre sfârşitul Războiului Rece, ducând la alte summit-uri din Islanda şi de la  Washington. Simbolistica de la finele Războiului Rece este clar preluată de  miniştrii de externe la Reikiavik şi de consilierii pe probleme de securitate la Geneva.  Ştirea este preluată înainte de anunţul oficial al întâlnirii făcut pe data de 26 mai.

Tratatul Cer Deschis şi întâlnirea de la Reykjavik

În ziua în care Blinken şi Lavrov s-au întâlnit la Reykjavik, Duma de Stat (camera inferioară a parlamentului rus) a „denunţată oficial” una dintre ultimele măsuri importante de consolidare a încrederii adoptate în relaţia Est-Vest la sfârşitul Războiului Rece. —Tratatul Cer Deschis din 1992, care timp de aproape trei decenii a permis ţărilor membre să survoleze teritoriile adversarilor pentru a efectua misiuni de „spionaj legal” sau de „observare” şi pentru a monitoriza activităţile militare. Acum aproximativ 30 de ani, Estul şi Occidentul credeau că nu mai sunt duşmani şi că sunt gata să-şi deschidă porţile. Astăzi este adevărat opusul acestei concluzii de la începutul anilor 90 iar Tratatul Cer Deschis, împreună cu alte tratate din acea perioadă, inclusiv Tratatul Forţelor Armate Convenţionale din Europa (CFE) din 1990 sau Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare – INF din 1987, care au contribuit la menţinerea păcii şi securităţii în Europa, au fost toate abandonate. În mai 2020, preşedintele de atunci, Donald Trump, a anunţat că Statele Unite se retrag din Tratatul Cer Deschis, iar după perioada obligatorie de aşteptare de şase luni, în noiembrie 2020, deja după pierderea alegerilor, Casa Albă a lui Trump a confirmat că SUA au părăsit în mod oficial tratatul şi nu vor mai permite nicio survolare în baza Tratatului Cer Deschis. Dacă administraţia Biden doreşte să revină la tratat, o opţiune pentru a ocoli lipsa actuală a avioanelor (deja trimise la fier vechi) ar putea fi cooperarea cu aliaţii europeni care folosesc propriile lor avioane certificate. Dar, în orice caz, revenirea la tratat ar necesita finanţare şi consimţământ din partea Congresului, care ar putea să nu apară. De remarcat că Blinken şi Biden au declarat că este necesar să se stabilească relaţii stabile şi previzibile cu Rusia, în timp ce reacţionează cu forţă la încălcările ruseşti – cu alte cuvinte, pedepsind comportamentul agresiv al Kremlinului cu sancţiuni previzibile şi oferind ameliorarea sancţiunilor parţiale pentru fapte bune. Dacă aceasta este, într-adevăr, strategia administraţiei Biden pentru construirea unei relaţii cu Kremlinul, s-ar putea ca summitul propus să se îndrepte spre un final dezastruos. Preşedintele Putin insistă că Rusia este o superputere nucleară şi convenţională militară cu cel mai modern (şi cel mai mare) arsenal nuclear din lume inclusiv cu triada nucleară modernizată (rachete balistice, avioane cu încărcătura nucleară şi submarine dotate cu rachete nucleare intercontinentale). Recent, liderul de la Kremlin a promis: „Vom rupe dinţii celor care încearcă să muşte, să ia ceea ce este al nostru” (!?). Încercările SUA de a cultiva un fel de relaţie stabilă şi previzibilă cu Rusia lui Putin vor trebui să ia în considerare o astfel de mentalitate de la Kremlin.

Încearcă Rusia crearea unei relaţii stabile cu SUA?

