Îmi fac griji cu privire la potențialul conflictului dintre șiiți și sunniți de a se extinde în toată regiunea (n.a. Orientul Mijlociu),  și a deveni un război total în adevăratul sens al cuvântului a declarat amiralul James Stavridis, fost comandant de top în NATO. El a avertizat că dezvoltarea conflictului sectar din interiorul Siriei sau a Irakului, dintre sunniți și șiiți ar putea devora o mare parte a Orientului Mijlociu la fel ca războaiele religioase din Europa secolelor 16 și 17, dintre catolici și protestanți. Tot el a precizat că acest război reprezintă o amenințare la adresa Europei. Da, are dreptate. Europa este prezentă în Siria cu combatanți. Între 1200 și 1700 de voluntari muslmani din Occident luptă pe teatrul de operațiuni militare din Siria, ceea ce a determinat ca organizațiile de contraiformații din Occident să intreprindă măsuri de cooperare cu regimul de la Damasc în vederea identificării acestora. Ne aflăm în Orientul Mijlociu în fața unei veritabile ofensive a islamiştilor radicali. Atacurile lansate de al-Qaida în Irak, Siria şi Liban sunt de naturǎ sǎ complice situaţia în aceste ţǎri şi sǎ compromitǎ eforturile de pace ale comunitǎţii internaţionale. La tot acest amalgam de știri negative se adaugă situația din Egipt unde membrii Frăției Musulmane continuă atacul asupra autorităților. La Cairo militarii au preluat controlul asupra societății și au supus referendumului public o constituție liberală ceea ce ne face să presupunem că fostul lider al regiunii se întoarce încet dar sigur la conducerea ei. Un Egipt stabil crează o punte de securitate cu Israelul și face ca regiune să devină mai ușor de controlat. Ceea ce se întâmplă însa în Irak l-a făcut pentru moment centrul de gravitație al regiunii: Pivotul Irak. Spun acest lucru pentru că un Irak în flăcări va răsturna situația actuală și va duce, în final, la schimbarea granițelor, a geografiei admnistrative a zonei. În 2011 ultimii militari americani s-au retras din Irak lăsând Irakul pacificat irakienilor. Deși calmul se așezase peste o țară măcinată de confruntări sectare era numai o situație aparentă. După trei ani de la preluarea puterii în propriile mâini, în multe privințe, Irakul de astăzi seamnă cu cel din 2006 fiind în mijlocul unui val de atacuri teroriste pe aproape întreg teritoriul. Politicienii irakieni s-au luptat între ei nu pentru a găsi soluţii viabile, necesare redresării ţării, s-au luptat pentru putere. Politica lor a indus în rândul cetăţenilor frica de viitor acuzându-se reciproc că ţara se îndreaptă spre haos şi război civil. Deciziile partidului de guvernământ de la Bagdad, Coaliţia Statului de Drept, condusă de premierul Nouri al-Maliki, nu au reușit atragerea la guvernare a sunițiilor lăsând în mâna șiiților marea majoritate a resposabilităților în conducerea ministerelor importante și a structurilor de securitate dar și a celor militare. Parlamentul irakian, prin politicienii săi, refuză să adopte o serie de legi, care să reglementeze viața politică iarkiană la 10 ani de la schimbarea regimului (o legea care să reglementeze activitatea partidelor și o lege care să reglementeze finanțarea campaniilor electorale), în perspectiva alegerilor din aprilie 2014. Atât timp cât arena politică din Irak este împărţită după interesele puterilor regionale, respectiv Iran şi Turcia, iar interesele naţionale, precum şi naţionalismul irakian sunt ignorate, populaţia nu este convinsă că o schimbare prin alegerile care se apropie  ar aduce ceva în plus faţă de actuala situaţie cu care se confruntă. Provincia Anbar, majoritar sunnită, s-a aflat într-o instabilitate continuă, timp de 10 ani fiind scena a numeroase tulburări de securitate. Marginalizarea politicienilor sunniților și excluderea lor de către premierul Nouri al-Maliki din structurile administrative a fost cauza instabilității. 