Confruntarea dintre marile puteri a început odată cu Primăvara Arabă declanşată în Algeria, dar eşuată din cauza urmărilor războiului civil din anii ’90. Tunisia a preluat modelul revoltelor algeriene şi a schimbat regimul dictatorial condus de Zine El Abidine Ben Ali. Au urmat pe rând Libia şi Egiptul. Rezultatul? O iarnă arabă şi o stare convulsivă în Orient!

Scurt comentariu asupra articolului

Materialul de mai jos încercă să explice situaţia din Orientul Mijlociu lărgit începând cu momentul pe care ce eu îl consider că a marcat geopolitica acestei regiuni şi anume criza Canalului Suez. De asemenea, am marcat situaţia explozivă din Libia şi modul în care marile puteri s-au poziţionat faţă de liderul din est, mareşalul Haftar. Libia este o ţară în haos.

Producţia de petrol a ajuns la nici un sfert din cât era în trecut, ceea ce joacă un rol important în criza de astăzi a petrolului. De când Gaddafi a fost înlăturat de la putere şi executat la marginea unui drum, în octombrie 2011, ţara s-a împărţit în state şi feude controlate de diferite miliţii şi triburi pe care ISIS le-a exploatat şi le exploatează încă. Libia este în proximitatea Europei (cel mai apropiat punct este la 320 km), iar ceea ce se întâmplă acolo ne afectează pe mai multe paliere, de la ameninţarea teroristă până la posibilele crize ale refugiaţilor şi cea a petrolului.

Un scurt comentariu asupra situaţiei din Israel era necesar mai ales în contextul în care următoarea criză se referă la relaţia SUA cu Iranul. Tot ceea ce contează în Orientul Mijlociu acum este jocul dintre Teheran şi Washington – inclusiv anunţul Iranului privind îmbogăţirea uraniului – care implică şi alţi lideri precum preşedintele sirian Bashar al-Assad, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Vladimir Putin şi şeful Hezbollah Hassan Nasrallah. Premierul Netanyahu este implicat în acest joc atât pe frontul de sud (care-l interesează mai puţin), cât şi frontul de nord esenţial pentru apărarea Israelului. El consideră obstrucţia capacităţii nucleare a Iranului ca o sarcină istorică de dimensiuni biblice, iar în ceea ce priveşte grupurile teroriste din Gaza, ca pe un zgomot de fundal enervant cu potenţial limitat de ameninţare.

Am încercat să răspund la o întrebare esenţială: Ce înseamnă tensiunile dintre SUA şi Iran pentru celelalte mari puteri ale lumii China şi Rusia? Finalul cuprinde o analiză a celei de-a doua dispute dintre Turcia şi SUA (prima fiind aceea care se referă la clericul Fetullah Gulen) dispută care marchează relaţia Washingtonului cu Ankara, dar şi poziţia Ankarei faţă de NATO. Turcia este astăzi o piesă importantă în puzzle-ul din Orientul Mijlociu Lărgit, un jucător la două capete unde pe de o parte este SUA, NATO şi Uniunea Europeană şi de partea cealaltă Rusia şi Iranul. Este o analiză de „digerat“ în linişte.

O explicaţie a situaţiei de astăzi din Orientul Mijlociu

Războiul din Suez, din 1956, este rar inclus în panteonul crizelor prezentate cu diverse ocazii. Poate că acest lucru se datorează faptului că războiul din Suez pare a fi un doar un simplu „bip“ comparativ cu alte conflagraţii ale erei Războiului Rece, cum a fost invazia sovietică în Ungariei, lupta pentru Berlin sau poate războiul din Afganistan. Văzut ca un război regional, din Orientul Mijlociu, războiul din Suez este un fel sandviş între conflictele din 1948 şi 1967. De asemenea, conflictul din Suez a amestecat, diviziunile tradiţionale ale Războiului Rece. La un moment dat în timpul conflictului, Washington a avut relaţii mult mai strânse cu Moscova şi Cairo decât cu Londra şi Paris.

În 1956, frontierele considerate impermeabile ale Războiului Rece încă nu erau solidificate, iar superputerile căutau favoruri în aşa-numită „Lume a Treia“. În această lume, formată din naţiunile nealiniate, ideologia Războiului Rece conta mai puţin decât anti-colonialismul.

În Orientul Mijlociu, campionul nealinierii a fost preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser, care a exercitat o puternică influenţă prin exploatarea mai multor dispute regionale. El a susţinut revolta algeriană împotriva guvernării franceze şi a concurat cu Irakul, rivalul pro-britanic şi anticomunist al Egiptului, ameninţând că va distruge statul Israel. Să nu uităm că Europa depindea de petrolul care trecea prin Canalul Suez. Conflictul Egiptului cu Israelul a precipitat criza din Suez.

În septembrie 1955, Nasser a semnat un contract extrem de important de cumpărarea de arme din Uniunea Sovietică. Infuzia de arme sovietice a ameninţat superioritatea strategică a Israelului, a subminat Irakul şi a introdus drept broker de pace/război Uniunea Sovietică în Orientul Mijlociu. Israelul a răspuns cu teamă, în timp ce Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite au alternat între confruntare şi conciliere. În cele din urmă, Statele Unite l-au abandonat pe Nasser, dar el a dublat miza prin naţionalizarea Canalului Suez. A fost prea mult pentru Franţa. În speranţa de a opri ajutorul egiptean către Algeria, acesta a elaborat un plan împreună cu Israelul şi cu Marea Britanie în vederea invadării Egiptului, urmând ca trupele britanice şi franceze să profite de situaţia creată preluând controlul Canalului, sub pretextul separării forţelor israeliene şi egiptene.

