Retragerea precipitată din Afganistan a ultimelor trupe americane râmase după extragerile succesive îi fac pe aliaţii europeni să se îngrijoreze public de implicaţiile acesteia pentru structurile NATO. Liderii ruşi se pare că sunt mai ponderaţi în afirmaţii ei, însă, îşi exprimă îngrijorări întemeiate cu privire la răspândirea terorismului jihadist spre nordul Asiei Centrale. China îşi reconsideră poziţia faţă de talibani şi continuă relaţiile comerciale pe dimensiunea pământurilor rare având în vedere extragerea litiului şi a altor minerale critice în industria auto, industria spaţială sau a semiconductorilor. Reacţia Turciei a rămas ambiguă. Iniţial Turcia a trimis soldaţi (în special de la gruparea turcă militară privată SADAT) pentru a asigura aeroportul din Kabul. Ce ne spune acest lucru? Guvernul de la Ankara este gata să recunoască şi să colaboreze cu talibanii de la Kabul – descurajând în acelaşi timp refugiaţii afgani în încercarea de a intra în Turcia în drumul lor către Occident. Turcia a făcut aceste mişcări independent de influenţa americană. Ieşirea americană din Afganistan, refuzul UE de a admite Turcia ca stat membru şi deriva Turciei de decenii din consensul NATO lasă în mod efectiv Ankarei libertatea de a-şi face propria politică externă.

Rezultatele pot fi interesante şi pentru vecinătatea apropiată! Washingtonul a avut în permanenţă o influenţă asupra Ankarei, influenţă care a îngrădit politica externă a Turciei şi a menţinut pretenţiile şi ambiţiile regionale ale lui Erdogan în anumite limite rezonabile. Înainte să trec la subiect aş vrea să lămuresc un fapt care mi se pare important referitor la Afganistan. Cum va fi guvernat Afganistanul? Greu de spus. În orice caz Şaria, legea islamică inspirată de Coran, revine. În ce măsură vom vedea. 

Un lucru este clar nu va mai fi cum a fost în precedenta perioadă la Kabul, în anii 2000, când talibanii au condus Afganistanul, timp de cinci ani la sfârşitul anilor 1990. Puterea cheie se afla într-o cameră modestă dintr-o casă din Kandahar. Exista doar un simplu pat de fier şi o cutie ca mobilier, şi nici o uşă, ci numai o perdea care o separa de restul casei. Aşezat pe covoare, pe podea, fondatorul mişcării talibane Mullah Omar emitea ordine, făcea întâlniri şi dădea bani dintr-o cutie aflată în cameră. Ministerele din Kabul au operat prin decrete emise din această cameră. Ce se va întâmpla acum? Nu ştim. Ce ştim? Ştim că succesorul său ca Emir, Haibatullah Akhunzada, nu se bucură de aceeaşi autoritate de necontestat. El a fost cunoscut ca un erudit şi ideolog, nu ca un luptător, şi a apărut ca un lider de compromis în 2017, după ce succesorul lui Omar, Mullah Mansour, a fost ucis de o dronă americană. Akhunzada a promovat de atunci violenţa extremă. Entuziasmul său pentru tactica atentatului sinucigaş este atât de intensă încât este mândru că propriul său fiu a fost un sinucigaş de succes.

Relaţiile Rusia-Turcia, de la Gulen la criza S-400

Criza S-400 a declanşat evoluţii în spectrul politic internaţional care au sporit importanţa ca Turcia să găsească un echilibru în legăturile sale diplomatice cu SUA şi Rusia. Să nu uităm că parlamentul turc a refuzat autorizarea acţiunii militare americane împotriva Irakului în 2003 iar în 2016, în timpul loviturii de stat, Erdogan l-a găsit pe Putin mai cooperant decât pe Obama. În noiembrie 2015, Turcia a doborât un avion de vânătoare rusesc în drum spre Siria. Incidentul a dus la îngheţarea relaţiilor diplomatice, evidenţiind tensiunile dintre cele două ţări, care concurează pentru influenţă în Orientul Mijlociu şi Eurasia. Medierea americană a contribuit la calmarea crizei. Dar sprijinul american pentru Unităţile kurde de Protecţie a Poporului (YPG) din nordul Siriei a diminuat obiecţiile turcilor faţă de sprijinul Rusiei acordat guvernului Assad, concentrând în schimb iritaţia Ankarei asupra Washingtonului. Siria este unul dintre teatrele în care Turcia şi Rusia susţin părţile opuse – uneori în mod ascuns, desfăşurând mercenari străini, alteori în mod deschis, desfăşurând trupele şi armele proprii. Libia este un alt teatru de operaţiuni militare unde cele două folosesc pe lângă militari şi grupuri private militare, SADAT şi Wagner. Apoi a urmat momentul în care ambasadorul rus la Ankara a fost asasinat de un turc care a strigat „Allahu Akhbar” moment considerat din nou important în consolidarea relaţiilor turco-ruse asasinul fiind considerat că are legături cu organizaţia legată de clericul din SUA, Fethullah Gulen, organizaţie considerată teroristă în Turcia.

