Și totuși, pe scurt, pacea poate veni numai în condițiile Ucrainei. Înghețarea conflictelor este modalitatea preferată a Rusiei de a câștiga timp, pretinzând că pune capăt războiului pe care l-a început. Un conflict înghețat nu ar aduce stabilitate și nici nu ar îmbunătăți securitatea sau condițiile economice pe termen lung. Mai degrabă, ar permite Rusiei să se regrupeze și să-și reconstruiască forțele, continuând în același timp să ducă un război hibrid și să-și exporte ideologia imperială.

De-a lungul istoriei noastre, am experimentat revanșismul, totalitarismul, ocupația, deportările și masacrele Rusiei. De mulți ani, Est europenii au avertizat împotriva acestor pericole. Istoria noastră ne-a învățat, de asemenea, că este important să ne ridicăm împotriva răului și să îi sprijinim pe cei care ripostează. De aceea, liderii din regiunea noastră au fost primii care l-au vizitat/sprijinit pe președintele Volodimir Zelenski în Kievul asediat. Acesta este, de asemenea, motivul pentru care națiunile noastre au primit milioane de refugiați și, din primele zile ale invaziei ruse, au expediat ajutor militar, economic și umanitar în Ucraina.

Suntem situați la granița de Est a Europei cu un sud geografic ambiguu reprezentat de Turcia cu cea de-a doua armată ca mărime din NATO. Scriu ceea ce aud și citesc despre Ankara, din păcate, fără prea multe rapoarte independente de coroborat. Se spune că granițele Turciei sunt destul de poroase, atât pentru Rusia, cât și pentru Ucraina. Mi s-a spus că, de la începutul războiului, intermediarii turci au fost un punct cheie de tranzit pentru tranzacțiile financiare care contravin sancțiunilor și care au ajutat Rusia să supraviețuiască sancțiunilor acestora.

Departamentul Trezoreriei al SUA a încercat să restrângă acest rol de intermediar, care a fost similar cu ceea ce au făcut ca interesele comerciale turcești să permită Iranului să supraviețuiască sancțiunilor. Dar, în același timp, Turcia a privit spre Ucraina, celălalt mare vecin al ei la Marea Neagră, și a oferit sprijin politic și militar. Turcia joacă acest joc la ambele capete. Acesta este unul dintre motivele pentru care Ankara poate fi încă un posibil mediator dacă Erdogan va trece peste AVC-ul produs la o emisiune TV.

Xi și-a luat în serios rolul de mediator după 400 de zile de război și a sugerat ca Kievul să urmărească „rezolvarea politică” prin dialog – probabil cu Rusia (!?) – pentru a aduce pacea în Europa conform Agenției Xinhua. Oficialii chinezi au fost, de asemenea, încurajați de succesul lor în a intermedia un acord recent între Arabia Saudită și Iran, aruncând totodată un ”ochi aprofundat” asupra preluarii unui rol și în criza dintre Israel și Palestinieni. Pentru diplomații chinezi, acest lucru a arătat atractivitatea noii „Strategii de securitate globală” a lui Xi, atrăgând țările terțe departe de orbita SUA ori de câte ori este posibil. Dar noua criză iscată la gurile Canalului Suez este la fel de importantă pentru securitatea globală ca și criza Ucraineană pentru securitatea Europeană și aduce iarăși în prim plan Rusia lui Putin și conflictele dintre marile puteri.

Sudanul noua zonă de război din ”pragul” Canalului Suez

În octombrie 1993, Omar al-Bashir s-a autoproclamat președinte al Sudanului, impunând un sistem autoritar care a fost dominat de islamiști până când a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară în aprilie 2019. Mișcarea de protest care a împins armata sudaneză să-l îndepărteze pe Bashir a realizat ceea ce părea imposibil: a scos Sudanul de pe lista Statelor Unite cu sponsori ai terorismului. Acest lucru a deblocat ajutorul economic străin, deși Emiratele Arabe Unite au oferit regimului lui Bashir ajutoare de miliarde de dolari pentru că au sprijinit coaliția condusă de Arabia Saudită în războiul din Yemen.

