Într-un articol precedent vorbeam despre încercuirea Europei de către Rusia. Acum suntem siguri că ceea ce părea o ipoteză de lucru devine o realitate dură. Ceea ce vă propun mai jos este o evaluare a situaţiei actuale prin includerea în jocul geopolitic a summitului de la Paris în formatul Normandia.

Ministerul german de Externe a decis expulzarea a doi diplomaţi ruşi, din cauza presupusei implicări a serviciilor secrete ruse în asasinarea unui lider militar cecen-georgian, afirmă surse din servicii de la Berlin, citate de presa germană. Iniţiată la trei luni după ce cetăţeanul georgian Zelimkhan Khangoshvili, un fost lider al insurgenţilor ceceni, a fost împuşcat mortal într-un parc din Berlin, o astfel de mişcare ar însemna că Germania acuză oficial Kremlinul de comiterea unui crime de natură politică pe teritoriul Germaniei şi ar putea duce la o criză diplomatică similară cu cea declanşată de atacul neurotoxic care l-a vizat pe fostul spion rus Serghei Skripal în Marea Britanie, în martie 2018. Kremlinul a negat categoric sugestiile privind presupusa implicare a Rusiei în acest asasinat, însă reticenţa Moscovei în a oferi clarificări în acest caz a ridicat suspiciuni.

Autorul crimei a fost arestat de poliţie în timp ce încerca să scape de arma crimei, însă a refuzat să coopereze cu autorităţile. Asasinul a ajuns în Germania folosind un paşaport rus emis pe numele Vadim Sokolov, însă experţii se îndoiesc de autenticitatea documentului. Preşedintele Putin a căutat să neutralizeze acest scandal, invitând un număr din elitele de afaceri germane, la reşedinţa sa din Sochi, pentru a discuta despre perspectivele cooperării post-sancţiuni. Principalele sale speranţe de relansare a dialogului cu omologii europeni sunt bazate şi pe ambiţiile preşedintelui francez Emmanuel Macron de a-şi asuma un rol de lider în afacerile internaţionale, în ciuda incapacităţii evidente a acestuia din urmă de a-şi aranja agenda internă în Franţa paralizată de greve şi demonstraţii.

Singura problemă care stă în calea manevrei lui Putin este agresiunea rusă continuă, iar liderul de la Kremlin este gata să arate o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte zona de război din Donbas pentru a elimina Crimeea anexată de la orice discuţii suplimentare. Preşedintele Volodimir Zelenski nu poate fi sigur de cât de solid este sprijinul său în Franţa şi Germania. O constantă sigură pentru preşedintele Putin rămâne opoziţia furioasă din partea rivalilor lui Zelenski, Petro Poroşenko şi Yulia Timoşenko, faţă de orice compromis pe care preşedintele ucrainean ar putea să îl accepte din necesitate. Situaţia privind operaţiunile de spionaj ruse este cu atât mai îngrijorătoare, în fostele ţări comuniste, în Cehia şi Polonia nemaifiind practic lună în care să nu se anunţe public destructurarea unei noi reţele de spionaj coordonate de la Moscova. În timp ce Ungaria, Bulgaria şi Serbia au reintrat de facto în sfera de influenţă a regimului Putin.

Ţările Baltice sunt sub presiunea directă a serviciilor secrete ale Federaţiei Ruse şi acolo fiind descoperiţi spioni plasaţi în structurile centrale ale statelor respective. Cât despre noi, vă mai aduceţi aminte de cazul Pungeşti? Când nu plăteşti bani pentru explorări geologice şi faci parte dintr-un proiect trans-european nord-sud, beneficiind de datele obţinute şi având decizia finală în mâna ta, cea mai proastă alegere este …. gălăgia, cu sprijin … de la est! 

Formatul Normandia sau discuţii despre „rolul astrelor” în tratate!