Gulen a fost acuzat de orchestrarea loviturii de stat militare iar Washingtonul, până în prezent, refuză să-l extrădeze în Turcia. Martin Russel scria în Relatiile Rusia-Turacia :Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan, care a izbucnit în septembrie 2020, a ameninţat că va deveni nu doar un război între proxi susţinuţi de Turcia şi Rusia, ci poate chiar o ciocnire militară directă între ei. Deşi există multe fricţiuni între ele, Moscova şi Ankara nu au depăşit niciodată linia roşie care desparte pacea de război. Relaţia lor este una de cooperare, în care pot fi găzduite domenii individuale de conflict. Prin urmare, este puţin probabil ca Ankara să vrea să părăsească NATO sau uniunea sa vamală cu UE în timp ce îşi apără interesele în Libia şi Siria în faţa ruşilor.

Ce înseamnă Siria pentru cele două

Siria este esenţială pentru forma actuală a relaţiilor Turcia-Rusia ea oferind un model de parteneriat pentru ambele ţări într-un context în care interesele lor sunt competitive, ciocnindu-se în multe situaţii, dar prezenţa forţelor SUA şi sprijinul SUA pentru inamicii kurzi ai Turciei au servit şi pentru a amortizarea acestor tensiuni ruso-turce. Limitele modelului de cooperare în stil sirian între Ankara şi Moscova pot fi observate în Libia, precum şi în Nagorno-Karabah. Ca atare, axa actuală Ankara-Moscova este în mare măsură definită de legăturile personale dintre liderii ţărilor şi imperativele geopolitice pe care le anvizajează. Cu toate acestea, dacă forma actuală a relaţiilor durează mult mai mult, aceste relaţii personalizate vor dobândi baze structurale. În octombrie 2019 administraţia Trump a retras forţele proprii din nordul Siriei fapt care a dus la o creştere a conflictelor armate între militarii ruşi şi militarii turci. O încetare a focului a fost negociată în martie 2020, în urma unui atac aerian sirian susţinut de Rusia în Idlib, care a ucis peste 30 de soldaţi turci. Acesta a fost urmat de faptul că Erdogan a abandonat în cele din urmă obiectivul de a răsturna guvernul pro-rus al lui Bashar al-Assad iar ruşii au primit acordul de a desfăşura operaţiuni militare împreună cu militarii guvernamentali sirieni la sud de Idlib

De asemenea, ruşii au tolerat atacurile cu drone ale turcilor în Siria chiar în timpul operaţiunilor de retragere din Afganistan. Operaţiunile militare turce, din nord-estul Siriei, împotriva kurzilor, au fost reluate după o pauză destul de lungă. Turcia a lansat o serie de lovituri aeriene cu drone care au vizat membri de rang înalt ai Unităţilor de Protecţie a Poporului (YPG), aparent cu încuviinţarea tacită din partea Rusiei. YPG a pierdut în jur de două duzini de membri, inclusiv persoane de rang înalt, în aproximativ 20 de lovituri cu drone care au lovit ţinte kurde, inclusiv vehicule care transportau comandanţi militari, locuri de întâlnire şi centre de comandă. Spre exemplu dronele turceşti Bayraktar TB-2 au fost folosite în a lovi vehiculul lui Salahuddin Shahabi[1], în orele dimineţii, după ce a părăsit zona rezidenţială, potrivit rapoartelor din mass-media arabă. A fost primul atac turc împotriva unei ţinte YPG de la operaţiunea Izvorul Păcii, în toamna anului 2019, când forţele turceşti şi rebelii sirieni aliaţi au luptat la frontiera turco-siriană între Ras al-Ain şi Tell Abyad, inclusiv pe o secţiune a autostrăzii strategice M4.