Atacul a început chiar înaintea alegerilor prezidenţiale din SUA şi în timpul revoluţiei din Ungaria, revoluţie care a declanşat o invazie sovietică. Eisenhower a reacţionat dur când a aflat planul complotului tripartit şi a ameninţat că va distruge economiile britanice şi franceze prin oprirea transporturilor petroliere. Puterile vremii nu au reuşit, la jumătatea sec XX, nici în Spania nici în Germania sau Egipt să oprească urcarea pe scaunul prezidenţial a dictatorilor şi acest lucru a marcat perioada de la sfârşitul de secol dar şi începutul secolului XXI.

Războiul din Suez este o lecţie vitală pentru liderii de astăzi. În ultimii 70 de ani, scenariile de război, cele mai proeminente în planificarea militară a Pentagonului, au fost situaţiile nucleare privind terorismul şi insurgenţa. Cu toate acestea, războaiele din următoarele decenii ar putea să arate mai mult ca războiul din Suez decât ca cel din Irak. Probabil vor fi conflicte multi-statale, în care state de orice dimensiune şi putere joacă roluri majore. Aceste conflicte vor fi similare cu cele din Imperiul Bizantin. La fel ca şi în criza Suezului, vor fi simultan hărţuiri locale şi crize globale. Acestea vor prezenta reţele de rivalităţi şi alianţe suprapuse probabil şi rivalităţi în cadrul alianţelor, considerente strategice şi ideologice la mai multe nivele şi semnale cu mize mari pe fondul confuziei şi dezinformării. Astfel de conflicte au început deja să apară, iar responsabilii politici au reuşit în mare măsură să se adapteze.

În Siria, de exemplu, două mari puteri (Statele Unite şi Rusia) şi trei puteri regionale (Israel, Iran şi Turcia), precum şi o organizaţie teroristă paramilitară, Hezbollah, s-au „întrecut“ pentru a influenţa administraţia unui stat eşuat, răvăşit de războiul civil, cu numeroase facţiuni dar şi cu un califat islamic în interiorul său.

În Asia de Est, între timp, pretenţiile asupra insulelor din Marea Chinei de Sud ar putea declanşa un război multi-putere într-un punct global de legătură economică – unul care ar putea să fie atrase rapid Statele Unite. Aceste conflicte nu au devenit conflagraţii la nivel mondial, în ciuda valului uriaş de emigranţi şi a valului de victime datorate războiului în cazul Siriei. Dar într-un moment geopolitic propice, atunci când naţiunile străbat momente de instabilitate, iar ierarhiile de putere se prăbuşesc, relevanţa Suezului – o criză care a avut loc înainte de osificarea Războiul Rece – a fost în multe feluri cauzată de incertitudinile lumii de dinainte de război.

Vladimir Putin: „gesturi ale bunăvoinţei“ între Israel şi Siria

Prim-ministrul israelian, Benjamin Netaniahu, a eliberat recent doi prizonieri sirieni ca un „gest de bunăvoinţă“, semn că este gata să trăiască cu regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad. Eliberarea prizonierilor a fost decizia prim-ministrului făcută fără autorizare din partea Cabinetului şi efectuată cu maximă discreţie. În critica publică şi politică severă care a urmat, s-a argumentat că această mişcare a fost a doua parte a unui acord secret pe care Netanyahu l-a făcut cu Assad, sub medierea preşedintelui rus Vladimir Putin.

Primul pas, s-a spus, a fost transferul către Israel a rămăşiţelor soldatului israelian Zachari Baumel, chiar înainte de alegerile din 9 aprilie, un câştig de puncte electorale pentru premierul Netanyahu. Cea mai recentă rundă de violenţe dintre Israel şi formaţiunile militante din Fâşia Gaza, pe 4 şi 5 mai a adus un sfâşit tragic pentru israelienii asupra cărora au cazut rachetele. 4 morţi şi dovada ca sistemele anti-rachetă nu pot apăra un teritoriu în cazul unei aşa zise „grindini de rachete“. Dependenţa de Iron Dome are şi unele aspecte imprevizibile. Pentru prima dată într-o perioadă îndelungată, armata israeliană a ignorat măsurile pe care le rezervă de obicei pentru etapele premergătoare ale unor astfel de lupte, uciderea ţintelor Hamas şi demolarea centrelor de comandă ale organizaţiei situate în clădirile rezidenţiale din Gaza.

Hamas şi Jihadul islamic par să fi avut aceeaşi idee despre o etapă premergătoare de luptă. Potrivit mass-media arabă, cele două grupuri au încercat să depăşească sistemul bateriilor anti-rachetă al Israelului, de tip „Iron Dome“, cu baraje grele, proiectate să copleşească rachetele interceptoare ale sistemului şi să îmbunătăţească perspectivele de penetrare. Rata de succes a Iron Dome este încă ridicată, dar când lansezi mai multe rachete deodată, natural numărul rachetelor non-interceptate creşte în mod corespunzător. Procentul este încă de 8% de rachete non-interceptate, dar când 10 rachete penetrează apărarea antiaeriană, efectul este diferit decât atunci când o fac numai două.