Despre Summitul de la Paris s-au spus destule lucruri interesante. Eu însă doresc să încadrăm această întâlnire într-un context diferit că să putem înţelege ce se întâmplă de fapt. În primul rând, la Summitul în formatul Normandia de la Paris, Occidentul a încercat apropierea liderului rus de cel ucrainian în vederea rezolvării conflictului din regiunea separatistă din estul Ucrainei. Emmanuel Macron i-a primit la Paris pe Putin, Merkel şi Zelenski pentru convorbiri despre criza Rusia-Ucraina[1], în aşa numitul format Normandia, decis în iunie 2014, la aniversarea debarcării aliate în Normandia, Franţa, în 1944.

În al doilea rând NATO, garantul securităţii europene,  nu poate nici să evite, nici să-şi rezolve problemele cu Turcia, iar această „ghicitoare” face deosebit de dificilă soluţionarea problemei care are o importanţă esenţială pentru preşedintele Vladimir Putin: Ucraina. Întâlnirea, îndelung amânată, în aşa-numitul format Normandia  a demonstrat faptul că Moscova a adoptat un mod flexibil în pregătirea acestui test dur pentru preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski. Kremlinul pare să presupună că oboseala acumulată, cu conflictul în impas, se va traduce într-un sprijin occidental slăbit pentru Kiev, obligându-l astfel pe preşedintele Zelenski să accepte o serie de compromisuri, de altfel, inacceptabile pentru majoritatea ucrainenilor.

Ce s-a întâmplat? Pe măsură ce Ucraina se „avântă” în discuţii contradictorii în interiorul ţării, o serie de gesturi ruseşti de „bunăvoinţă” – cum ar fi returnarea navelor confiscate în urmă cu un an în apropierea Strâmtorii Kerci („dezbrăcate” de toate echipamentele) – ar putea să deschidă cale spre o reducere a sancţiunilor occidentale asupra Rusiei. Rusia de astăzi nu poate copia armata pe care Stalin a comandat din Polonia până în Mongolia, dar gândirea de la Kremlin despre noua lume „multipolară/noua ordine mondială” este remarcabil de asemănătoare cu vechile dogme care erau concentrate pe escaladarea conflictelor cu „puterile imperialiste”. 

Moscova mizează pe dezamăgirea Europei faţă de SUA, care îşi abandonează responsabilităţile de conducere, precum şi pe incapacitatea continuă a statelor europene de a produce orice „asemănător” cu o politică externă şi de securitate comună. Răspunsurile NATO la încălcările Rusei referitoare la dreptul internaţional şi la obligaţiile tratatelor au fost mai solide decât se aştepta Kremlinul, dar este nevoie de un singur eşec, de o singură deraiere a Alianţei de la curs. Sărbătoare de 70 de ani de la înfiinţarea NATO, de la Summit-ul de la Londra, va fi afectată de gravitatea provocărilor viitoare, iar Moscova vrea să se asigure că aceste provocări sunt diverse şi susţinute de ispitele de a evita deciziile dure. Rusia în declin este periculoasă şi inventivă dar este de asemenea predispusă la o judecată greşită. 

În al treilea rând de la începutul ostilităţilor, Rusia a acordat cetăţenie la 125.000 de oameni din regiunile separatiste din estul Ucrainei, mai ales în ultimele şapte luni, a anunţat ministrul rus de interne, Vladimir Kolokolţev, ca urmare a legii semnate de Vladimir Putin în aprilie privind accelerarea procedurii de obţinere a cetăţeniei de către locuitorii Donbasului. Preşedintele Putin ilustrează adesea conflictul ca un război civil ucrainean care pune guvernul central împotriva etnicilor ruşi din regiunea estică a Donbas. 

În al patrulea rând preşedintele Zelenski – un fost comediant care a intrat în „funcţie” în aprilie 2019 cu 73% din voturi – se confruntă acum cu îndeplinirea promisiunii sale de campanie aceea de a pune capăt războiului din Donbass. Zelenski doreşte ca Rusia să retragă toate forţele de pe teritoriul ucrainean pe care Moscova le-a controlat încă din 2014. La începutul acestui an Zelenski a avut o şansă bună de a realiza asta, dar planurile sale de a-l înfrunta pe preşedintele Putin, dintr-o poziţie de forţă, nu au fost susţinute de preşedintele Donald Trump care a refuzat să se întâlnească cu el decât dacă va soluţiona „cazul Joe Biden”. 