Oferta lui Biden este clară: dacă Rusia se abţine de la probleme confruntaţionale şi se conformează regulilor internaţionale, SUA sunt gata să dezvolte relaţii stabile cu Moscova. Această propunere a fost elaborată în cadrul reuniunii miniştrilor de externe G7 de la Londra (3-5 mai), unde Rusia a fost o temă majoră pentru discuţii. În special, cele şapte puteri participante au decis ca în rezoluţia finală să renunţe la exprimarea „poziţiei de descurajarea faţă de multiple ameninţări” şi înlocuirea ei cu „reducerea tensiunilor”. Problema pentru Kremlin cu această invitaţie de a se abţine de la ameninţări militare, atacuri cibernetice şi alte încălcări ale securităţii internaţionale este că rolul Rusiei în afacerile europene s-ar reduce apoi la irelevanţă, în loc de dominaţia dorită. Ministrul de Externe, Serghei Lavrov, a respins cu tărie planul de a face Rusia să respecte regulile occidentale, denunţându-l ca pe o încercare rău intenţionată de a exercita „totalitarismul” în afacerile mondiale. Ultimul set de sancţiuni americane introdus la jumătatea lunii aprilie a fost mai puţin sever decât se aşteptau mulţi dintre analiştii de la Moscova, aşa că acum orice indicaţie aparentă că echipa lui Biden nu are intenţii de a adăuga mai multe măsuri punitive este amplificată cu nerăbdare de către mass-media rusă.

Perspectiva tulburătoare pentru politicienii şi oligarhii ruşi este că guvernul SUA, în urma ordinului executiv al lui Biden, pregăteşte paşi care ar oferi o pedeapsă efectivă pentru următoarea încălcare a regulilor de către Rusia şi chiar Parlamentul European, de obicei ezitant, a adoptat recent, cu o marjă de voturi extraordinară, o rezoluţie care sugerează interzicerea importurilor de petrol şi gaze naturale din Rusia, printre alte măsuri punitive. Prin urmare, regimul de sancţiuni are un efect de descurajare mai puternic decât efectul distructiv asupra economiei ruseşti, iar sancţiunile deja impuse pentru mai multe infracţiuni îi refuză Kremlinului posibilitatea de a folosi exporturile de energie chiar şi ca contramăsură de ultimă instanţă. Ucraina rămâne problema esenţială în elaborarea proiectului de strategie al lui Biden pentru stabilizarea relaţiilor cu Rusia, deoarece pentru regimul lui Putin, perspectiva reformelor de succes care să conducă la o occidentalizare constantă a acestui stat vecin rămâne inacceptabilă. Presiunea militară brută a Rusiei asupra Ucrainei s-a diminuat de la începutul lunii mai, dar pregătirile pentru reluarea ei se pot face la fel de rapid pe cât Moscova ar considera oportună continuarea unei mişcări militare iar tensiunile navale din Marea Neagră rămân periculos de mari. Vizita secretarului de stat american Antony Blinken la Kiev, la 6 mai, trebuia să-i liniştească pe ucraineni de sprijinul ferm al Washingtonului şi să descurajeze Rusia de provocări suplimentare, dar a fost percepută la Moscova ca o demonstraţie a intenţiilor ostile ale NATO. Preşedintele Volodimir Zelenski a invitat mai mulţi ambasadori occidentali să-l însoţească într-o călătorie în zona de război din Donbas, încercând să dea impuls discuţiilor cu UE cu privire la extinderea sprijinului militar pentru Ucraina, care s-a poziţionat ca un pilon crucial al securităţii europene.

Operaţiunile acoperite (black ops) ale Kremlinului în Europa

Pe măsură ce continuă să apară informaţii noi despre operaţiunile de informaţii militare ruseşti (GRU) care vizează facilităţi şi actori „ostili” din Europa Centrală şi de Sud-Est, politicienii europeni încep mai clar să recunoască urgenţa măsurilor colective împotriva reţelelor corupte care permit aceste infracţiuni. Din partea Occidentului, o izolare a Rusie poate submina capacitatea acesteia de a proiecta o forţă militară, dar o astfel de strategie este întotdeauna „o lucrare în curs de desfăşurare” sau într-o continuă evoluţie, iar Kremlinul va încerca să exploateze fiecare deschidere a dialogului pentru a submina şi eroda angajamentul occidental faţă de aceste obiective. Tensiunile din jurul Ucrainei au coincis cu o altă criză a relaţiilor Rusiei cu Europa, pe care preşedintele Putin a gestionat-o prost. Ancheta din Republica Cehă a exploziei care a curmat vieţi omeneşti  la depozitul de muniţii Vrbetice din octombrie 2014 ancheta care a produs dovezi solide ale implicării serviciilor de informaţii militare ruseşti (GRU), astfel că Praga a fost obligată să ia măsuri împotriva personalului serviciilor speciale stabilit la ambasada rusă.

