Preşedintele SUA şi samuraiul Sinzo Abe

Donald Trump şi-a început turneul în Asia cu o oprire la baza militară  SUA din Hawai. Acolo într-un discurs, în faţa militarilor americani, a transmis un avertisment liderul nord-coreean, Kim Jong-un spunînd că „nici un dictator“ nu ar trebui să subestimeze America. De aici s-a îndreptat spre prima escală Japonia. De menţionat ca Donald Trump şi-a prelungit turneul în Asia cu o zi pentru a participa la întreaga sesiune a Summitului ASEAN care are loc în Filipine. „Însoţit“ de o adevărată Armadă (3 portavioane), Trump a mers în Asia să certifice angajamentele de securitate luate de America faţă de parteneri precum Japonia şi Coreea de Sud, dar şi să discute cu preşedintele chinez Xi Jinping despre criza nord-coreeană şi despre relaţiile comerciale dintre cele două.

Coreea de Nord a lansat două rachete balistice în zona de nord a Japoniei în ultimele luni şi a ameninţat că va efectua un test cu o bombă cu hidrogen în Oceanul Pacific pentru a demonstra că a dezvoltat mijloacele nucleare capabile să ameninţe continentul american. În aceste condiţii, primul ministru al Japoniei, Shinzo Abe, a dorit să obţină asigurări de securitate din partea lui Trump într-o regiune volatilă precum Asia-Pacific.

În timpul vizitei din Vietnam, unde are loc Summitul APEC (Forumul de cooperare economică Asia-Pacific), Donald Trump se va întâlni pentru a doua oară, de la preluarea mandatului, cu preşedintele rus Valdimir Putin. Contextul actual este diferit faţă de cel de la precedenta întâlnire. Dacă la prima întâlnire se vorbea despre atacul cibernetic asupra serverelor Partidului Democrat şi distribuirea de mailuri compromiţătoare împotriva candidatul democrat Hillary Clinton, acum, la Washington, fostul consilier pentru politică externă din campania lui Trump, George Papadopoulos, a pledat vinovat pentru că a minţit la audierile de la FBI despre încercările sale de a organiza o întâlnire între personalul de campanie şi oficialii ruşi. Ceea ce se va discuta la această întîlnire poate marca viitorul relaţiilor ruso-americane, dar şi relaţiile internaţionale, cu precădere situaţia din zonele de conflict din Siria şi Ucraina. Obstacolul mare pentru administraţia Trump rămîne însă Congresul, care încearcă să limiteze libertăţile de mişcare ale preşedintelui Donald Trump în politica externă. Discuţiile dintre Putin şi Trump survin la momentul în care criticii administraţiei acuză Casa Albă de lentoarea în aplicarea noilor sancţiuni elaborate de Congresul SUA împotriva Rusiei, sancţiuni care semnalează nemulţumirea faţă de intervenţia Rusiei în alegerile din 2016. De asemenea, companii de top din SUA, printre care Facebook, Twitter şi Google, au dezvăluit că Rusia a distribuit propaganda în timpul campaniei electorale în favoarea unuia dintre candidaţi, prin intermediul reţelelor sociale din peisajul media online.

De ce are nevoie Trump de o „Armadă“?

Mişcarea fără precedent a marinei americane de a asambla o Armadă formată din 3 portavioane (cu o capacitate de a adăposti 70 de avioane), fiecare cu alte 3-5 nave din propria grupare (distrugătoare, crucişătoare, fregate, un submarin de atac), creează o expunere importantă a puterii maritime americane într-un moment în care Donald Trump vizitează regiunea Asia-Pacific, pentru prima dată de la preluarea mandatului de preşedinte. Sunt peste 20.000 de marinari în zona de operaţii a Flotei a VII-a SUA cu baza în Japonia. Este un eveniment neobişnuit şi vine într-o perioadă de creştere a tensiunii în relaţia cu Coreea de Nord, cea care a ameninţat în mod repetat Statele Unite şi a continuat teste provocatoare cu rachete balistice în ultimele câteva luni. Ultima dată când marina a operat trei grupări de portavioane a fost în 2007, aşa cum declara generalul locotenent Kenneth McKenzie Jr. într-o discuţie cu presa. Portavioanele Nimitz şi Theodore Roosevelt s-au alăturat portavionului Ronald Reagan, prezent în zonă. Un exerciţiu comun care implică cele trei portavioane nu a fost anunţat public, dar oficialii marinei militare americane, care au vorbit despre situaţie sub condiţia anonimatului, au declarat că planificarea este în curs de desfăşurare.

Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State, generalul-maior Joseph Dunford, a fost în Coreea de Sud şi a analizat cu oficialii coreeni sosirea portavioanelor, declarînd că această ieşire a fost planificată de Pentagon cu mult timp înainte. Generalul Dumford a spus că aceste portavioane nu ţintesc în mod specific Coreea de Nord. De fapt, exerciţiile au fost planificate în vederea atenţionării Chinei cu privire la libertatea de circulaţiei în Marea Chinei de Sud unde chinezii au construit mai multe insule artificiale pe care au desfăşurat echipamente militare, în special siteme de apărare antiaeriană. Marina SUA are un total de 10 portavioane şi niciunul dintre ele nu se află în prezent în regiunea de responsabilitate a Comandamentului Central al SUA. Unii politicieni şi-au exprimat îngrijorarea că, într-o situaţie de tensiune ridicată, cum ar fi aceea care se întrezăreşte între Washington şi Phenian, uşoare greşeli sau neînţelegeri ar putea declanşa un conflict. Alături de cele trei portavioane, prezente în zonă, vor fi navele lor de escortă – incluzând distrugătoare de clasă Arleigh Burke, crucişătoare din clasa Ticonderoga şi submarine de atac din clasa Los Angeles – care ar putea lansa propriile rachete de croazieră Tomahawk. Nici una dintre nave nu are capacitatea de a lansa un atac nuclear, deşi există posibilitatea ca marina americană să adauge această capacitate la viitoarele sale avioane F-35C Joint Strike Fighter.

Din punct de vedere operational, trei portavioane reprezintă un „număr magic“. Un portavion poate opera de la 12 la 14 ore pe zi înainte de a trece la întreţinerea punţii şi la odihna echipajului. Două portavioane pot opera 24 de ore pe zi, dar numai timp de şase zile la rând. În a şaptea zi, un portavion trebuie să treacă la perioada de întreţinere, în timp ce celălalt ar face acelaşi lucru în a opta zi. Dar când ai trei portavioane, poţi opera 24 ore/7 zile pe săptămână, 365 zile pe an.

Exerciţiile celor trei portavioane se vor desfăşura în zona Marii Chinei De sud şi în Marea Japoniei ele nefiind altceva decît un caz de diplomaţie coercitivă şi mai puţin o operaţie militară. Mesajul pleacă atât către Beijing, cât şi către Phenian.

Vizita în Ţara Samurailor!

Japonia a fost un test al călătoriei lui Trump, în cel mai lung turneu asiatic al unui presedinte american de la George H.W. Bush în 1992. Vizita a cuprins şi o întîlnire oficială cu împăratul Akihito şi împărăteasa Michiko care i-au întâmpinat pe Trump şi pe soţia lui, Melania, la reşedinţa imperială. De asemenea în afara întîlnirilor de pe terenul de golf, preşedintele SUA a fost primit oficial, pe covorul roşu şi în prezenţa unei gărzi militare, la Palatul Akasaka, o clădire neo-barocă ce seamănă cu Palatul Buckingham.

Trump declara la sosirea în Japonia că alianţa SUA-Japonia a fost piatra de temelie a securităţii regionale din Asia-Pacific în ultimele şase decenii, adăugând:

„Putem domina cerul, dominăm marea, dominăm spaţiul aerian şi cosmosul.“

Prietenia dintre Trump şi Abe face ca relaţia de securitate dintre SUA şi Japonia să fie una solidă. În timpul vizitei preşedintele Trump a declarat că Japonia ar putea să se protejeze singură de armele nucleare al Phenianului prin cumpărarea de echipament militar american. În schimb, a criticat dezechilibrele comerciale cronice cu Japonia. Şi, în mod implicit, şi-a recunoscut dezamăgirea că premierul Abe nu a doborît rachetele pe care Coreea de Nord le-a tras recent asupra Japoniei. Faţă de Coreea de Nord, Trump a declarat:

„Unii oameni au spus că retorica mea este foarte puternică, dar uite ce s-a întâmplat cu o retorică foarte slabă în ultimii 25 de ani. Uite unde suntem acum.“