Situaţia s-a suprapus peste schimbarea şefului armatei israeliene şi preluarea comenzii de generalul locotenent Aviv Kochavi pe de o parte iar pe de altă parte gruparea Jihadul Islamic a devenit din ce în ce mai independentă, evitând planurile Hamasului şi executând ordinele Teheranului, care are nevoie disperată de o ciocnire violentă între Israel şi palestinieni. De fapt, acestă rundă de război, încheiată de medierea egipteano-qatariană, o fost doar o testare a situaţie de securitate la graniţa dintre Gaza şi Israel.

Ca urmare este posibil ca fostul ministru al apărării, Avigdor Liberman, să revină în cabinetul Netanyahu după ce a demisionat în noiembrie 2018 în legătură cu ceea ce el a calificat drept inactivitate israeliană faţă de Gaza, cererea sa pentru o acţiune militară largă în zonă fiind respinsă. Liberman se bazează, de asemenea, pe generalul Kochavi pe care, înainte ca Liberman să renunţe la funcţia de ministru al apărării, l-a desemnat să devină şef al Forţelor de Apărare a Israelului (IDF), în ciuda preferinţei lui Netanyahu pentru un alt candidat, generalul Eial Zamir. În ultima rundă de ciocniri cu militanţi din Gaza, Kochavi a ordonat forţelor aeriene să bombardeze centrele de comandă ale Hamas şi ale Jihadului Islamic, unele situate în clădirile cu apartamente, şi au oferit un eşantion al capacităţilor israeliene de a realiza „eliminări direcţionate“ ale duşmanilor săi atunci când au tras o rachetă aer-sol într-un vehicul care-l transporta pe Hamad Hudri, cel care făcea finaţarea administraţiei din Gaza. Cert este că dacă nu se adoptă măsuri importante pentru atenuarea crizei umanitare şi economice din Gaza, reînceperea violenţelor este doar o chestiune de timp.În ecuaţia dintre Gaza şi Israel, Qatarul, a devenit mediator.

Pe de o parte, Qatarul este aliniat îndeaproape cu diferite grupuri teroriste, finanţând miliţiile şi agitând incitarea prin propria reţea media Al Jazeera. Pe de altă parte, a servit ca factor moderator semnificativ, utilizând resursele financiare şi energetice, petrol şi gaze, pentru a reduce tensiunile. Qatar a anunţat că va acorda un ajutor financiar palestinienilor de aproape jumătate de miliard de dolari. Această finanţare ar trebui să arunce Hamasului un colac de salvare. Banii nu sunt destinaţi doar pentru Gaza, ci dimpotrivă, majoritatea, 300 de milioane de dolari, vor ajunge la preşedintele palestinienilor Mahmud Abbas, a cărui administraţie se confruntă cu o deteriorare rapidă a situaţiei economice. Potrivit unor surse israeliene, spre deosebire de timpurile anterioare, de data aceasta Qatarul este dispus să accepte monitorizarea semnificativă a fondurilor care ajung la Gaza, inclusiv supravegherea israeliană. Acest lucru sporeşte perspectivele fondurilor care ajung la indivizi nevoiaşi şi atenuarea crizei profunde în enclavă – mai degrabă decât să fie deturnate către organizaţiile teroriste care operează acolo. Acest lucru nu este de ajuns, spun surse militare israeliene, dar, pentru moment, va trebui acceptat.

Jocul dintre Teheran şi Washington

Tot ceea ce contează în Orientul Mijlociu acum este jocul dintre Teheran şi Washington – inclusiv anunţul Iranului privind îmbogăţirea uraniului – care implică şi alţi lideri precum şeful Hezbollah Hassan Nasrallah, preşedintele sirian Bashar al-Assad, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan. Premierul Netaniahu este implicat în acest joc atât pe frontul de sud (care-l interesează mai puţin) cât şi frontul de nord esenţial petru apărarea Israelului. El consideră obstrucţia capacităţii nucleare a Iranului ca o sarcină istorică de dimensiuni biblice, iar în ceea ce priveşte grupurile teroriste din Gaza, ca pe un zgomot de fundal enervant de potenţial limitat de ameninţare. Ce înseamnă tensiunile dintre SUA şi Iran pentru celelalte mari puteri ale lumii China şi Rusia? Ambele se uită şi aşteaptă.

Pentru moment, Rusia pare să se mulţumească să profite de avantajele economice ale embargoului american asupra petrolului iranian (Rusia a fost cel mai important exportator de ţiţei din lume, conform datelor din 2016 ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie), în schimb China are probleme cu importurile din Iran, în pofida potenţialului de a arăta diplomaţie în găsirea unei modalităţi de a menţine în viaţă acordul nuclear. Ceea ce este clar, este că relaţia Americii cu aliaţii europeni s-a rupt din cauza tensiunile recente cu Iranului, iar Rusia şi China sunt din ce în ce mai interesate să vadă ce se întâmplă.

Pe măsură ce tensiunile dintre SUA şi Iran cresc, influenţa Americii asupra aliaţilor este în scădere. Recent, generalul-maior Christopher Ghika, adjunctul comandantului forţelor anti-ISIS din Irak şi Siria, a contrazis public raţiunea din spatele unei posibile actiuni a trupelor americane din regiune. Comandamentul central al SUA a respins alegatiile generalului britanic Ghika, însă Ministerul Apărării al Marii Britanii l-a sprijinit. De asemenea, alţi aliaţi NATO, ezită săparticipe la o confruntarea cu Iranul. Spania şi-a retras o fregată din grupul naval al portavionului USS Lincon. Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, a cerut „o maximă reţinere“. Dacă va exista un al treilea război din Golf, SUA ar putea găsi mai puţine prieteni decât în ultimul război. Este o criză a conducerii americane sau a loialităţii europene faţă de alianţa atlantică?