Moscova a răspuns cu negările obişnuite, arogante şi cu expulzarea diplomaţilor cehi, dar Praga a refuzat să accepte această „reciprocitate” şi a întrerupt legăturile. Între timp, ancheta a expus în plus atacuri teroriste ruse din Bulgaria, care au trebuit să arate, de asemenea, hotărâre. Expulzarea diplomaţilor ruşi din Germania, Olanda, Italia, Suedia, Norvegia, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi România este demonstraţia de forţă şi unitate şi răspunsul statelor europene aliate NATO/UE la show-ul militar ameninţător al domnului Putin de la graniţa cu Ucraina, care a culminat cu spectacolul trasării liniei roşii şi cu degetul ridicat arătat Occidentului, înaintea alegerilor legislative ruseşti din 19 septembrie. Unui spectacol i se răspunde, aşadar, tot cu un spectacol. Recent un caz spectaculos a fost devoalat de serviciile italiene de contraspionaj. Un căpitan de fregată italian a fost arestat în timp ce vindea documente confidenţiale unui diplomat rus. Italia i-a expulzat apoi pe doi diplomaţi ruşi. Iar comentatorii se întreabă care va fi impactul acestui eveniment asupra relaţiilor dintre Roma şi Moscova.

Ziarul Corriere della Sera crede că „această nouă afacere poate schimba relaţiile dintre Italia şi Rusia în două moduri diferite: fie o deteriorare neobişnuită a acestor legături, fie menţinerea unor relaţii care rămân semnificativ mai bune decât cele existente între Moscova şi alte state NATO – cu preţul unor acrobaţii diplomatice”. Agenţi ai Serviciului rus de Informaţii Militare specializaţi în asasinate au coordonat operaţiuni din localităţi situate în estul Franţei, acţionând în mai multe ţări europene, inclusiv în Republica Moldova şi Bulgaria, afirmă surse citate de cotidianul Le Monde. După atacul neurotoxic produs în martie 2018 în orăşelul britanic Salisbury, care l-a vizat pe fostul agent rus Serghei Skripal, serviciile de contraspionaj din Marea Britanie, Franţa şi Elveţia, susţinute de ţări partenere, au lansat operaţiuni intense pentru depistarea agenţilor ruşi activi în Europa occidentală. Investigaţiile au condus la depistarea a 15 membri ai unei unităţi de elită a Serviciului rus de Informaţii Militare (GRU) care au circulat prin Europa în perioada 2014-2018. Agenţii au locuit în regiunea franceză Haute-Savoie (est), în localităţi precum Annemasse, Evian, Chamonix, precum şi în sate izolate. Conform surselor citate de cotidianul Le Monde, unii dintre cei 15 agenţi ruşi au efectuat operaţiuni în Marea Britanie, Bulgaria, fosta regiune ucraineană Crimeea, Republica Moldova şi Muntenegru. Moscova a decis să pedepsească acele gesturi moderate de solidaritate europeană şi a anunţat sancţiuni împotriva a opt oficiali ai Uniunii Europene. Acest lucru s-a dovedit a fi un afront prea mare, astfel, cei mai importanţi birocraţi ai UE şi-au exprimat indignarea faţă de demersul inacceptabil al Rusiei, iar Moscova trebuie acum să se pregătească pentru o nouă înăsprire a sancţiunilor din partea europeană. Vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, scrie că  relaţiile Rusiei cu Statele Unite au revenit la un „Război Rece” complet.