Noii prieteni ai Sudanului s-au numit Statele Unite, Israel și Rusia. Ei s-au alăturat Emiratelor Arabe Unite, care, împreună cu Arabia Saudită, au sprijinit Consiliul de suveranitate al Sudanului care a condus Sudanul din august 2019, oferindu-i 3 miliarde de dolari chiar la începutul guvernării civile. Între timp, vechii prieteni ai Sudanului, Qatarul și Turcia, care la acea vreme erau rivali ai majorității Statele Consiliului de Cooperare din Golf și vecinul nordic al Sudanului, Egiptul, s-au trezit pe margine. Suferința Sudanului se adâncește din oră în oră, pe măsură ce forțele militare și miliție luptă pentru supremație într-o luptă departe de obiectivele revoluției din 2018-2019, în care poporul sudanez a înfruntat cu curaj unul dintre cei mai brutali dictatori din lume.

Principalul obstacol dintre generalii Burhan și Hemedti se referă la reforma sectorului de securitate și integrarea RSF (Rapid Support Forces) în armata regulată, care a fost stabilită în acordul-cadru din decembrie 2022 între actorii militari și coaliția civilă. Hemedti dorea ca procesul de integrare să se întindă pe parcursul unui deceniu pentru a-și menține propria influență și a contrabalansa SAF (Sudan Armed Forces), dar statul major al armatei a cerut să dureze doar doi ani.

Au existat, de asemenea, dezacorduri cu privire la structura de comandă și control în timpul integrării planificate, Hemedti dorind ca RSF să raporteze conducerii civile, mai degrabă decât să fie sub SAF-ul lui Burhan. În mod esențial, o forță unificată și profesionistă sub o nouă autoritate civilă nu era acceptabilă pentru elementele islamiste din cadrul armatei, deoarece probabil că le-ar fi afectat și mai mult poziția și ar fi ridicat și mai mult poziția lui Hemedti și a RSF. Deși imaginea se concentrează pe lupta dintre cei doi generali, nu se acordă suficientă atenție rolului perturbator jucat de elementele fostului regim Bashir (un fel de ”deep state” sudanez) și din partea anumitor grupuri armate din periferiile marginalizate de istorie ale Sudanului. Elementele vechiului regim islamist au avut succes în eforturile lor de a deraia acordul politic și de a submina tranziția civilă, deoarece în cele din urmă încearcă să-și recâștige controlul asupra țării prin intermediul unei victorii a Forțelor Speciale Sudaneze (SAF).

Având în vedere opoziția de ambele părți și ceea ce are de pierdut fiecare dacă nu prevalează, este greu de imaginat o pace durabilă între ele până când una dintre părți este convinsă că a învins-o decisiv pe cealaltă. Cu siguranță, noțiunea de revenire la starea de fapt dinainte de izbucnirea luptei din 15 aprilie este, la ora actuală, absurdă. Chiar înainte de războiul deschis în stradă, acel proces se baza pe buna-credință și pe angajamentul actorilor care au dat deja o lovitură de stat pentru a deraia tranziția spre o conducere civilă a societății sudaneze și acum au aruncat țara în haos.

Încercările de a reveni la aceeași abordare s-ar alinia cu definiția populară a ”nebuniei”. Această bătălie se referă la proiecția puterii dintre cele mai puternice două forțe militare ale Sudanului, SAF (Forțele Armate ale Sudanului) conduse de generalul Abdel Fattah al-Burhan și forțele paramilitare RSF (Forțele de sprijin rapid) conduse de generalul Mohamed Hamdan Dagalo. Cei doi generali au coexistat în parteneriat de mai bine de trei ani datorită interesului lor reciproc de se menține la puterea și de a încetini tranziția Sudanului la guvernarea civilă, dar tensiunile dintre SAF și RSF au crescut constant în ultimele luni.

Înaintea izbucniri luptelor au existat din ce în ce mai multe declarații de confruntare ale ambelor părți, una împotriva celeilalte, și mișcări de forțele pentru a se pregăti un conflict. Cu toate acestea ambii au continuat să se încadreze ca reformiști și protectori ai Sudanului și ai tranziției sale la o guvernare civilă. Peste 300 de persoane au fost ucise și alte câteva mii au fost rănite în săptămâna de la izbucnirea luptei la Khartoum. Cei doi rivali se luptă pentru controlul regimului militar care a preluat puterea în octombrie 2021. Relația dintre cei doi generali datează din timpul conflictul din Darfur din anii 2000, când Hemedti a devenit un lider proeminent în calitatea de comandant al grupării Janjaweed, un grup de miliții care a fost ulterior înrolat de regimul lui Bashir pentru a lupta acolo. RSF a fost format ulterior în 2013 din acele grupuri de miliție.