Ceea ce este nou în legătură cu ”cinicul modus vivendi” ruso-turc în Siria este că acesta este în mare parte bilateral, fără a ţine cont de părerea uneori exprimată a Washingtonului. Astăzi, Turcia şi Rusia conduc atacuri cu drone sau cu avioane de luptă în Siria fără o referire la dorinţele exprimate de Washington sau Bruxelles şi aproape nimeni nu observă. Acest aranjament pare să funcţioneze – deocamdată. Liderii Turciei sunt uşuraţi că nu mai au nevoie de permisiunea de la Washington pentru a stabili soluţii regionale. Dar acest lucru merge în ambele sensuri. Ar trebui să aibă grijă să nu apese cu prea multă îndrăzneală butoanele Rusiei, acum că nu pot conta pe sprijinul SUA. Anunţând recent că un al doilea lot de S-400 va fi expediat în curând în Turcia – o poveste pe care Ankara refuză să o confirme – şeful agenţiei ruse de export de arme, probabil la instrucţiunile de la Kremlin, a pus gaz pe focul existent în relaţiile SUA-Turcia.

„Pentagonul Turciei”, o realitate a politicii lui Erdogan

Erdogan anunţă un ”pentagon militar” pentru a coordona agenţiile militare şi de securitate ale Turciei. Promovat ca o mişcare de îmbunătăţire a interoperabilităţii armatei şi a serviciilor, este în realitate un proiectului în spatele căruia se ascund, în fapt, motivaţii politice şi economice. Turcia a lansat construcţia complexului militar ”Semiluna şi Steaua”, numit după simbolurile steagului său naţional, pentru a aduce Ministerul Apărării, şeful Statului Major General şi sediul forţelor terestre, aeriene şi marine sub un acoperiş unic aşa cum este în statele NATO. Denumit „Pentagonul Turciei”, proiectul se va întinde pe o suprafaţă de aproximativ 12,6 milioane de metri pătraţi şi va avea spaţii interioare de 890000 de metri pătraţi pentru a găzdui până la 15000 de angajaţi. El aduce în prim plan şi o reducere de personal de până la 4000 de militari şi civili. O structură în formă de semilună în mijlocul complexului va conţine diverse săli de conferinţe, aliniate în semicerc în jurul unui teren pentru ceremonial de 23000 de metri pătraţi şi orientate spre o structură în formă de stea spre sud. Complexul va fi ridicat în suburbia Baglica a Ankarei, nu departe de noul sediu de înaltă securitate în care s-a mutat anul trecut Organizaţia Naţională de Informaţii (MIT).

Ministerul Apărării, şeful Statului Major General şi sediul forţelor terestre, aeriene şi marine sunt găzduite în prezent în clădiri separate în Kizilay, inima comercială a capitalei turceşti, în imediata apropiere a parlamentului şi a clădirilor guvernamentale. Nimic din ceea ce face Erdogan nu este fără o ţintă precisă. Se aşteaptă ca complexul să fie inaugurat pe 19 mai 2023, doar cu aproximativ o lună înainte ca alegerile prezidenţiale şi parlamentare să fie programate. Potrivit presei de stat, „Designul, originalitatea, dimensiunea şi caracteristicile tehnologice îl vor face unul dintre cele mai moderne şi funcţionale sedii din lume.” Structura va „insufla frică în duşmani şi va da încredere prietenilor”, s-a lăudat preşedintele Recep Tayyip Erdogan la ceremonia revoluţionară din 30 august[2] din a.c. Planul de mutare a sediului militar în afara centrului oraşului datează de aproape un deceniu, el fiind anunţat abia după încercarea eşuată de lovitură de stat din 2016. Proiectul a fost prezentat pentru prima dată lui Erdogan în timpul unei reuniuni a Consiliului Militar Suprem din 2013, când era prim-ministru. Potrivit unei prezentări oficiale, proiectul „a fost lansat coroborat cu proiectul de consolidare a structurii de barăci militare a forţelor armate turceşti împrăştiate prin Ankara şi cu scopul eradicării perspectivelor militare dense vizavi de parlamentul turc, prevenirea traficului intens cauzat de vehiculele de deservire a personalului şi ca să consolideze şi să îmbunătăţească sentimentul de comunitate între comenzile forţelor, Ministerul Apărării şi Statul Major General” scrie media turcă.