Medvedev a ocupat funcţia de preşedinte interimar al Rusiei din 2008 până în 2012, ocupând funcţia în timp ce adevăratul conducător al ţării, Vladimir Putin, a preluat cea de-a doua poziţie naţională, cea mai importantă din punct de vedere legal, de prim-ministru, astfel încât să ocolească interdicţia constituţională de a putea candida la funcţia de preşedinte de trei ori la rând. Pentru că i-a permis ascultător lui Putin să se întoarcă la Kremlin ca preşedinte în 2012, Medvedev a fost numit prim-ministru timp de aproape opt ani. Dar, în ianuarie 2020, Putin l-a înlocuit brusc pe Medvedev cu Mihail Mishustin, un director energetic şi birocratic al Serviciului Federal de Impozitare care a reformat efectiv serviciul respectiv. În schimb, Medvedev a fost mutat într-un post onorific special inventat de vicepreşedinte al Consiliului de Securitate. Deşi aparent nu are multă putere instituţională reală în poziţia sa actuală, Medvedev este membru permanent al Consiliului de Securitate – cabinetul intern de securitate naţională al lui Putin – şi, prin urmare, este la curent cu procesul de luare a deciziilor, precum şi cu rapoartele de informaţii „top secret” furnizate la acest nivel. Opinia lui Medvedev pare a fi relevantă şi reflectă poziţia de consens a lui Putin şi cercul său interior. Medvedev susţine că relaţiile SUA-Rusia s-au mutat de la concurenţă la confruntare acută reciprocă.

Ele se află într-o stare de criză permanentă şi în orice moment ar putea escalada din cauza unei decizii greşite sau a unei neînţelegeri în ceva mult mai rău – un conflict armat. Medvedev compară actuala confruntare SUA-Rusia cu criza rachetelor cubaneze din 1962, care a adus lumea la marginea războiului nuclear. În 1962, atât Moscova, cât şi Washingtonul au reuşit să găsească un compromis de durată şi să dezamorseze criza. Potrivit lui Medvedev, de atunci, lumea nu fusese niciodată la fel de aproape de războiul complet, cum se pare că este astăzi. Mai mult, el acuză administraţia lui Joseph Biden că a trimis la Moscova semnale derutante, indicând dorinţa sa de dialog, dar, în acelaşi timp, impunând sancţiuni suplimentare şi ameninţând cu „pedepsirea Moscovei”. În tot acest timp, se presupune că forţele Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) se închid la graniţele Rusiei, diplomaţii ruşi sunt expulzaţi şi „conflictul din estul Ucrainei este intensificat artificial”, afirmă el. Medvedev felicită conducerea SUA din epoca Războiului Rece pentru că a tratat Rusia (Uniunea Sovietică) ca pe un egal global, în timp ce astăzi Washingtonul tratează Moscova drept o ţară de mâna a doua. Pentru a evita consecinţele catastrofale, situaţia actuală trebuie înţeleasă iar comunicările ruso-americane directe trebuie să funcţioneze, dar pur şi simplu discuţiile nu sunt suficiente, logica şi argumentele Moscovei trebuie percepute şi înţelese de cealaltă parte. Cel mai important, „calomnia şi ultimatele” trebuie să se încheie. Occidentul trebuie să înţeleagă nevoia de compromis şi să găsească voinţa de a face concesii, insistă el.

Articolul lui Medvedev, din RIA Novosti, deşi aparent compatibil cu consensul Kremlinului şi al Consiliului de Securitate al Rusiei, are o inconsistenţă vizibilă în enumerarea diferitelor exemple istorice ale „răutăţilor” americane. Medvedev a menţionat „desfăşurarea rachetelor americane în anii 1950 şi începutul anilor 1960 în Turcia, Vietnamul de Sud şi Liban. Rachetele nucleare cu rază medie de acţiune ale SUA au fost într-adevăr desfăşurate în Turcia spre începutul Războiului Rece, iar această desfăşurare a fost unul dintre motivele pentru care Uniunea Sovietică şi-a trimis apoi propriile rachete în Cuba. Aceste rachete americane au fost retrase din Turcia ca parte a acordului care a pus capăt crizei rachetelor cubaneze. Dar nu au existat niciodată rachete nucleare americane în Vietnam sau Liban. Scurta desfăşurare a trupelor americane în Liban, care a declanşat o contra-desfăşurare a unităţilor de luptă sovietice în Siria, a avut loc în anii 1980. Se pare că serviciile de informaţii ruseşti folosesc briefingurile top secret furnizate membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al Rusiei ca o falsă propagandă anti-SUA.