De ce este important Sudanul?

Sudanul se află într-o regiune volatilă care se învecinează cu Marea Roșie și implicit cu Canalul Suez, regiunea Sahel și Cornul Africii. Locația sa strategică și bogăția agricolă au atras jocuri de putere regionale, complicând șansele unei tranziții de succes la un guvern condus de civili. Aurul din minele sale a sponsorizat atât Al Qaida cât și ISIS conform unor știri publicate în presa americană Wall Street Jurnal și Washington Post de-a lungul timpului. Bin Laden „a fost de acord să ajute [regimul sudanez] într-un război în curs împotriva separatiștilor creștini africani din sudul Sudanului și, de asemenea, să construiască drumuri. Turabi (n.a. A.G.-cel care la adus la putere pe Omar al-Bashir) l-ar lăsa pe Bin Ladin să folosească Sudanul ca bază pentru operațiunile de afaceri la nivel mondial și pentru pregătirile pentru Jihad”, relatează Comisia Congresului SUA constituita pentru evenimentele din 9/11/2001.

Peste tot în Sudan există jihadiști gata să profite dacă situația se deteriorează. Al-Qaeda încă mai are un interes în Sudan. Cu șase luni în urmă, o editură jihadistă despre care se crede că ar fi legată de Al-Qaeda din Peninsula Arabă (AQAP), cu sediul în Yemen, a lansat o carte care cuprindea scrierile lui Abu Hudhayfah al-Sudani, un ideolog jihadist, care „oferă o justificare ideologică pentru derularea Jihadului împotriva statului sudanez, precum și linii directoare și reguli pe care potențialii jihadiști trebuie să le urmeze atunci când formează o nouă entitate [unită] [pentru un astfel de război]”. Câțiva dintre vecinii Sudanului – inclusiv Etiopia, Ciad și Sudanul de Sud – au fost afectați și ei de revolte politice și conflicte, iar relația Sudanului cu Etiopia, în special, a fost tensionată din cauza unor probleme privind în principal terenurilor agricole disputate de-a lungul graniței lor.

Porturile Sudanului sunt singurul punct de export pentru aproximativ 135.000 de barili de petrol pe zi produși în interiorul țării și în Sudanul de Sud. Ele sunt, de asemenea, principala poartă de acces către și dinspre națiuni din Africa Centrală fără ieșire la mare, bogate în minerale, cum ar fi Ciad și Republica Centrafricană. Partenerii Sudanului au înțeles întotdeauna valoarea țării, cu resursele sale precum gazul natural, aurul, argintul, cromul, zincul și fierul. Emiratele Arabe Unite (EAU), de exemplu, au importat aur în valoare de miliarde de dolari în ultimul deceniu – Sudanul fiind printre primii trei exportatori de aur în Emirate, după Libia și, respectiv, Ghana. Pentru EAU legăturile strânse cu Khartoum înseamnă o extindere a domeniului geopolitic și comercial al emiratelor în Marea Roșie, unde Emiratele Arabe Unite au baze militare și comerciale în Eritreea, Somaliland (o regiune autonomă ce face parte din Somalia care nu este recunoscută de nici un stat sau organizație internațională), Somalia și coasta de sud a Yemenului, inclusiv Socotra (insula a Republicii Yemen).

Anterior, Turcia a încercat să profite de legăturile sale cu Bashir (fostul lider sudanez) și să câștige un punct de sprijin în insula Suakin din nord-estul Sudanului, prin semnarea unui acord în valoare de 650 de milioane de dolari în 2017 pentru a dezvolta portul și a înființa un doc naval în scopuri militare și civile. Acest lucru a dus la îngrijorare în Arabia Saudită, EAU și Egipt cu privire la planurile Ankarei de a proiecta influență în Marea Roșie.