În acest context al ameninţării Coreei de Nord, Shinzo Abe încercă de mai bine de un deceniu schimbarea articolul 9 al Constituţiei Japoniei care interzice ţării să menţină forţe armate permanente şi obligă guvernul de la Tokyo să renunţe la dreptul de a purta război. Abe şi-a început primului său mandat de prim-ministru prin înfiinţarea, între 2006 şi 2007, a Ministerul Apărării, care până atunci era doar o agenţie guvernamentală, fără rang de minister. Primul mandat al lui Abe a fost însă un eşec, în special din cauza dorinţei acestuia de a schimba Constituţia pacifistă a ţării – propunere căreia publicul japonez i se opune. Conştient fiind că modificarea Constituţiei este mult prea dificilă sau chiar imposibilă, Abe şi Partidul Democrat-Liberal au ales calea mai scurtă: reinterpretarea Constituţiei. Realităţile scenei politice internaţionale au făcut ca Japonia să deţină o armată, chiar dacă aceasta are un alt nume: Forţele de Auto-Apărare. Dar Japonia nu poate trimite aceste forţe în operaţiuni expediţionare, iar, conform fostei interpretări constituţionale, forţele japoneze nu ar putea veni în ajutorul armatei americane dacă aceasta ar fi atacată în jurul arhipelagului nipon. Modificarea Constituţiei Japoniei presupune o majoritate de peste 75% în ambele camere ale parlamentului şi o majoritate populară de peste 50% în cadrul unui referendum naţional. Chiar dacă, alături de partenerul de coaliţie, Abe deţine o majoritate de peste 75% în camera inferioară, prim-ministrul japonez este perfect conştient de dificultatea obţinerii sprijinului popular necesar unor modificări constituţionale. În schimb, reinterpretarea Constituţiei, chiar dacă nu permite schimbări radicale, este mai uşor de obţinut, fiind necesară doar o majoritate parlamentară simplă.

Divergenţe pe axa Seul-Washington

După vizita din Japonia, preşedintele Trump a zburat la Seul pentru o scurtă oprire de 24 de ore în Coreea de Sud. Pentru preşeditele Moon a fost greu să facă o primire mai caldă decât cea pe care, Donald Trump a avut-o la Tokio de la prim-ministrul Shinzo Abe. Au jucat golf la Kasumigaseki Country Club[1] împreună cu numărul 4 din circuitul mondial de golf, japonezul Hideki Matsuyama, au mâncat de patru ori împreună (de la friptură kobe la prînz la o cină teppanyaki) şi au semnat o serie de şepci, tipice pentru campania prezidenţială a lui Trump, pe care puteai citi: „Donald şi Shinzo: fac alianţa şi mai puternică“. La golf s-a discutat despre Coreea de Nord şi despre schimburile comerciale dintre SUA şi Japonia. Seulul a fost o provocare – sud-coreenii au protestat în stradă la vizita lui Trump, iar preşedintele liberal Moon Jae-in nu este în ton cu retorica lui Trump. Moon Jae-in este un liberal care înainte de vizită a spus că nu ar trebui să fie luate măsuri militare în Peninsula coreeană fără consimţământul lui.

Pentagonul, într-o evaluare dură a aspectelor războiului din Peninsula Coreeană, a declarat într-o scrisoare trimisă Congresului că singura modalitate de a localiza şi asigura „cu certitudine“ toate locaţiile din Coreea de Nord unde sunt arme nucleare este printr-o invazie a forţelor terestre, iar în acest caz de conflict, Phenianul ar putea folosi arme biologice şi chimice. Scrisoarea a fost redactată de amiralul Michael J. Dumont, director adjunct al Staff-ului Întrunit al Pentagonului, ca răspuns la o solicitare de informaţii din partea a doi membri ai Camerei Reprezentanţilor despre un eventual conflict accidental cu Coreea de Nord, inclusiv posibilele pierderi printre civilii şi militarii SUA dar şi pentru forţele aliate din Coreea de Sud, Japonia şi Guam. Între cele două Coreei este zona de demarcaţie (DMZ) unde, în casa albastră, se poartă discuţii între delegaţiile celor două ţări, se face schimb de prizonieri, se vizitează familiile despărţite sau se returnează osemintele celor dispăruţi într-o parte sau alta cu ocazia Războiului Coreean.