Informaţiile militare ale Rusiei, prezente în tot spaţiul european, inclusiv în România, cunoscute în mod popular sub numele de GRU, au fost oficial redenumite pur şi simplu GU, iar din 2014 desfăşoară acţiuni directe numite „operaţiuni negre” în Europa şi se presupune că folosesc agentul neurovegetativ Novichok să otrăvească persoanele percepute ca ostile sau foşti agenţi ruşi care au fugit în occident. Cel mai recent caz, guvernul ceh a acuzat GRU de organizarea a două explozii la un depozit de muniţie din epoca Războiului Rece, aparent pentru a preveni transportul acelor muniţii către Ucraina pentru o eventuală utilizare împotriva forţelor susţinute de Rusia în Donbas. Liderul opoziţiei ruse şi acerbul critic al Kremlinului, Alexei Navalni, ar fi fost otrăvit cu Novichok în augustul trecut, la Tomsk, Siberia. Sarcina principală a GRU în război sau într-o perioadă premergătoare unui conflict este de a efectua „operaţiuni acoperite”, cunoscute în argoul militar rus ca „diversiuni”. Şi numeroasele unităţi ale forţelor speciale GRU (Spetsnaz) sunt instruite în primul rând să efectueze „diversiuni”, însărcinate cu crearea şi răspândirea haosului, a terorii şi dezinformării folosind toate mijloacele disponibile. Cu astfel de forţe în joc, alimentând dezinformarea tuturor, inclusiv a factorilor de decizie de la Kremlin, va fi imposibilă găsirea unor soluţii de compromis ruso-occidental / SUA semnificative pentru a descalifica criza în curs.

În timpul preşedinţiei lui Donald Trump, oficiali americani, inclusiv membri ai Congresului şi ai comunităţii de informaţii, au văzut Rusia ca un duşman care s-a amestecat în alegerile din SUA, continuând să lucreze împotriva intereselor de securitate naţională americane din întreaga lume. Din motive dificil de determinat, însă, Trump însuşi s-a dovedit a fi rezistent la măsurile care ar putea descuraja amestecul viitor al Rusiei, chiar dacă eforturile sale de a submina NATO dar şi alte b internaţionale au fost în mâinile lui Putin. Acum, în primele luni ale administraţiei preşedintelui Joe Biden, relaţiile bilaterale au intrat într-o altă perioadă de incertitudine care anunţă sancţiuni ca răspuns la comportamentul cibernetic al Rusiei dar şi reînnoieşte  în acelaşi timp tratatul Noul START privind controlul armelor nucleare bilaterale şi semnalează dorinţa Casei Albe de a organiza un summit între Biden şi Putin.

O serie de întrebări ne vin acum în minte:

(1) Va mai putea Rusia să exploateze conflicte şi crize îndepărtate, de la Venezuela la Siria, pentru a-şi avansa interesele fără a plăti un cost?

(2) Ce măsuri va lua Putin pentru a submina ordinea internaţională dominată de SUA?

(3) Şi cum îşi va menţine simultan poziţia de lider asupra politicii ruse?

Poate vom găsi aceste răspunsuri după summitul dintre Putin şi Biden. Administraţia Biden încearcă să urmeze o linie fină: să răspundă la comportamentul agresiv al Rusiei, dar fără să meargă prea departe, oferind simultan dialogul pentru a evita escaladarea în continuare. Rămâne de văzut dacă această logică funcţionează sau nu cu Kremlinul. În cele din urmă, comportamentul agresiv al Rusiei este de lungă durată şi este o alegere deliberată a preşedintelui Putin. Va fi nevoie de o politică concertată pe termen lung, SUA şi Europa, care să ofere o soluţie fermă pe toate fronturile. În caz contrar, Rusia va continua pur şi simplu pe calea sa actuală.