În al cincilea rând, preşedintele rus Vladimir Putin, a exploatat aspiraţiile de pace ale preşedintelui ucrainean, Vladimir Zelenski.  Preşedintele Zelenski a făcut o promisiune electorală alegătorilor ucraineni: realizarea păcii în Ucraina! Zelenski a cerut discuţii cu Putin de când a câştigat alegerile în aprilie 2019. Putin a răspuns la demersurile lui Zelenski cu o listă de cereri. Kremlinul a impus Ucrainei să accepte aşa-numita „Formula Steinmeier”. Propunerea ar acorda regiunilor ocupate din Rusia „autoguvernare” după ce vor organiza alegeri locale. De asemenea, Zelenski a fost de acord să retragă trupele în trei locaţii din Ucraina. Preşedintele Zelenski a fost de acord să răspundă ambelor cereri, în ciuda unor reacţii interne majore. Putin nu a făcut concesii semnificative, a continuat să facă presiuni şi a menţinut Ucraina în defensivă în ultimele şase luni. Forţa controlată de Kremlin a continuat să lanseze atacuri zilnice, ucigând militari ucraineni. 

În al şaselea rând, Rusia a extins controlul asupra separatiştilor ucraineni, ceea ce indică faptul că preşedintele Putin nu are nicio intenţie să cedeze influenţa. Republica Populară Doneţk (DNR), controlată de Kremlin, a propus extinderea graniţelor sale în întreaga regiune Doneţk – mai mult de jumătate fiind controlată de Ucraina – la sfârşitul lunii noiembrie. Kremlinul a respins ideea dizolvării celor doua republici Republica Populară Doneţk (DNR) şi Republica Populară Luhansk (LNR). În ciuda premisei Formulei Steinmeier, în cele două regiuni separatiste, alegerile ar trebui să fie organizate conform legislaţiei ucrainene, ceea ce implică controlul ucrainean asupra teritoriilor (care se află în limitele Ucrainei). 

Forţele controlate de Rusia au întârziat să se desfăşoare în cel puţin una dintre cele trei locaţii, încălcând încetarea focului şi restricţionând circulaţia observatorilor internaţionali. Kremlinul a lansat o campanie de dezinformare prin care a acuzat Ucraina că a blocat procesul de pace şi a pus sub semnul întrebării public capacitatea lui Zelenski de a-şi controla forţele. Putin a încercat să-l preseze pe Zelenski să deblocheze trupele ucrainene de-a lungul întregii linii de conflict care se află în întregime în graniţele Ucrainei. Kremlinul are o istorie a aplicării presiunii înainte de discuţiile majore. Rusia a lansat unele dintre cele mai letale atacuri împotriva forţelor ucrainene în 2014 şi 2015, pentru a-l obliga pe fostul preşedinte ucrainean Petro Poroshenko să accepte acordurile de pace nefavorabile Minsk I şi Minsk II. 

Actualul acord de la Paris nu este un succes final şi nici nu se schimbă fundamental situaţia din teren. El este o ieşire din blocajul total al ultimilor trei ani. Practic avem o redefinire a politicii europene faţă de relaţia Ucraina-Federaţia Rusă. Desigur, cea mai importantă prevedere priveşte includerea Formulei Steinmeir chiar în cadrul legislaţiei ucrainene. Ce urmează? Realizarea acordului final, cel pe care-l precedă actuala Declaraţie. Peste patru luni, un nou Summit în care vom vedea dacă se poate merge mai departe şi în ce condiţii. Şi totuşi realitatea este alta şi ea se poate  transforma într-o explozie majoră şi să evolueze spre un război civil generalizat. 