Există aproximativ 750.000 de soldaţi nord-coreeni de-a lungul DMZ dintr-un număr estimat la 1.1 milioane bărbaţi şi femei. Aceştia nu fac manevre în afară de câteva exerciţii cu trageri (aproximativ 10 cartuşe/militar/an). Este o zonă de risc maxim această zonă de demarcaţie stabilită de Armistiţiul din 1953. După întâlnirile cu Secretarul american al Apărării, James Mattis, şi cu Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, generalul Joseph Dunford, guvernul sud-coreean şi-a anunţat intenţia de a cumpăra mai multe „echipamente militare de înaltă tehnologie“ din Statele Unite, să extindă cooperarea strategică cu armata americană pentru a îmbunătăţi apărarea ţării împotriva Coreei de Nord şi să continue propriile programe de dezvoltare a rachetelor cu rază lungă de acţiune.

Odată cu extinderea rapidă de către Coreea de Nord a propriilor capacităţi de arme nucleare şi a sistemelor de livrare necesare, Coreea de Sud doreşte să revizuiască situaţia actuală şi să se asigure că ameninţarea cu represalii masive ale americanilor este mai credibilă decît niciodată. În plus, ţinând seama de apropierea geografică, ar putea fi dificil, dacă nu chiar imposibil pentru Statele Unite, să lanseze un răspuns nuclear înainte ca rachetele nord coreene să-şi atingă ţintele în sud. Se pare că Seul este interesat de o acţiune preventivă a SUA. La începutul lunii octombrie 2017, forţele aeriene din S.U.A. au prezentat la Pentagon un raport prin care analizează posibilitatea de a pune bombardierele nucleare în alertă 24/7, în mare parte din cauza preocupărilor crescânde faţă de situaţia nucleară din Peninsula Coreeană.

Atât Statele Unite, cât şi Coreea de Sud au negat că există discuţii serioase despre dispunerea de arme nucleare în Peninsulă. Este însă posibil ca în rotaţia forţelor americane în Peninsulă să fie incluse elemente ale traidei nucleare americane, precum bombardiere strategice sau submarine nucleare. America a retras în 1991 ultimele arme nucleare pe care le avea dislocate în Peninsula Coreeană. Ministrul Apărări Song Young-Moo a declarat că subiectul este unul care merită a fi discutat cu omologul său american James Mattis. Coreea de Sud intenţioneză să-şi extindă propriul arsenal de rachete cu rază lungă de acţiune pentru a ţine Coreea de Nord la distanţă fără a avea nevoie neapărat de sprijinul american. Când a fost întrebat ce fel de echipamente militare are nevoie Coreea de Sud, ministrul Apărării Song a specificat în mod expres rachetele cu rază lungă de acţiune. Armata americană intenţionează ca în Coreea de Sud să folosească prin rotaţie bombardierele stealth B-2 Spirit şi avioanele F-22 Raptor. În timp ce Mattis şi Dunford s-au întâlnit cu omologii lor din Seul, un bombardier strategic B-2 a făcut un zbor de antrenament de la baza din Guam în Coreea de Sud. De asemenea, Forţele Aeriene din SUA au anunţat că vor începe implementarea, pe baze rotaţionale, a avioanelor F-35A Joint Strike Fighter în Japonia începând din noiembrie 2017.

Conceptul sud-coreean Kill Chain (lanţul ucigaş)

La începutul lunii octombrie 2017, armata sud-coreeană a dezvăluit un plan de lansare a unui baraj uriaş de rachete împotriva Nordului în timpul etapelor iniţiale de deschidere a oricărui conflict din Peninsula Coreeană. Acest concept se bazează aproape în întregime pe rachetele balistice cu rază scurtă de acţiune şi pe rachete de croazieră proiectate  şi produse pe plan intern, echipamente pe care le dezvoltă Coreea de Sud cu un ajutor semnificativ din partea Statelor Unite. În prezent, cele două ţări au o înţelegere prin care Coreea de Sud este de acord să nu dezvolte rachete capabile să zboare mai mult de 800 km sau să transporte un focos mai mare de 1100 kg, în schimbul asistenţei militare tehnice americane. Preşedinţii Trump şi Moon au fost de acord să schimbe aceste restricţii pe fondul rapoartelor potrivit cărora sud-coreenii au început deja lucrările de bază pentru dezvoltarea unei noi rachete balistice cu rază lungă de acţiune, numită Hyunmoo-4. Există, de asemenea, probabilitatea foarte mare ca marina sud-coreeană să includă o capacitate de utilizare a rachetelor balistice pe viitoarele submarine diesel electrice din clasă Jangbogo III, precum şi să modernizeze un astfel de sistem pe unele dintre navele existente.