8868 de irakieni au murit în atentate cu bombă, datorate milițiilor irakiene afiliate sau nu al-Qaida, conform statisticilor guvernamentale, în 2013. Acesta este dovada că Irakul este în pragul unui război sectar între suniții și șiții. Explozii ale mașinilor capcană în Kirkuk, Mosul și Baghdad, lupte în provincia Anbar sunt doar câteva din evenimentele zilinice din Irakul ultimelor săptămâni. Mosul devine pe zi ce trece un nou centru al luptelor sectare iar armata irakiană în mod extins compusă din șiiți nu-i face față. Contradicțiile între Guvernul Regional al Kurdistanului și regimul de la Bagdad asupra petrolului kurd fac coordonarea între poliția federală și cea locală mult mai complicată. Atât timp cât Kurdistanul nu-și achită datoriile, către trezoreria irakiană, din vânzările de petrol, Bagdadul nu poate demara proiectele pe 2014. Petrolul kurd se scurge spre Turcia iar banii intră în visteria Kurdistanului. În aceste condiții violarea legislației interne este urmată de cea internațională care spune că veniturile din petrol ale Irakului se varsă într-un cont al ONU de unde se reântoarce la Bagdad, mai puțin 5% reparații de război datorate Kuveitului după invazia lui Saddam Husein în 1990. Alături de incapacitatea guvernului de a consolida stabilitatea țării fracţiunile aparţinând Al-Qaeda au jucat un rol important în instabilitatea Irakului. În ultimii 10 ani, al-Qaeda a învăţat să exploateze tulburările sociale din Irak pentru a-şi extinde activităţile sale. Beneficiind de relaţia tensionată dintre autorităţile de la Bagdad şi oraşele sunnite şi-a răspândit influenţa şi ideologia în rândul populaţiei. Sunniţii din zonele afectate au respins categoric acuzaţiile privind apartenenţa lor la al-Qaeda și au invinuit guvernul că aceste au fost folosite de Bagdad în scopul de a aresta politicienii sunniți şi de a reduce influenţa liderilor de trib şi a personalităţilor sunnite religioase și sociale. Arestarea parlamentarului al-Alwani, liderul clanului Abu al-Alwan, un susţinător proeminent al protestelor sunnite, a fost declanșatorul crizei din Anbar, provocând furia clanurilor sunnite. Răspunsul sunniţilor nu a întârziat să apară, iar clericul sunnit Abdel Malak al-Saadi a emis o declaraţie în care condamnă arestarea şi cere eliberarea imediată a lui al-Alwani, respingând cererile lui al-Maliki de a înceta protestele şi ameninţând că sunniţii vor răspunde în forţă la orice încercare de dispersare a demonstranţilor. Astfel, profitând de situație, la sfârşitul lunii decembrie 2013, sute de luptători din Statul Islamic al Irakului şi Levant au invadat oraşele Fallujah și Ramadi din provincia Anbar unde au atacat clădiri guvernamentale şi forţele de securitate și au creat un al doilea front (primul la Damasc) împotriva regimului de la Bagdad pe care-l doresc înfrânt. Care sunt cauzele instabilității Irakiene? În primul rând modul în care a apărut această țară în 1920 prin trasarea granițelor de Liga Națiunilor după înfrângerea Imperiului Otoman și negocierea păcii prin Tratatul de la Sevres. A fost instituit un regat care și-a câștigat independența față de englezi în 1932. Contribuția britanică a fost condusă de dorința lor de a duce petrolul din Kurdistan în sudul șiit, la Golful Persic, și de acolo în India. Astfel kurzii suniții și triburile șiite au fost obligate să trăiască într-o structură artficială ca multe altele din Orientul Mijlociu sau Africa. În al doilea rând moștenirea lui Saddam cel care i-a persecutat pe șiiți. Acum, la rândul lor șiiți, au făcut ca reprezentarea politică a sunniților în administrația guvernamentală să fie aproape inexistentă. În al treilea rând, incapacitatea Bagdadului de a găsi o soluţie de înţelegere dintre liderii tribali şi religioşi sunniţi, pe de o parte, şi al-Maliki, pe de cealaltă. Modul brutal de comportament al forțelor de securitate cu prilejul arestărilor sunniților a dus la acumularea urii acestora împotriva forțelor guvernamentale. În