În ceea ce priveşte scopul esenţial al proiectului, Erdogan a spus că condiţiile de securitate existente în Orientul Mijlociu şi în zonele adiacente necesită o unitate de apărare mai bine coordonată. În contextul operaţiunilor militare ale Turciei în Siria, Libia şi Azerbaidjan, amploarea extinsă a atribuţiilor şi misiunilor armatei turce duce la necesitatea unui cartier general bine echipat şi unificat. O locaţie comună pentru Ministerul Apărării, Statul Major General şi comenzile forţelor poate contribui la asigurarea unei coordonări eficiente şi rapide, pe lângă utilizarea mai eficientă a resurselor şi economisirea semnificativă a timpului de reacţie. O informaţie pe surse ne spune că structura militară a Turciei a fost zguduita de rapoartele de pensionare a cinci generali care serveau în misiune în Siria inclusiv a şefului operaţiunilor militare turceşti din Siria. Mai are armata turcă încredere în liderii de la Ankara?

Testarea permanentă relaţiilor între Moscova şi Ankara

Există un joc de testare reciprocă între oficiali turci şi ruşi. Ministrul turc de externe, Mevlut Cavusoglu, a criticat „anexarea ilegală a Crimeei” de către Rusia deşi Ankara construieşte case pentru refugiaţii tătari din peninsula ocupată ilegal de Kremlin şi în acelaşi timp vinde drone Bayraktar TB2. Este coadă la cumpărarea de drone turceşti făcută de satele din NATO (Polonia, Letonia şi Albania). O astfel de dronă costa1-2 milioane dolari. Cotidianul american The Wall Street Journal consideră că ”dronele ieftine ale Turciei remodelează câmpurile de luptă şi geopolitica, iar Ankara se află pe locul trei în lume datorită dronei de atac Bayraktar Akinci“. Una din ţintele preferate ale dronelor turceşti este sistemul anti-aerian Pantsir 1 probabil cel care a doborât avionul turcesc Phantom F-4 deasupra Mediteranei la 24 km de graniţa Siriei, pe 22 iunie 2012.

Pentru ruşi, intrigile turcilor în Ucraina aduc în prim plan amintirile din Războiul Crimeei[3]. Este o criză între cele două care va exploda pentru că niciunui, nici lui Putin şi nici lui Erdogan, nu le place să dea înapoi. Interdicţiile COVID asupra călătoriilor în Turcia din 2020 au provocat un deficit financiar substanţial în ”buzunarul lui Erdogan”. Să nu uităm că ruşii oferă acum o mare parte din veniturile turistice critice ale Turciei. Noroc că Putin a ridicat o serie dintre aceste restricţii în iunie a.c. deşi au rămas încă suficiente. În 2010 a început o epocă a bunelor sentimente între Ankara şi Moscova odată ce cele două ţări au încheiat toate cerinţele de viză bilaterală. Liberalizarea vizelor a fost inspirată de resentimentul comun faţă de regulile de obţinere a unei vize de intrare în Uniunea Europeană sau SUA. Acest sistem le-a permis ruşilor şi turcilor să-şi urmărească afacerile în cele două state şi să practice turismul. Odată cu pandemia când călătoriile pe tot globul întâmpină bariere nu există niciun motiv special pentru a deschide complet legături între Moscova şi Ankara ceea ce bineînţeles oferă pârghii de a trage sforile în cazul în care tensiunile în Ucraina, în Libia sau în Siria se reaprind.