În septembrie 2016, guvernul sud-coreean a anunţat un concept operaţional pe trei nivele, concept care începe cu Kill Chain, o lovitură chirurgicală care utilizează rachete balistice şi de croazieră lansate din locaţii terestre sau de pe avioane de luptă pentru a încerca să neutralizeze o ameninţare armată nord-coreeană. Kill Chain este primul pilon al noii strategii militare preemptive, menit să răspundă ambiţiilor nucleare ale Coreei de Nord. Conceptul a fost menţionat iniţial într-un document de strategie guvernamentală a Coreei de Sud şi lansat la sfârşitul anului trecut. Aceast concept presupune folosirea recunoaşterii prin satelit, care permite identificarea locului unde Coreea de Nord fabrică rachete şi focoase nucleare, dar şi lovirea acestora.

Forţa de foc din spatele Kill Chain este un amestec de avioane tactice, rachete de croazieră şi rachete balistice. Forţele Aeriene din Coreea de Sud au aproximativ şaizeci de Eagle Slam F-15K, cel mai bun avion de luptă de pe peninsula coreeană, care poate lovi ţinte cu rachete AGM-84E SLAM-Expanded Response (un derivat avansat tehnologic al rachetei AGM-84 Harpoon). La o distanţă de lansare a rachetei de 170 de kilometri înseamnă că avionul este în afara pericolului de a fi lovit de apărare antiaeriană nord-coreeană. O altă armă mult mai periculoasă pentru centrele de comandă şi control ale conducerii nord-coreenilor este achiziţionarea a 26 de rachete de croazieră Taurus, produse de Germania, pe care producătorul le va integra pe avionul F-15K. Taurus este o rachetă de croazieră subsonică, cu o rază de aproximativ 500 de km, fiind lansată de pe un F-15K, racheta poate lovi cu uşurinţă ţintele din nordul Phenianului. Dispozitivul de penetrare multi-efect al rachetei, extrem de sofisticat şi capul de foc optimizat, este capabil să penetreze orice buncăr sau alte instalaţii subterane. Dacă o singură rachetă îl ucide pe Kim Jong-un, probabil aceasta va fi un Taurus. Odată ce Kill Chain este iniţiat, sute de rachete, arme convenţionale şi aeronave se vor îndrepta spre nord, spre ţintele lor, încercând să distrugă rachetele mobile din Coreea de Nord, să-l ucidă pe Kim Jong-un sau să-i distrugă mijloacele de a comunica cu forţele sale nucleare în câmpul tactic. Este un program ambiţios şi unul dintre puţinele planuri ofensive de descurajare convenţională pentru a contracara armele nucleare ale nordului.

Un plan de urgenţă al Coreei de Sud, încercă să distrugă nu numai armele nucleare ale Coreei de Nord, ci şi regimul. KMPR este în esenţă o versiune modificată a Kill Chain, dar s-a concentrat pe eliminarea conducerii inamice. În 2016, un oficial sud-coreean a declarat pentru agenţia de ştiri Yonhap News: 

„Fiecare district al Pyongyang, în special în cazul în care conducerea nord-coreeană este posibil ascunsă, va fi complet distrus de rachete balistice. Cu alte cuvinte, capitala nordului va fi redusă la cenuşă şi scoasă de pe hartă.“

Spre deosebire de Kill Chain, care implică doar atacuri cu rachete de precizie ghidate şi o acţiune a forţelor speciale, KMPR implică de fapt o invazie aparent suicidală a nordului cu trei mii de infanterişti marini din Coreea de Sud. Unitatea de dimensiunile unei brigăzi, denumită „Spartan 3000“, este instruită să „înlăture comanda de război a Nordului şi să-i paralizeze funcţiile dacă izbucneşte războiul“.

Întrebarea este: sunt fezabile astfel de acţiuni militare? Are Coreea de Sud posibilitatea de monitorizare şi culegere de informaţii pentru a detecta utilizarea iminentă a armelor nucleare? Are Seulul suficient timp pentru a procesa cu calm datele obţinute şi  a concluziona în mod corect dacă un atac a fost sau nu a fost iminent stabilind planul operaţional de urmat? Unul din cele două planuri Kill Chain sau KMPR (Korea Massive Punishment and Retaliation) pot duce la  deschiderea celui de-al doilea război coreean, un război fără concluzii uşor de anticipat, care ar putea ucide sute de mii şi ar lăsa distruse cele două Coreei pentru anii ce vor urma? Presiunea de a decide în mod corect va fi enormă pentru conducerea de la Seul.