Primii cu care Washingtonul s-a ciocnit au fost francezii, englezii şi nemţi care au vrut cu orice preţ să evite războiul. Acum, în blocul din jurul Acordului nuclear (JCPOA) părăsit de americani, influenţa energetică crescândă a Rusiei asupra lor dar şi a Europei şi influenţa economică a Chinei ameninţă să eclipseze influenţa puterilor occidentale asupra evenimentelor din regiune.China are un interes „soft-power“ în revigorarea Iranului şi evitarea războiului în Golful Persic. China îi place să se promoveze ca o „mare putere responsabilă“, interesată în primul rând de stabilitate şi de creşterea economică. China doreşte să fie văzută ca o mare putere în afacerile internaţionale. Nu este interesată de „schimbarea regimurilor“, acolo unde face afaceri. Partenerii săi pot încheia acorduri cu un stat unic, fără a-şi face griji că, patru ani mai târziu, o nouă administraţie ar putea să renunţe. De asemenea, doreşte o aprovizionare cu petrol ieftin.

Embargoul american este mult mai dificil pentru China acum cel mai mare importator de petrol brut din lume. Înainte de reimpunerea sancţiunilor, China a cheltuit 15 miliarde de dolari pe an pentru petrolul iranian. China a investit, de asemenea, în aprovizionarea cu energie iraniană, iar Iranul este un important nod energetic pe uscat în reţeaua One Belt, One Road, Centura Economică a Mătăsii. Potrivit Institutului American pentru Întreprinderi, China a investit cel puţin 48,6 miliarde de dolari în achiziţii şi contracte în Iran, majoritatea fiind legate de energie sau de transport.China a decis să se conformeze noului regim de sancţiuni. Sinopec şi China National Petroleum Corporation (CNPC), au decis să înceteze importul de petrol iranian, în ciuda sutelor de miliarde de dolari pe care le-au investit câmpurile petroliere iraniene.Mişcările Sinopec şi CNPC demonstrează o lipsă de dorinţă, în acest moment, de a se confrunta cu Statele Unite. Sancţiunile au un efect care ar impiedica accesul lor la finanţarea internaţională. După ce a stocat petrolul iranian, China are un moment de respiro pentru a monitoriza evoluţiile.

Interesul Rusiei este diferit de cel al Iranului. Pentru Moscova crearea haosului datorat unui război este o modalitate de a-şi manifesta superioritatea în afacerile internaţionale dar şi o modalitate de a creşte preţul petrolului. Politica regională a Rusiei în Orientului Mijlociu găseşte şi o cauză comună cu Iranul. Atât Rusia, cât şi Iranul doresc să reducă influenţa americană în Orientul Mijlociu, o sarcină mai uşoară de la abandonarea a hegemoniei americane în regiune în perioada Obama. Proxy-urile Iranului încearcă să submineze dominaţia sunni-arabă a regiunii, susţinută, bineînţeles, de Statele Unite. În timp ce Iranul construieşte baze militare în Siria, Rusia a folosit bazele iraniene pentru a conduce campaniile de bombardament care au păstrat la conducerea Siriei clientului istoric al Rusiei, Bashar al-Assad. Ce interes are Rusia în Iran? Alianţa siriană face parte dintr-un parteneriat militar mai larg între Rusia şi Iran. La începutul acestui an, cele două ţări au anunţat planuri pentru exerciţii navale comune în Marea Caspică, reluând jocurile de război din 2015 şi 2017. Iranul este o piaţă pentru armele ruseşti. Rusia a livrat sistemul de apărare anti-rachetă S-300 Iranului, la scurt timp după punerea în aplicare a JCPOA în 2016, deşi un acord de 10 miliarde de dolari pentru avioane de luptă a fost blocat. Dacă sancţiunile conduse de americani împotriva Iranului vor fi ridicate, această piaţă se va extinde, deoarece regimul iranian va avea mai mulţi bani. Rezultatul disputei dintre SUA şi Iran este neclar. De asemenea, este neclar dacă aliaţii americani din NATO ar susţine acţiunea militară împotriva Iranului. Între timp, există riscuri atât pentru Rusia, cât şi pentru China, fiind prea dornici să valorifice aceste relaţii „naufragiate“. Dar există, de asemenea, mari oportunităţi pentru Rusia şi China, atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Şi dacă tensiunile continuă să crească, este posibil ca acestea să nu trebuiască să aştepte mult timp pentru ca astfel de oportunităţi să apară.

Washingtonul alege „omul puternic“ din Libia – mareşalul Kalifa Haftar

Preşedintele Trump a apreciat efortul acestuia împotriva grupului ISIS şi i-a acordat un sprijin moral dizidentului libian, mareşalul Khalifa Haftar, într-o convorbire telefonică cu acesta. În lupta împotriva guvernului condus de ONU în Libia, preşedintele Trump se pare că l-a ales pe Haftar pentru potenţialul său de a distruge terorismul jihadist şi ca o modalitate de a se apropia de aliaţii lui Haftar din Golf. Este doar o lecţie din timpul administraţiei Reagan, când America aplică o judecată pragmatică. A fost o „inversare nemaivăzută a politicii Statelor Unite“ şi o „poziţie fără precedent“, scrie Yousuf Eltagouri (Institutul de Cercetare pentru Politica Externă). Haftar a câştigat sprijinul Emiratelor Arabe Unite, Egiptului, Rusiei, Franţei şi Arabiei Saudite, parţial prin potenţialul său de a suprima terorismul, dar libienii sunt prinşi în mijlocul unui război civil.