Turcia, cea mai mare tabără a migranţilor de origine arabă

Turcia găzduieşte una dintre cele mai mari populaţii de migranţi din lume din 2016, când a încheiat un acord cu Uniunea Europeană pentru a ajuta la rezolvarea aşa-numitei crize a refugiaţilor – în schimbul numerarului consistent primit de la Bruxelles. Aproape cinci milioane de refugiaţi, dintre care mulţi au fugit în principal din Siria, se crede că locuiesc în ţară. Primirea lor a fost în cel mai bun caz cu sentimente mixte, cu xenofobie, răspândită în Turcia, împotriva persoanelor de origine arabă. Turcia a suportat greul crizei migranţilor sirieni, găzduieşte aproape patru milioane de refugiaţi, dar şi 300000 de afgani. Guvernul Erdogan, în buna tradiţie a guvernelor europene, a început să construiască un gard de sârmă ghimpată la frontiera cu Iranul pentru a descuraja refugiaţii afgani cu mult înainte ca SUA să se retragă din Afganistan. Este ceva similar cu ceea ce fac Grecia şi Bulgaria la propriile graniţe cu Turcia. În schimb Putin a avertizat că Rusia nu va permite un aflux de „militanţi afgani sub masca refugiaţilor”. Trăim într-o eră a fluxurilor crescute de migranţi şi refugiaţi şi a oboselii crescânde în privinţa imigraţia în rândul cetăţeniilor occidentali şi nu numai. Este manifestă o evoluţie naţională pentru fiecare ţară în privinţa imigrării şi nu o politică europeană comună. Trăim o politica a îngrădirii frontierelor mai ales în estul Europei.

America, Turcia, China şi Rusia

Fără o antipatie comună faţă de ”hegemonul american”, tendinţele aparent inexorabile de apropiere, din ultimii ani, ale Turciei, Rusiei şi Chinei ar putea încetini sau chiar regresa. Turcia este departe de a fi singurul exemplu. Pentru toate discuţiile la modă despre cooperarea pe programul chinezesc One Belt One Road şi despre exerciţiile militare comune ruso-chineze bine mediatizate, Rusia şi China ar putea descoperi în curând că interesele lor economice şi strategice nu se aliniază întotdeauna, fie în Afganistan, fie în Asia Centrală, fie în Orientul Îndepărtat sau în Europa. Actuala cooperare chino-rusă împotriva SUA va da probabil cale unei concurenţe solide în orice domeniu, de la interesele energetice şi miniere la vânzarea de arme, dacă nu chiar la confruntarea. Adversarii ordinii mondiale dominate de SUA sărbătoresc noi oportunităţi. Globalizarea merge în regresie, odată cu ridicarea gardurilor la  frontiere, fracturarea lanţurilor de aprovizionare şi vechile tipare de tranzacţionare.

Gaddafi se întoarce în Libia!

La zece ani după căderea lui Muammar Gaddafi, Libia continuă să lupte pentru a pune capăt conflictului său violent şi a construi instituţii de stat. Actorii externi au exacerbat problemele Libiei prin direcţionarea banilor şi a armelor către împuterniciţi/proxi care au pus interesele personale mai presus de cele ale poporului libian. După înfrângerea masivă a Armatei Naţionale Libiene (LNA) în Operaţiunea militară Burkan Al-Ghadab (Vulcanul furiei) – care a susţinut Guvernul Acordului Naţional (GNA) – noua linie de confruntare militară este chiar la vest de Sirte, un oraş la 370 km sud-est de Tripoli şi 350 km sud-vest de Benghazi, situat strategic la intrarea în Semiluna Libiană (o zonă de costa libiană unde sunt grupate terminalele petroliere libiene). În timp ce dronele turceşti, apărarea aeriană, artileria, războiul electronic şi forţele speciale au format, împreună cu aproximativ 10000 de mercenari sirieni, coloana vertebrală a operaţiunii Vulcan, sute de mercenari de la compania militară privată rusă Wagner luptă pentru LNA. 