Cei cinci sateliţi spioni pe care Coreea de Sud speră să-i aibă pe orbită până în 2023, împreună cu drone de tipul RQ-4 Global Hawk, capabile să navigheze în nord şi să utilizeze senzori diferiţi cu rază lungă de acţiune, vor fi două componente esenţiale a conceptului Lanţul ucigaş (Kill Chain). Forţele aeriene sud-coreene aşteaptă să primească primele două UAV-Global Hawks în 2018, urmate de alte două în anul următor.

Din păcate, Coreea de Sud a dezvăluit, de asemenea, că a existat un furt masiv din reţelele sale de calculatoare militare, acţiune datorată hackerilor nord-coreeni, în timpul realizării conceptului Kill Chain. Materialele furate care au făcut referire la Kill Chain şi la KMPR (Korea Massive Punishment and Retaliation) au fost devoalate publicului din Peninsulă de nord coreeni. Spionii lui Kim Jong-un au compromis aceste planuri când au furat 235 gigabiţi de documente militare sensibile de la Ministerul Apărării sud-coreean. Se pare, aproape sigur, că discuţiile despre îmbunătăţirile în materie de securitate cibernetică atât pentru forţele sud-coreene, cât şi pentru activităţile de comandă şi control comun SUA-ROK ar fi fost pe ordinea de zi la întîlnirea dintre Song şi Mattis.

SUA are un cuvânt de spus în cazul unui conflict în Peninsulă, deoarece planurile actuale pun forţele sud-coreene sub comanda SUA în timpul unui război. Acest lucru ignoră faptul că preşedintele sud-coreean decide când ţara intră într-un război, iar Seulul pare să creadă că acţiunile preventive au loc în timp de pace, când trupele sud-coreene sunt sub comanda propriilor generali. În 2013, generalul Jeong Seung-jo, preşedinte Comitetului Întrunit al Şefilor de Stat Major din Coreea de Sud, a declarat:

„Un atac preventiv împotriva Nordului, care încearcă să utilizeze arme nucleare, nu necesită consultarea cu Statele Unite şi este dreptul coreenilor să stabilească acest lucru.“

Seulul încearcă scoaterea din lanţul de comandă a militarilor americani. Din fericire, acestă soluţie a fost scoasă din calcule. În schimb, pentru a permite Coreei de Sud să-şi construiască rachetele balistice cu rază mai lungă de acţiune, administraţia Trump a cerut ca raza acestor rachete să nu depăşească 800 de km, pentru a limita ameninţarea la adresa Chinei şi Japoniei. În plus, Coreea de Sud nu trebuie să doteze aceste rachete cu încărcătură nucleară şi trebuie să permită inspecţiile americane odată cu producţia acestora.

În discuţiile purtate la Seul, Donald Trump şi Moon au fost de acord cu necesitatea de a exercita o presiune crescândă asupra Coreei de Nord cu ajutorul sancţiuni. Preşedintele Trump a insistat în repetate rânduri că toate opţiunile militare sunt pe masă şi au sugerat că preşedintele Moon era prea indulgent cu Phenianul. De fapt, viziunea lui Moon favorizează dialogul ca fiind cea mai bună strategie pentru dezamorsarea tensiunii nucleare şi se opune vehement unei eventuale ciocniri militare care ar putea provoca pierderi enorme în Coreea de Sud.

A început vizita în China. Preşedintele Xi Jinping l-a onorat pe preşedintele SUA, Donald Trump, cu o cină în Palatul Interzis, singura dată cînd un preşedinte străin a fost primit şi onorat acolo după 1947, când s-a declarat infiinţarea Republici Populare Chineze. Credeţi că se va schimba politica Chinei, după această vizită, faţă de Coreea de Nord? Vă înşelaţi. Nu se va schimba. Resorturile interne ale relaţiei cu Coreea de Nord sunt altele, iar schimburile între cele două vor rămâne la fel poate cu unele ajustări nesemnificative. Remarcăm bunăvoinţa SUA de a negocia diplomatic cu Phenianul. Ce se va întîmpla, vom vedea.