al patrulea rând sunt influențele regionale ale Iranului, Turciei și Arabiei Saudite în treburile interne al Irakului de o parte sau de alta a sunniților sau a șiiților. În ultimul rând izbucnirea crizei din Siria a creat o altă oportunitate pentru creşterea tensiunilor la nivel politic şi social la Bagdad. Clasa politică irakiană nu are o poziţie unitară faţă de Siria, Irakul nefiind neutru față de o Sirie în criză suportând astfel consecințele. Finalul anului 2013 a marcat răspândirea războiului sectar din Siria în Irak în provincia sunnită Anbar la numai 70 de km de Bagdad. Care a fost motivul? Membri Statului Islamic al Irakului şi Levantului, asociat al-Qaeda, vor crearea Califatului în zonă și astfel au adus luptele de la graniţa de vest a Irakului pe străzile din Fallujah. Operaţiunile militare desfășurate de guvernul de la Bagdad în regiunea Anbar se duc în condiții tensionate în care populaţia este divizată din punct de vedere sectar, politic şi regional. Premierul Nouri al-Maliki a ordonat trupelor armate să încercuiască Fallujah, unde peste 150 de luptători ai Statului Islamic al Irakului şi Levantului au pus stăpânire pe oraş, ca răspuns la acţiunile pe care forţele de securitate le-au întreprins împotriva protestatarilor sunniţi (motivația combatanților al-Qaida). Oraşul Fallujah se află încercuit de forţele armate, peste 3.000 de militari din unităţile de elită ale Brigăzii de Aur (în subordinea directă a premierului Nouri al-Maliki), de aproape două săptămâni. Primul ministru irakian folosește, pentru a opri insurgența condusă de organizația fundamentalistă Statul islamic Irak și Levant, aceiași tactică aplicată în 2007 de americani: înarmează și plătește milițiile tribale din regiune pentru a lupta împotriva insurgenților. Guvernul predominant șiit de la Bagdad este  în faţa unei decizii critice, şi anume să aleagă între reconciliere cu sunniți sau să declanșeze un război civil. Când guvernul de la Bagdad a lansat, în data de 22 decembrie 2013, operaţiunea Revenge for Commander Mohammed, obiectivul strategic militar a fost de a asigura graniţa dintre Irak şi Siria şi de a restrânge aria de activitate a Statului Islamic Irakian şi din Levant. Săptămâna trecută ministrul de interne irakian, Adnan al-Asadi, a declarat că luptătorii al-Qaida au atât de mult armament greu încât pot să atace Bagdadul!? De ce a așteptat Al Maliki atât timp fără să ceară ajutorul Washingtonului? Răspunsul pare simplu: poate se amână alegerile și va continua să conducă țara sau poate pentru că armata irakiană nu este dotată corespunzător în vederea susţinerii unei asemenea acţiuni militare. Deși apariția fundametaliștilor islamici din gruparea Statul Islamic Irak și Levant în Irak duce la slăbirea forței combatante din Siria ostilitățile din apropierea Bagdadului duc la crearea unei instabilități periculoase în zonă. În aceste noi condiții reacția  Washingtonul a fost promptă. Casa Albă doreşte acum ca al-Maliki să adopte o strategie în două etape: reconcilierea cu triburile sunnite şi apoi măsuri militare. Conflictul cu Statul Islamic Irak și Levant, care se aşteptă a fi câştigat de armata irakiană, are ca scop transformarea regiunii de frontieră într-o zonă securizată care să nu mai permită militanţilor al-Qaida să treacă liberi din Siria în Irak. Americanii au crescut ajutorul militar adresat Bagdadului prin livrări de arme și informaţii militare. Pentru moment, nu este clar dacă guvernul va fi capabil să rezolve prea curând situaţia din Anbar. Irakul a trecut de la tiranie la libertate și democrație (care se construiește în funcție și de istoria statului respectiv) iar acum se îndreptă cu pași repezi spre haos și secesiune. Vânătoare de vrăjitoare (oamenii lui Saddam) trebuie să înceteze, reconcilierea națională fiind mai importantă ca oricând pentru ca statul Irakian să redevină un factor de stabilitate în zona Orientului Mijlociu.