În al şaptelea rând, preşedintele Vladimir Putin încearcă să construiască un nou sistem de distribuţie a gazelor care să ocolească Ucraina.  Occidentul trebuie să se asigure că Rusia nu presează Ucraina să-şi compromită suveranitatea prin acordarea independenţei regiunii Donbas, unde Rusia coordonează acţiunile militare împotriva Kievului, fie să se asigure ca Moscova nu va afecta independenţa energetică a Ucrainei. Succesul lui Putin în Ucraina nu numai că ar pune viitorul Europei în pericol, ci ar putea determina pe Vladimir Putin să-şi accelereze campaniile globale.  

Rusia şi presiunea militară

Rusia amestecă în mod regulat demonstraţii de forţă militară cu pretenţiile de devotament faţă de cooperarea cu Occidentul, ca mijloc de slăbire a solidarităţii occidentale. Moscova a adoptat această cale şi înaintea celei de-a 70-a aniversări a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sărbătorită  la Summit-ul de la Londra. Propaganda rusă „umflă” fiecare semn de dezacord din cadrul Alianţei, care urmează să crească la 30 de state membre. În prezent, mass-media legată de Kremlin face publicitate despre presupusa eroziune a conducerii transatlantice a Statelor Unite, odată cu anunţul administraţiei Donald Trump că va reduce contribuţia SUA la bugetul NATO. De fapt Germania a preluat partea de contribuţia la care SUA a renunţat. Între timp, declaraţiile preşedintelui Emmanuel Macron care descriu „moartea cerebrală” a NATO au dat curs la multe speculaţii la Moscova cu privire la frustrarea europeană referitoare la unilateralismul abraziv al Washingtonului. Demonstraţiile militare ruseşti s-au accelerat în această perioadă. 

Testul cu lansarea unei rachete balistice intercontinentale Topol (SS-25) de pe un poligon de lansare din regiunea Astrakhan, pe o rază mai scurtă faţă de poligonul ţintă Sary-Shagan din Kazahstan; testarea noii fregate Amiralul Kasatonov în Marea Albă unde a executat trageri cu rachete Kalibr; lansarea unei rachete Kinzal de pe un avion MIG-31K; la toate acestea adaugăndu-se un nou test al rachetei anti-navă Tsirkon (SS-N-33 codificarea NATO) cu care se doreşte dotarea corvetelor Gremiashchi. Ministrul Apărării al Rusiei, Serghei Shoigu, a confirmat o creştere planificată a numărului de nave de război care vor fi echipate cu rachete de croazieră Tsirkon şi Kalibr. Este ceea ce urmăreşte preşedintele Vladimir Putin punând accentul pe aceste sisteme în cadrul recentei serii de întâlniri, la Soci, cu oficialii din industriei de apărare. 

Preşedintele rus a mai promis că noua rachetă de croazieră cu propulsie nucleară Burevestnik, care a explodat în timpul unui test, în luna august anul trecut şi care a luat viaţa a cinci oameni de ştiinţă, va fi dezvoltată „indiferent de ce s-a întâmplat”. În timp ce unele state membre NATO ar putea fi trezite de această cursă a armelor nucleare, iar altele ar putea fi înduioşate de vorbirea dulce a Moscovei despre relaţiile de bună vecinătate, Rusia va fi cea mai preocupată de poziţia particulară a Turciei. Putin a investit mult efort în cultivarea legăturilor personale cu preşedintele Recep Tayyip Erdogan şi se aşteaptă probabil ca această investiţie să fie răsplătită, de aici şi intenţia manifestată a Ankarei de a împiedica planurile de descurajare a NATO în regiunea baltică, dacă interesele turceşti nu sunt recunoscute şi de Alianţă. Şi din nou, Macron a adus cele mai înverşunate critici cu privire la incursiunea Turciei în nordul Siriei, provocând astfel iritarea lui Erdogan. Noroc că preşedintele Donald Trump a reuşit să aplaneze situaţia promiţând Turciei schimburi comerciale în valoare de 100 de miliarde de USD într-un dialog între cei doi lideri în marja Summitului NATO de la Londra. 