La 19 aprilie 2019, Casa Albă a confirmat că preşedintele Donald Trump a vorbit la telefon cu Haftar, pe 15 aprilie, şi a recunoscut rolul semnificativ al mareşalului Haftar în combaterea terorismului şi al securizării resurselor petroliere ale Libiei, iar cei doi au discutat despre o viziune comună asupra tranziţiei Libiei într-un sistem politic stabil şi democratic. La 18 aprilie, Statele Unite s-au alăturat Rusiei în blocarea oricărei acţiuni a Consiliului de Securitate al ONU care solicita încetarea luptei sau cenzurarea încercării lui Haftar de a preîntâmpina o soluţie politică cu acţiune militară. Consiliul de Securitate, având în vedere blocarea rusească şi americană, s-a dovedit incapabil să condamne confruntările armate între cele două părţi fapt ce încalcă rezoluţiile adoptate de Consiliu cu sprijinul Statelor Unite.

Cu Casa Albă de partea sa, mareşalul Haftar se pregăteşte pentru o luptă lungă, devastatoare asupra Tripoli. Preşedintele Donald Trump a scos din mâinile ONU pârghiile pentru diplomaţie. Puternice miliţii din oraşul de coastă Misrata s-au mobilizat pentru a apăra Tripoli, iar alţii s-au opus lui Haftar susţinând aparent guvernul recunoscut la nivel internaţional, condus de Fayez Serraj. Peste 30.000 de persoane sunt deja dislocate dintr-un oraş de aproximativ 1,2 milioane de locuitori. Pentru tot haosul din Libia de la căderea lui Gadhafi în 2011, numărul de victime civile a rămas relativ modest în comparaţie cu catastrofele din Siria şi Yemen. Din nefericire, asta pare să se schimbe. Unul dintre motivele pentru care Haftar a făcut o mişcare în Tripoli a fost să blocheze Conferinţa Naţională de la mijlocul lunii aprilie destinată unnei soluţii pentru organizarea de alegeri, un proces cu sute de libieni, reprezentând diversitatea politică şi geografică a ţării. Haftar a primit de ceva timp sprijin clandestin din partea Franţei şi sprijin mai deschis din partea Emiratelor Arabe Unite şi Egiptului.

Fiind considerat ca un anti-islamist în Occident, Haftar se bazează pe sprijinul slafiştilor din Arabia Saudită. Relatia, poate tardivă, cu Arabiei Saudite a jucat un rol direct în încurajarea deciziei lui Haftar de a se deplasa spre Tripoli. În Riad, regele Salman şi prinţul Mohammed bin Salman l-au primit pe Haftar pe 28 martie, întâlniri despre care se crede că au umplut cuferele financiareale lui Haftar. Ce obţine Riadul din acest aranjament? Mareşalul Haftar este un bastion împotriva grupărilor islamiste, în special a Frăţiei Musulmane, care a preluat un rol proeminent în Libia în urma revoltei din 2011 şi continuă să participe la viaţa politică sub guvernul de la Tripoli. În acelaşi timp mareşalul Haftar dezaprobă un proces politic cu un rezultat pe care nu-l poate controla şi susţine că poate crea stabilitate libienilor prin forţă. Forţele lui Haftar cu mari pierderi din rândul civililor ar putea să cucerească Tripoli. Dar, având în vedere respingerea răspândită a lui Haftar în Libia Occidentală, căderea capitalei Tripoli nu va pune capăt agoniei politice şi umane a Libiei. O victorie a lui Haftar ar putea probabil marginaliza forţele moderate şi ar motiva extremiştii.

Nu ştim conţinutul discuţiei dintre Haftar şi presedintele Donald Trump şi nu avem decât comunicatul emis de Casa Albă. În schimb, se remarcă faptul că preşedintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi l-a vizitat pe preşedintele Donald Trump la Casa Albă cu doar câteva zile mai devreme. S-ar putea ca generalul Sisi să se folosească de o lecţie din portofoliul preşedintelui Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, care a avut o întalnire cu preşedintele Donald Trump în decembrie? Erdoğan l-a convins pe Trump să-şi retragă trupee din Siria ceea ce a dus la demisia secretarul de la apărare generalul James Mattis. De asemenea Haftar a fost sprijinit de Egipt cu aviaţie, de Rusia cu consilieri militari şi arme conform unor surse militare americane. În 2016, Franţa a trimis forţe speciale pentru a lupta împotriva militanţilor islamici din jurul oraşului Benghazi în colaborare cu trupele lui Haftar.Daunele provocate de ofensiva lui Haftar includ 121 de persoane ucise până acum în principal luptători, conform Reuters. Şi numărul de răniţi a crescut peste 550, în conformitate cu datele ONU. În plus, 13.600 de libieni au fugit de casele lor. Între timp, forţele guvernamentale de la Tripoli au oprit ofensiva lui Haftar la aproximativ 11 km de centru, în apropierea unui aeroport care a fost în mare măsură distrus acum cinci ani în operaţiunile militare derulate acolo.