Un an mai târziu, Sudanul a semnat și un acord de 4 miliarde de dolari cu Qatar pentru a dezvolta portul Suakin. Aceasta a reflectat ambiția Qatarului de a intra și în Marea Roșie și a fost văzută ca o încercare de a contracara prezența navală extinsă a EAU în Cornul Africii. După căderea regimului lui Bashir, mai multe țări au început să își dezvolte propriile planuri pentru Sudan. Începând din mai 2020, EAU au găzduit în mod repetat oficiali sudanezi de seamă și i-au conectat cu israelieni. În 2020, Sudanul și Israelul au convenit să normalizeze relațiile și au oficializat acest lucru la începutul anului 2023 în luna februarie. Sudanul a fost o rută pentru armele traficate de Teheran către palestinieni.

Rusia și politica sa față de Sudan

Dimensiunile geopolitice sunt majore în zona Marii Roșii, cea mai tranzitată cale maritimă Indo-Europeană cu peste 20.000 de nave anual. În jocul geopolitic sunt Rusia, SUA, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Iran și alte puteri care se luptă pentru influență în Sudan. Puterile occidentale se tem de potențialul unei baze rusești la Marea Roșie, față de care liderii militari sudanezi și-au exprimat deschiderea.

Președintele Vladimir Putin l-a instruit pe ministrul rus al Apărării să încheie un acord pe 25 de ani cu autoritățile sudaneze pentru înființarea unei baze navale ruse la Port Sudan. Acest lucru a venit după ce Moscova și Khartoum au semnat un acord de cooperare militară în 2019. Acordul de cooperare va dura șapte ani și va permite vizite ale navelor și aeronavelor rusești, precum și schimburi de informații și expertiză politico-militară. Acordul prevede, de asemenea, deschiderea unui birou al Ministerului rus al Apărării pentru a interacționa cu omologul său sudanez. În urma vizitei ministrului rus de externe Serghei Lavrov în Sudan, în februarie 2023, Moscova și Khartoum au finalizat termenii acordului privind înființarea unui centru logistic pentru Marina Rusă acolo.

Acordul va permite Rusiei să înființeze o bază navală cu până la 300 de soldați ruși și cu până la patru nave militare – inclusiv nave cu propulsie nucleară – în portul strategic Sudan. Baza ar asigura o prezență permanentă a marinei ruse în Marea Roșie și Oceanul Indian și va scuti navele militare ruse de călătorii lungi pentru a ajunge în zonă. Noua bază s-ar extinde pe suportul de proiecție de putere oferit de instalația navală rusă din Tartus, Siria. Vestea a fost confirmată în timpul unei conferințe de presă comună între Lavrov și omologul său sudanez Ali al-Sadiq Ali. De asemenea Lavrov s-a întâlnit anterior cu liderii militari ai Sudanului, Abdel Fattah al-Burhan, șeful de facto al statului Sudan, și adjunctul său Mohamed Hamdan Dagalo.

Ordinea de zi a întâlnirii a avut un punct esențial faptul că Rusia a furnizat Sudanului arme în schimbul unei baze navale la Marea Roșie. Lavrov a vizitat ultima dată Sudanul în 2014. Șeful puternicelor forțe paramilitare de sprijin rapid (RSF), generalul Mohamed Hamdan Dagalo a vizitat Rusia cu o zi înainte de invazia Ucrainei din 24 februarie 2022 și și-a exprimat deschiderea pentru a găzdui o bază navală rusă. Deci ambele părți în conflict acum sunt de acord cu o bază militară rusă în Sudan.

Odinioară un jucător marginal în Cornul Africii, Rusia a stabilit mai recent relații cu țările din regiune, iar acum semnalează dorința de a-și ancora prezența și la Marea Roșie. Moscova a fost unul dintre cei mai importanți furnizori de arme pentru Africa Subsahariană, așa că o nouă bază navală ar deschide o varietate de posibilități militare, geopolitice și economice. Acest lucru este valabil mai ales având în vedere locația strategică a Sudanului, resursele sale și importanța sa pentru stabilitatea vecinilor săi.

Rusia a recunoscut de multă vreme necesitatea de a-și asigura un punct de sprijin în Sudan, unde mercenari care lucrează pentru Grupul Wagner, un contractant militar privat rus, sunt prezenți din 2017. Grupul Wagner a contribuit la avansare agendei politice a Rusiei în Siria și Libia. Pentru Rusia Sudanul fiind situat între Egipt la nord și Etiopia, Eritreea și Sudanul de Sud la sud, cu nord-estul țării la Marea Roșie și nord-vest învecinat cu Libia este un punct de sprijin care înseamnă acces facil în Libia și Cornul Africii, majoritatea țărilor pe care le-a înarmat. 