Mult mai important, în mai 2020, aproximativ 12-16 avioane de vânătoare MiG-29SM / SMT şi 4-6 avioane de vânătoare Su-24M au ajuns în Libia din Rusia prin Siria şi funcţionează acum, în principal, din baza aeriană Al Jufra (aproximativ 230 km sud de Sirte) în favoarea LNA. Preşedintele egiptean Al-Sisi a anunţat pe 20 iunie că ţara sa va interveni militar, dacă linia Sirte – Al Jufra este traversată de forţe pro-GNA aflate sub comanda turcă. Adversarul politic al GNA, Camera Reprezentanţilor (HoR) din zona estică a Libiei, a solicitat deja oficial sprijinul militar egiptean. Invitaţia adresată egiptenilor de adunarea aliniată cu generalul Khalifa Haftar creşte riscul ciocnirilor directe între Egipt şi Turcia şi, eventual, între alte puteri regionale care au încercat să modeleze viitorul Libiei printr-un război de împuternicire. Cu toate acestea, Turcia şi Rusia sunt acum cei doi jucători străini cheie pe teren în Libia. De fapt, GNA depinde pe deplin de sprijinul turc. Eforturile ONU de a promova o pace durabilă nu au reuşit încă, umbrite fiind de conferinţe de pace concurente sponsorizate de diferite guverne străine. Între timp, graniţele Libiei rămân poroase, în special în sudul Fezzanului, facilitând o creştere a traficului şi a contrabandei cu materiale ilicite, inclusiv arme. La nivel subnaţional, multe conflicte locale reflectă feude în conflicte de lungă durată între diverse facţiuni, triburi şi grupuri etnice. Deşi conflictul naţional al Libiei s-a oprit în ultimele luni, în perspectiva alegerilor din decembrie, găsirea unei soluţii politice este complicată de diviziunile politice şi tribale profunde ale ţării.

Erdogan şi fiii lui Gaddafi

După ce a redus nivelul legăturile cu Fraţii Musulmani, în încercarea de a-şi normaliza relaţiile cu principalii actori ai lumii arabe, Turcia îşi reînnoieşte abordarea în Libia prin luarea în calcul a membrilor familiei fostului lider libian Muammar Abu Minyar al-Gaddafi şi a susţinătorilor săi. Pe 5 septembrie, autorităţile libiene l-au eliberat pe Saadi Gaddafi, unul dintre fiii lui Gaddafi, din închisoare, împreună cu alţi prizonieri, inclusiv Ahmed Ramadan, care era cunoscut drept mâna dreaptă a fostului lider libian. Turcia a jucat, în mod sigur, un rol important în eliberarea sa. După eliberarea din închisoarea de la Tripoli, Gaddafi a călătorit imediat la Istanbul cu un avion privat. O sursă libiană familiarizată cu afacerea a declarat pentru media arabă că Gaddafi a plecat apoi din Istanbul spre Cairo. De ce Gaddafi nu a zburat direct la Cairo ridică semne de întrebare. Potrivit sursei libiene, autorităţile turce au considerat „nesigur” un zbor direct de la Tripoli la Cairo, astfel încât părţile au aranjat un zbor de legătură prin Istanbul în coordonare cu autorităţile turceşti.

Ce preocupări de securitate ar apărea dintr-un zbor privat direct către Cairo de la Tripoli rămâne neclar, plecarea lui Gaddafi către Istanbul a subliniat în mod clar rolul turcilor în proces. Acest rol va fi notat probabil ca „bună-credinţă” a Turciei în procesul politic libian. Înainte de 2011, Turcia avea relaţii excelente cu Libia. Pe fondul discuţiilor cu privire la o posibilă intervenţie internaţională pentru a opri răscoalele populare din ţară, colonelul Gaddafi era în continuare sigur de sprijinului preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan. „Turcia îşi va schimba cu siguranţă poziţia atunci când îşi va da seama de adevărata natură a evenimentelor”, a spus el într-un interviu acordat radiodifuzorului public turc TRT cu doar 10 zile înainte de intervenţie. „Turcii sunt fraţii noştri. Împărtăşim o istorie comună. Oamenii noştri trăiesc împreună de secole. Toţi suntem otomani” Cu toate acestea, în ciuda opoziţiilor sale anterioare la o operaţiune NATO în Libia, Erdogan a făcut rapid o întoarcere de 180 de grade. El a permis ca operaţiunea să aibă sediul central în provincia Izmir, la Marea Egee, şi a devenit în curând un actor important în războiul din Libia. Deşi căderea fostului lider libian a fost rapidă pe fondul operaţiunii NATO din 2011, familia Gaddafi va juca probabil un rol în viitorul Libiei. Seif al-Islam Gaddafi, fratele lui Saadi, care a fost văzut ca succesor al tatălui său, a declarat în iulie pentru New York Times că mişcarea sa ar putea restabili unitatea pierdută a ţării. Când administraţia Biden s-a opus întoarcerii sale la politică spunând că Seif Gaddafi este „un criminal de război”, Consiliul Suprem al Triburilor Libiene a deplâns declaraţia administraţiei ca „o ingerinţă grosolană în suveranitatea Libiei”. Revizuind opţiunile sale în Libia în încercarea de a-şi asigura interesele economice şi politice, Ankara nu poate ignora această posibilitate. Aceste interese includ protejarea controversatelor cooperări militare şi acorduri de delimitare maritimă semnate de Ankara cu guvernul de la Tripoli.