Mareşalul Haftar şi războiul pentru putere din Libia

Pe 7 noiembrie, comandantul şef al aşa-numitei Armate Naţionale Libiene (KLA), mareşealul Khalifa Haftar, care reprezintă şi guvernul din Tobruk, a vizitat Moscova pentru o întâlnire cu ministrul rus al apărării, Serghei Shoigu. Cei doi au discutat situaţia actuală din Libia, lupta împotriva terorismului şi securitatea mai largă în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Haftar s-a întâlnit, de asemenea, cu generalul Valery Gerasimov, şeful armatei ruse. Acest lucru indica faptul că Moscova şi Tobruk au încheiat sau au discutat anumite acorduri în domeniul cooperării militare. Pe de altă parte, este clar că această vizită nu ar fi putut avea loc dacă Rusia însăşi nu ar fi fost pregătită să răspundă cererilor lui Haftar. În plus, în timp ce vizita comandantului LNA în Italia, pe 29 octombrie, poate fi văzută ca o măsură a Romei menită să menţină echilibrul în relaţiile cu ambele părţi ale conflictului libian (Fayez al-Sarraj s-a întâlnit cu lideri italieni cu patru zile mai devreme). Discuţiile lui Haftar cu partea rusă nu au fost compensate de niciun fel de contacte cu guvernul de uniune naţională de la Tripoli. Această situaţie conduce la concluzia că Rusia ar fi decis să sprijine LNA.

Recent, rolul Ministerului Apărării al Rusiei în politica externă a crescut substanţial, în special în ceea ce priveşte chestiunile care implică aşa-numitele regiuni de criză, cum ar fi Libia, Siria sau Ucraina. Libia a devenit domeniul de responsabilitate al oficialilor Ministerului Apărării care stabilesc contacte cu administraţia Tobruk şi cu LNA, în timp ce relaţiile cu Guvernul Uniunii Naţionale sunt susţinute de persoane asociate cu liderul cecen Ramzan Kadirov. Presa britanică a speculat despre desfăşurarea de mercenari ruşi şi despre sistemele de rachete S-300 şi Kalibr în Libia. Cu toate acestea, aceste rapoarte media au mai mult sens dacă nu sunt percepute mai degrabă ca o reflectare a intenţiilor pe care Moscova şi Tobruk le-ar putea avea. Înfiinţarea bazelor militare ruseşti în Libia este de fapt o problemă pe ordinea de zi.Ofiţerii ruşi au vizitat Tobruk şi Benghazi, considerând aceste oraşe drept potenţiale locaţii pentru bazele navale. Este posibil ca lansarea facilităţilor ruseşti să depindă de rolul comandantului LNA ca urmare a procesului de pace. Unele acorduri privind furnizarea de arme ruseşi către LNA pot, de asemenea, să existe, cu toate acestea, pentru punerea lor în aplicare, sancţiunile ONU privind Libia ar trebui mai întâi ridicate. Un alt element care indică posibila schimbare a Moscovei către Haftar este schimbarea de viziune asupra problemei siriene a Emiratelor Arabe. Trebuie remarcat faptul că Abu Dhabi este principalul aliat şi sponsor al LNA şi al guvernului din Tobruk.

În acelaşi timp, recent Emiratele Arabe Unite au devenit mult mai favorabile faţă de regimul lui Assad. Nu se poate exclude faptul că Emiratele Arabe Unite nu numai că vor restabili relaţiile diplomatice cu Siria, dar vor fi gata să acorde Damascului ajutoare financiare, de exemplu, în cadrul proiectului de repatriere a refugiaţilor care locuiesc în Liban şi Iordania. În acest context, Moscova ar fi putut satisface cererile Emiratelor Arabe Unite asupra unei rezoluţii libiene. Abu Dhabi doreşte ca Rusia să devină mai favorabilă lui Haftar în schimbul schimbării pozitive a poziţiei sale faţă de guvernul sirian. Guvernul de Uniune Naţional, la rândul său, încearcă să construiască un sistem eficient de susţinere externă pentru diferite acţiuni, inclusiv cele militare.

Pe 6 noiembrie 2018, ministrul turc al Apărării Hulusi Akar şi şeful Statului Major General, Yasar Guler, s-au întâlnit cu liderii guvernului de la Tripoli pentru a discuta despre parteneriatul militar şi problemele securităţii regionale, în timp ce preşedintele Consiliului prezidenţial libian, Fayez Sarraj, s-a deplasat la Istambul pentru a se întâlni cu Tayyip Erdogan. Apare aici „confruntarea“ dintre Ministerului Apărării al Rusiei, care îl foloseşte pe Haftar şi celălalt grup de interesate ruse, condus de Ramzan Kadirov, care sprijină Tripoli şi continuă să-şi menţină statutul şi resurse suficiente pentru a influenţa Kremlinul şi a evita o trecere excesivă în politica rusă faţă de Haftar. Fostul consilier a lui Trump,Bryan Lanza, care reprezintă Guvernul de Uniune Naţională al Libiei prin firma Mercury Public Affairs a scris un Memorandum către Casa Albă pentru a întoarce decizia preşedintelui SUA şi pentru a-l primi la Casa Albă sau a avea o convorbire telefonică cu primul Ministru Fayez al-Sarraj. Într-un articol scris în Wall Street Journal Fayez al-Sarraj l-a îndemnat pe preşedintele Donald Trump ca să se opună altei dictaturi militare în stilul lui Gaddafi.