Este o confruntare SUA-Rusia în Sudan?

Pentru SUA, preocuparea mai mare este impactul potențial al Rusiei asupra conflictului și capacitatea Moscovei de a folosi Sudanul pentru a-și exercita puterea în regiune și pentru a-și asigura finanțarea campaniei sale în Ucraina. Oficialii militari americani spun că Rusia vede viitoarea bază navală baza ca pe o modalitate de a facilita transportul tonelor de aur extrase dar și a mineralelor din pământurile rare existente din abundență în Sudan și Africa Centrală.

Companiile controlate de Evgheni Prigojin exploatează aur în Sudan de câțiva ani, potrivit guvernului SUA, Uniunii Europene și a oficialilor sudanezi. Companiile se bazează pe luptătorii RSF pentru a proteja siturile din estul și vestul Sudanului, spun oficialii sudanezi și diplomații din regiune. Wagner a furnizat, de asemenea, arme și antrenament forțelor speciale, spun acești oameni, în timp ce familia generalului Dagalo controlează o companie care procesează steril din minele conduse de Rusia. În schimbul serviciilor sale, Wagner a primit controlul mai multor mine de aur din Darfur, Nilul Albastru și alte regiuni sudaneze.

Manualul rusesc din Sudan imită îndeaproape operațiunile care au loc în prezent în Libia, Siria și Republica Centrafricană. Toate sunt națiuni instabile din punct de vedere politic, bogate în resurse, care furnizează Moscovei mărfuri valoroase și o ajută să evite sancțiunile. Investițiile rusești au contribuit la creșterea producției anuale de aur a Sudanului la aproximativ 100 de tone în 2021, de la 30 de tone în urmă cu cinci ani, potrivit datelor Ministerului de Finanțe. Oficialii băncii centrale sudaneze și ai companiei miniere de stat spun că estimează că aproximativ 70% din aurul țării este exportat în Rusia, adesea prin intermediari din Emiratele Arabe Unite dar și prin alte tari.

În ultimele luni, SUA au încurajat Egiptul să facă lobby pe lângă generalul Burhan, cu care Al-Sisi s-a întâlnit în martie 2022,  să nu mai lucreze cu Prigozhin, potrivit actualilor și foștilor oficiali de securitate occidentali. Născut în 1960 într-o familie sufită într-un sat de la nord de Khartoum, generalul Burhan a studiat într-un colegiu al armatei sudaneze, apoi mai târziu în Iordania și apoi la academia militară egipteană din Cairo, unde  a fost coleg de promoție cu Abdel Fattah el-Sisi. Cu săptămâni înainte de izbucnirea luptei, autoritățile sudaneze au arestat zeci de mineri ruși, fiind suspectați de contrabandă cu aur.

Sudanul se află la răscrucea dintre Orientul Mijlociu și Africa Subsahariană. Țări, printre care Rusia, Emiratele Arabe Unite și Turcia, au urmărit coastele Sudanului Mării Roșii pentru porturi și baze navale care le-ar oferi acces la una dintre cele mai aglomerate căi maritime din lume. Vecinul din nordul Sudanului, Egiptul, dorește sprijinul guvernului de la Khartoum pentru a opri construirea unui baraj mai la sud, pe râul Nil. Cairo se teme că barajul va sufoca apa dulce pentru aproximativ 100 de milioane de egipteni și va paraliza industria agricolă a acesteia. EAU și Arabia Saudită au investit miliarde de dolari în Sudan, inclusiv cumpărarea de terenuri agricole irigate de Nil. 

Jucătorii locali din Sudan

Fiecare război în Sudan este unul pe mai multe nivele așa ca ar trebui să analizăm jucătorii (deocamdată doar doi din cei 6 jucători principali): (1) Lt. general Mohammed „Hemedti” Dagalo: lider al RSF, Hemedti a crescut din rândurile miliției Janjaweed (care este acuzată de genocid în regiunea Drafur din Sudan) și  a preluat conducerea acesteia în cele din urmă. Aceasta a devenit o parte oficială a aparatului de securitate de stat sudanez sub Bashir. Statutul său de grup paramilitar a luat sfârșit odată cu adoptarea de către parlamentul Sudanului a Legii privind forțele de sprijin rapid la începutul anului 2017, punându-l în subordinea biroul președintelui. Sub Hemedti, RSF a devenit o forță de luptă urbană de 70.000 de militari bine antrenată. Controlul său asupra granițelor de vest ale Sudanului i-a permis să creeze legături directe cu o serie de jucători regionali și internaționali, precum și controlul asupra minelor de aur din regiune care produc aproximativ 40% din exporturile de aur ale Sudanului în valoarea anuală de miliarde de dolari și controlul migrației africane și traficul de persoane prin Libia.