Mulţi foşti susţinători ai lui Gaddafi s-au aliniat cu comandantul din est al Libiei, Khalifa Hifter, care a condus lupta împotriva forţelor de la Tripoli susţinute de Turcia. Astfel, implicarea Turciei în eliberarea lui Saadi Gaddafi ar putea avea ca scop atingerea a două obiective separate: desfiinţarea grupării adepţilor lui Gaddafi care sunt printre susţinătorii lui Hifter, în încercarea de a-şi împuternici aliaţii din Tripoli şi de a investi într-un scenariu de posibilă revenire a familiei Gaddafi. După ce a realizat că aliaţii săi cu sediul la Tripoli singuri nu vor putea asigura interesele Turciei şi că situaţia de pe teren ar fi mai volatilă după alegerile prezidenţiale din 24 decembrie, aşa cum a stabilit pe 21 iulie a doua conferinţă de la Berlin în declaraţia finală, Ankara încearcă acum să-şi diversifice aliaţii. Mai mult, fostele personalităţi ale regimului care au fost destituite în timpul Primăverii Arabe au revenit deja în Egipt şi Iordania, previzionând şi revenirea familiei Gaddafi în Libia. Eliberarea lui Saadi Gaddafi pare să fie acceptată şi de poporul libian. Lansând oficial un proces de reconciliere naţională pe 7 septembrie după eliberarea lui Gaddafi şi a altor prizonieri, Mohammad Younes Menfi, preşedintele Consiliului prezidenţial al Libiei, a declarat că procesul de reconciliere „reflectă dorinţa reală a libienilor de a depăşi diferenţele, de a renunţa la diviziune, de a opri vărsarea de sânge şi de a pune capăt tuturor suferinţelor “. În mod clar, eliberarea unor prizonieri din închisori nu a fost o evoluţie surprinzătoare pe fondul procesului de reconciliere în curs şi al pregătirilor electorale. Premierul Abdulhamid Dbeibeh (care din martie 2021 conduce un guvern unificat) a menţionat, de asemenea, necesitatea reconcilierii, anunţând eliberarea lui Saadi Gaddafi.

„Nu putem avansa fără a realiza reconciliere”, a scris el pe Twitter. Gaddafi Jr. a fugit în Niger în 2011, după căderea regimului tatălui său. El a fost extrădat în Libia în 2014 şi a fost închis sub acuzaţia de delapidare şi ucidere a unui antrenor de fotbal. Un tribunal libian l-a exonerat de toate acuzaţiile în 2018, dar nu a fost eliberat de autorităţile libiene. Cel mai probabil, Dbeibeh a ordonat această mişcare în coordonare cu Turcia. Anterior, predecesorul lui Dbeibeh, Fayez al-Sarraj, a încercat, de asemenea, să-l elibereze pe Gaddafi, dar încercările sale au eşuat din cauza unor neînţelegeri interne. În circumstanţele actuale, forţele din Tripoli şi Misrata, susţinute de Turcia, au marcat un succes cu „spectacolul compasiunii” faţă de familia Gaddafi. În timpul revoltei din 2011, trei dintre fiii dictatorului au fost ucişi. Deocamdată, actorii politici cu sediul la Tripoli par destul de îndepărtaţi de ideea revenirii familiei Gaddafi la scena politică libiană. Posibila întoarcere a familiei va perturba probabil planurile lui Haftar de conducere, precum va supăra, în acelaşi timp, şi pe duşmanul său – Frăţia Musulmană Libiană. Într-adevăr, se spune că liderii Frăţiei din Libia nu s-au simţit confortabili cu eliberarea lui Gaddafi, dar au trecut peste.