Recep Tayyip Erdogan şi S-400

Şi pentru că fără acordul privind sistemele antiareiene S-400 dintre Ankara şi Moscova nu poţi discuta de situaţia din Orientul Mijlociu vă propun următorul comentariu.Legăturile dintre aliaţii NATO, Turcia şi SUA s-au „zdrenţuit“ în numeroase subiecte comune, inclusiv sprijinul american pentru o miliţie kurdă siriană privită ca terorişti de către Ankara şi eşecul SUA de a extrada un predicator musulman care a fost acuzat de încercarea de lovitură de stat împotriva lui Erdogan. Erdogan a mutat agenda industriei de apărare spre relaţia cu Rusia inclusiv în zona de producţie de echipamente militare precum sistemele S-500. Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan afirmă că „este dreptul său suveran de a desfăşura o arhitectură de apărare aeriană pe care o alege“ şi a subliniat acest punct de vedere în timpul unei vizite de stat la Moscova, pe 8 aprilie, spunând că „acordul S-400 este irevocabil“. Turcia riscă sancţiuni severe din SUA în conformitate cu legea Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act.

Congresul ameninţă cu folosirea legislaţia care ar împiedica Turcia să cumpere avionul de luptă F-35 şi să sancţioneze ţara dacă va cumpăra sistemul S-400. Dacă Turcia acceptă S-400, „niciun F-35 nu va ajunge vreodată pe teritoriul turc. Participarea Turciei la programul F-35, inclusiv fabricarea de piese, repararea şi întreţinerea avioanelor, va fi încheiată, lăsând companiile turce în afara lanţului de producţie şi furnizare a programului“, a scris un grup bipartizan de lideri ai senatului din Comitetul Senatului pentru Relaţii Externe şi Comitetul Senatului pentru Serviciile Armate. „Ne angajăm să luăm toate măsurile legislative necesare pentru a ne asigura că Turcia nu cupără S-400. Turcia este un partener important în programul F-35, dar nu este de neînlocuit“, au adăugat parlamentarii americani într-un interviu pentru New York Times.

Dar Ankara rămâne pe poziţie. Ministrul turc de externe Mevlüt Çavuolu a declarat, pe 10 aprilie, că ţara ar putea deschide negocieri cu Rusia pentru a cumpăra un al doilea lot de S-400. O sursă diplomatică din SUA a declarat pentru Defense News că costul direct al sancţiunilor acordate de Washington asupra industriei turceşti ar putea ajunge la 10 miliarde de dolari. „Şi asta exclude costurile indirecte“, a adăugat el. Turcia este partener în programul multinaţional care construieşte F-35, Joint Strike Fighter, condus de americanii şi în care fabrica peste 800 de componente ale avionului. Mai multe companii turce produc piese pentru programul JSF, incluzând structura şi ansamblurile aeronavei, componentele de aterizare şi mai mult de 100 de piese pentru producţia motoarelor F135 unde se includ rotoare cu lame integrate din titan. De asemenea, industria turcă produce unitatea de interfaţă cu rachete, afişajul panoramic al carlingii, sistemele de cablare a secţiunilor centrale, structurile şi ansamblurile corpului aeronavei, hardware-ul pentru motorul F135 al jetului şi o rachetă avansată de precizie ghidată. Turkish Aerospace Industries, sau TAI, furnizează hardware pentru F-35. În colaborare cu firma americană Northrup Grumman, TAI fabrică şi asamblează fuselajele centrale. Alte companii turceşti care produc piese pentru F-35 sunt Alp Aviation, Ayesas, Fokker Elmo Turcia (în Izmir), Havelsan, Kale Aerospace, Roketsan, Tubitak Sage şi Tusas Engine Industries. Turcia s-a obligat să cumpere peste 100 de avioane de generaţia a V-a.

Sancţiunile SUA ar putea să vizeze şi potenţialii oficiali din sistemul de achiziţii publice şi companii turceşti importante care participă la contractul S-400. „Acest lucru ar crea un al doilea val de sancţiuni… prin reducerea şi oprirea programelor şi a negocierilor internaţionale ale companiilor turceşti, inclusiv a know-how-ului, cu entităţi de apărare non-State (dar occidentale)“, a spus sursa americană. „Aici avem de-a face cu un alt prejudiciu grav pe lângă demiterea din programul F-35“. În plus, SUA ar putea perturba eforturile de export ale Turciei, inclusiv cele pentru elicopterul de atac T129, construit de TAI sub licenţa firmei italiene-britanice AgustaWestland[1]. Anul trecut, Turcia a semnat un acord de 1,5 miliarde de dolari cu Pakistanul pentru vânzarea a 30 elicoptere de atac T129. Turcia are nevoie de licenţe de export din S.U.A. pentru a efectua livrările T129 în Pakistan sau către orice alt cumpărător străin. În decembrie, guvernul filipinez a selectat T129 pentru uz militar şi discuţiile sunt în curs de desfăşurare pentru vânzarea a opt elicoptere. Un executiv din industria aerospaţială din Turcia a recunoscut că sancţiunile SUA ar putea afecta industria turcă, dar a spus că prejudiciul nu ar fi foarte mare. „Discuţia despre pierderi potenţiale de peste 10 miliarde de dolari este o exagerare mare pentru a creşte presiunea asupra turcilor“, a spus oficialul.

Unde se va întorce Turcia dacă planul achiziţionării de F-35 cade?