Ascensiunea neconvențională a lui Hemedti la putere i-a enervat pe liderii militari din armata guvernamentală SAF din Khartoum la fel de mult ca și originea sa etnică și tribală (triburile arabe din Darfur sunt marginalizate istoric), dar asta nu i-a împiedicat să trimită trupe comune pentru a ajuta Arabia Saudită în Yemen, conspirând pentru a-l înlătura pe Bashir de la putere sau lansând lovitura de stat din 2021 împotriva guvernului de tranziție condus de civili sudanezi. De la începutul acestui conflict, Hemedti a încercat să-și imagineze acțiunile ca pe o încercare de a salva tranziția democratică, acuzându-l pe Burhan că este un islamist radical antidemocrat care folosește forțe străine pentru a ucide civili sudanezi.(2) Lt. general Abdelfattah Al Burhan: Ministrul apărării al Sudanului și liderul SAF, Burhan a fost numit în funcție în aprilie 2019, când fostul lider Ahmed Ibn Ouf și-a dat demisia în timpul revoltei, aducându-l pe Burhan din poziția de atașat militar în China în cea de inspector general al armatei și apoi ministrului apărării în doar trei luni. Fiind persoana cu cel mai înalt rang din SAF, se crede că Burhan este fie membru, fie influențat de Kizan, un clan de susținători islamiști a lui Bashir cu rădăcini în Frăția Musulmană.

Acele legături ale Frăției Musulmane au făcut întotdeauna Egiptul și Emiratele Arabe Unite să-l privească cu suspiciune, dar având în vedere legitimitatea instituțională a lui Burhan ca șef al armatei, ei au cooperat cu el și l-au sprijinit de mai multe ori. SAF este de două ori mai mare decât RSF și are o forță aeriană și armament greu, dar nu este la fel de bine antrenată pentru un război urban ca RSF. Burhan a încercat să-și consolideze poziția menținând relații oficiale cu vechii aliați regionali precum Egipt, Arabia Saudită și Ciad, precum și formând una nouă cu Israelul pentru a-și asigura locul în viitorul Sudanului. De când a început conflictul, el a numit RSF o miliție periculoasă și a refuzat toate apelurile la dialog, despre care unele voci sudaneze spun că s-ar datora presiunilor din partea Kizan-ului, care dorește să eradice RSF și să readucă la putere regimul demis. 

Post Scriptum: În Sudan mai sunt și vecinii, precum Egipt, Etiopia, Ciad, implicați în afacerile interne ale acestuia. De asemenea puterile regionale din Golf în frunte cu Arabia Saudita sunt și ele implicate. China are o istorie de investiții în Sudan (14 din 15 firme din Kartum sunt cu capital chinezesc) și îl cunoaște personal pe Burhan din perioada petrecută la Beijing, în calitate de atașat militar al Sudanului.

China este pro-stabilitate și consideră că lupta nu este benefică pentru investiții. China, de fapt, investește în întreaga regiune: amintesc aici ”proiectul militar 141” în EAU în portul Khalifa. Regatul Unit și Uniunea Europeană la fel ca și Statele Unite, au refuzat să-i sancționeze pe generali pentru lovitura de stat din 2021 și s-au gândit că promovarea unui acord care îi protejează în principal pe aceștia de orice răspundere penală ar fi un pas important în sprijinirea tranziției civile a Sudanului.

Situația din Sudan este însă una foarte fluidă. Ar putea fi o încăierare calculată care utilizează amenințarea unei escalade ulterioare pentru a schimba conversația de la tranziția democratică la stabilitate militară sau ar putea deveni un război existențial între cele două brațe ale aparatului de securitate sudanez, care ar putea dezlănțui în final suferințe inimaginabile și ar putea escalada într-un conflict care face ca războiul din Siria să arate ca un ”picnic”.