Între timp, unele medii arabe au susţinut că Turcia îşi propune să formeze o alianţă între Fraţii Musulmani şi susţinătorii lui Gaddafi pentru a calma opoziţia foştilor susţinători ai regimului faţă de prezenţa turcilor în Libia şi pentru a submina poziţia lui Haftar. Potrivit ziarului Al-Arab, într-o întâlnire de la Misrata privind eliberarea prizonierilor, părţile au discutat despre dezvăluirea locaţiei mormântului lui Moammar Gaddafi, mormânt unde a fost îngropat în secret. Fostul ministru libian de interne Fathi Bashagha, care are legături strânse cu Turcia, a fost de asemenea prezent la şedinţă, se arată în raport. Potrivit site-ului de ştiri Libya Desk, planurile pentru eliberarea lui Gaddafi au dus la o rivalitate între Qatar şi Turcia. Doha căuta să-l mute în Oman cu membrii familiei sale cu tot, în timp ce Ankara căuta modalităţi de a-şi remedia legăturile cu foştii susţinători ai regimului. Mesajul Turciei era clar -la o săptămână după ce Statele Unite şi-au exprimat opoziţia faţă de nominalizarea lui Saif al-Islam, al doilea fiu a lui Gaddafi că Ankara şi-l doreşte candidat la alegerile prezidenţiale din decembrie din Libia!. Asta este soluţia turcă pentru Libia.

Post Scriptum: Un oficial de securitate israelian de rang înalt a făcut o vizită secretă la Tripoli în ultima săptămână a lunii august în calitate de invitat al colonelului Saddam Haftar, fiul şefului armatei naţionale libiene, generalul Khalif Haftar, relatează surse de informaţii americane pentru ziarul Washington Post. Saddam Haftar este candidatul estului libian la alegerile din decembrie 2021 împotriva lui Seif al-Islam Gaddafi, fiul lui Muammar Gaddafi. În timp ce emisarul israelian s-a întâlnit cu fiul lui Haftar, posibilul său rival, Saif al-Islam Gaddafi era primit la Moscova de preşedintele Vladimir Putin. El cerea sprijinul Rusiei pentru funcţia de preşedinte. Sursele din sistemul de informaţii spun că Israelul a fost îndemnat de preşedintele egiptean Abdel-Fatteh El-Sisi şi de conducătorul Emiratelor Arabe Unite, şeicul Muhammed al Zayed, să se alăture coaliţiei lor în sprijinul lui Haftar pentru capturarea Tripoli, precum şi sprijinul lor pentru candidatura fiului său pentru preşedinţie. Cairo îl aprovizionează cu arme şi operaţiuni ale forţelor aeriene pe Haftar, în timp ce Emiratele Arabe Unite au furnizat unităţi ale forţelor speciale şi un mic escadron de avioane de vânătoare.

Pe 11 august, Haftar a vizitat Cairo. El a vorbit cu preşedintele Sisi şi s-a întâlnit şi cu ambasadorul SUA, Richard Norland. Atunci s-a discutat despre încadrarea Israelului în coaliţia pro-Haftar şi despre posibilitatea de a îndepărta sprijinul SUA pentru guvernul de tranziţie din Tripoli al lui Abdelhamid Dabaiba. Col Saddam Haftar, potrivit unor oameni din anturajul său care au devoalat discuţia în media, i-ar fi făcut vizitatorului său israelian o ofertă care sună cam aşa: dacă ar ajunge preşedinte, Libia va stabili relaţii normale cu Israelul, în​​schimbul aprovizionării cu sisteme de arme şi al unui schimb continuu de informaţii. Aşa să fie? Este posibil, iar Israelul şi-ar extinde semnificativ cercul legăturilor regionale normale deschise în ultimul an cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Sudan şi Maroc, pe lângă pactele sale istorice de pace cu Egipt şi Iordania.

Jocurile geopolitice în Nordul Africii devin din ce în ce mai interesante odată cu intenţia de întoarcere la cârma Libiei a familiei Gaddafi!

[2] 30 august este Ziua Victoriei, care reprezintă victoria Turciei în Războiului de İndependenţă. Ca şi consecinţă a Primului Război Mondial, înfrângerea statului Otoman şi ocuparea teritoriilor ţării de către forţele străine a fost urmată şi de tentativa de cucerire a Anatoliei de către armata greacă. Pe lângă acest lucru, a început Războiul de İndependenţă care a durat câţiva ani. Ultima fază a Războiului de İndependenţă din anul 1922, finalizat cu o victorie, reprezintă războiul dintre turci şi greci. Această victorie a generat posibilitatea formării Republicii Turcia ca o ţara independentă.

[3] Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 -un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. (Wiki)