Presiunea asupra preşedintelui Erdogan este imensă, însă acesta se agăţă de poziţia deja afirmată şi spune că acordul S-400 nu va fi revocat. În mod evident, nu vrea să-l deranjeze pe preşedintele rus Vladimir Putin, pe care Erdogan se bazează pentru a contrabalansa legăturile înrăutăţite ale Turciei cu Occidentul. Dacă va pierde contractul cu SUA pentru F-35 Lightning II turci vor opta pentru tehnologia jet rusescă.La începutul lunii precedente, Pentagonul a anunţat îngheţarea livrărilor şi a activităţilor cu Turcia în legătură cu programul F-35 din cauza deciziei Ankarei de a cumpăra S-400. Turcia insistă ca primele transporturi S-400 o să sosească în iulie, iar primul sistem S-400 o să devină operaţional în luna septembrie. O sursă prezidenţială turcă a spus că potenţiala cooperare turco-rusă în domeniul tehnicii de luptă a fost „discutată preliminar“ între oficialii lor de la apărare în timpul vizitei preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan la Moscova, la 8 aprilie.Ministrul turc de externe, Mevlut Çavusoglu, a declarat pentru postul de televiziune NTV pe 10 aprilie: „Există F-35, dar există şi aeronave fabricate în Rusia. Dacă nu putem achiziţiona F-35, Turcia va cumpăra aeronave similare din alte ţări. Şi asta va continua până când vom începe să producăm propriile avioane de luptă de generaţia a cincea“. O astfel de mutare va face din Turcia, o ţară membră NATO, să aibă sisteme de aparare S-400 rusesti dar şi avioane de luptă fabricate în Federaţia Rusă.

La începutul acestei luni, CEO-ul companiei Russian Helicopters, Andrey Boginsky, a vizitat Turcia pentru a discuta despre posibilităţile de coproducţie. Cu toate acestea, Rusia nu este singura alternativă pentru F-35. În 2015, autorităţile turceşti din domeniul achiziţiilor publice au lansat o cerere de informaţii pentru programul TF-X, programul pentru fabricarea de avioane de generaţia a 5-a în industria naţională de apărare. Saab a fost unul dintre ofertanţii care au furnizat know-how-ul pentru faza de proiectare iniţială a programului, dar Ankara a selectat BAE Systems din Marea Britanie pentru acest contract. Turcia s-a specilizat şi în construcţia de drone. Acestea au fost folosit în conflictul din Siria în lupta îpotriva kurzilor sirieni dar si impotriva PKK în sudul Turciei.

Mulţi comandanţi PKK au fost ucişi în raidurile aeriene din nordul Irakului, datorită informaţiilor asigurate de dronele fabricate în Turcia. În ianuarie 2019, Baykar Makina, firma care produce drone a câştigat un contract de 12 Bayraktar TB2 (cu armament la bord) în Ucraina. În 2017, firma a vândut 6 drone Bayraktar TB2s către Qatar. Recent compania turcă a lansat varianta navală a dronei. Turcia are in dotarea forţelor armate 75 de droneTB2s[2]. Turcia are capabilitaţi în industria de apărare dar îi lipseşte tehnologia de ultimă oră. Ce va face? Sigur se va îndrepta spre alţi aliaşi dar şi spre Rusia. Va rămâne în Alianţă? Da şi va realiza unparteneriat special Cu Uniunea Europeană.

În loc de concluzii

Este timpul ca Iranul să preia oferta de dialog a preşedintelui Donald Trump. Deşi ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, spune că nu există „posibilitatea“ de a dialoga cu administraţia Trump, el ar putea să-şi revizuiască această poziţie. Pentru administraţia Trump, aşa se face diplomaţia cu mize mari, şi este bună atât timp cât obţine rezultatele scontate, cel puţin în următorii doi ani, sau poate şase. Presiunea sancţiunilor SUA asupra Iranului se va înrăutăţi şi momentul pentru diplomaţie ar putea trece. Răbdarea lui Donald Trump este pusă la încercare, iar opţiunile pe care le vedem în abordarea SUA faţă de Iran s-ar putea închide cât de repede după ce au fost dezvăluite.

[1] Modelul T129, bazat pe predecesorul său, A129 Mangusta, este un elicopter de atac multiplu cu două motoare. T129 este alimentat de două motoare LHTEC T800-4A cu turbină. Fiecare motor poate produce 1.014 kilowaţi de putere. Modelul T800-4A este o versiune de export a motorului CTS800. LHTEC, care produce motorul, este un joint-venture între compania americană Honeywell şi compania britanică Rolls-Royce.

[2] Bayraktar TB2 este o dronă de medie altitudine, rază lungă de acţiune, un program realizat în cooperare de firmele sun denumirea Kale-Baykar (Baykar Makina şi Kale Group).Fiecare sistem Bayraktar TB2 este alcătuit din şase vehicule aeriene, două staţii de control la sol, trei terminale de date la sol, două terminale video la distanţă şi echipamente de sprijin la sol. Volumul util maxim al dronei depăşeşte 55 de kilograme. Configuraţia standard a încărcăturii utile include un aparat de fotografiat electro-optic, un modul cu cameră în infraroşu, un indicator laser, un telemetru cu laser şi un laser pointer. Producătorul naţional de motoare din Turcia, Tusas Engine Industries, a finalizat recent faza de dezvoltare a unui program pentru construirea primului motor destinat dronelor turcesti. Oficialii TEI spun că motorul PD170 a avut succes în testele iniţiale. Fuselajul este fabricat din fibră de carbon, Kevlar şi materiale compozite. Motorul turbo-diesel PD170 de 2,1 litri poate produce 170 de cai putere la 6000 m şi 130 de cai putere la 9000 m. Poate genera energie şi la o altitudine maximă de 12.000 m.