Deocamdată, Putin poate pretinde că acordul pe care l-a negociat cu Erdogan privind acordarea unei „zone tampon”, limitată, Turciei în nordul Siriei, funcţionează perfect dar, de fapt, tensiunile se construiesc din nou, iar un nou spasm al ostilităţilor pare inevitabil.

În spatele titlurilor din ziare evoluţiile internaţionale converg spre întărirea politicii externe a Rusiei ceea ce nu arată de loc bine pentru Europa.

Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski şi echipa sa sunt noi în jocul diplomatic şi probabil ne dotaţi pentru a se confrunta cu delegaţia rusă experimentată – în special preşedintele Putin, care se pregăteşte temeinic pentru întâlniri la nivel înalt şi îşi cunoaşte bine omologii francezi şi germani. Înapoi acasă, Zelenski se confruntă cu scăderea calificativelor de aprobare şi cu protestele împotriva unei temute „capitulări” în faţa Rusia în Donbas.

Preşedintele francez, Emmanuel Macron, îşi urmăreşte cu abnegaţie „resetarea” relaţiei cu Rusiei. El s-a opus unei extinderi suplimentară a UE la Balcani (un semnal nefolositor pentru aspiraţiile de aderare ale Ucrainei), a bulversat solidaritatea NATO cu observaţii despre „moartea cerebrală” a Alianţei şi a anunţat că Rusia nu este o ameninţare pentru Europa.

Cancelarul german, Angela Merkel, s-a hotărât să menţină sancţiunile UE împotriva Rusiei, dar poziţia sa mai slabă din punct de vedere politic a lăsat-o mai vulnerabilă la vocile pro-ruse din guvernul său. O propunere pe masă este un plan prezentat în 2016 de actualul preşedinte al Germaniei şi fostul ministru de externe, Frank-Walter Steinmeier, care rămâne nepopular în Ucraina din cauza dispoziţiei favorabile pentru Rusia.

SUA nu au jucat acum un rol oficial, dar a fost importantă în negocierile anterioare, în special în consolidarea sprijinului francez şi german pentru Ucraina. Angajamentul său pare mai „agitat” prin prisma procedurilor de acţiune, care au adus întârzierile în asistenţa de securitate pentru Kiev şi au determinat demisia ambasadorului Kurt Volker ca trimis special al Casei Albe în Ucraina.

Ucraina nu obţine după summit un rezultat pozitiv. În cel mai rău caz, o „mare înţelegere” dintre Rusia şi europeni codifică statutul de „zonă gri” a Ucrainei şi obligă Kievul să organizeze alegeri privind „statutul special” în regiunile ocupate de Donbas, unde autonomia ar permite Rusiei să continue destabilizarea guvernului Ucrainei. Cel mai bun pariu al Ucrainei, deşi este încă o afacere groaznică, poate fi o perpetuare a status quo-ului care datează de la invazia din 2014 a Rusiei în estul Ucrainei care nu consacră controlul rus permanent al regiunii.

Summit-ul de la Paris a arătat că Ucraina rămâne practic izolată astăzi în formatul Normandia, aşa cum a fost în precedentele iteraţii ale acestui conclav. De data aceasta, însă, izolarea a fost mai puţin vizibilă din cauza unor atmosfere festive (marcând relansarea procesului după o pauză de trei ani) şi a performanţei spirituale a lui Zelenski, salutată în Ucraina. Preocupările cu privire la o posibilă „capitulare”, deşi justificate înaintea summitului, au fost puse în repaus prin apărarea unor „linii roşii” ucrainene de Zelenski. Cu toate acestea, deciziile summitului contrazic pe deplin poziţiile pe care Zelenski le-a exprimat şi a încercat să le apere la summit-ul de la Paris în conformitate cu interesele Ucrainei. Aplicarea Planului Steinmeier îl favorizează clar pe preşedintele Putin şi îi deschide cale spre alte rezolvări în acelaşi stil în Estul Europei. 

[1] În conflictul din estul Ucrainei au murit din 2014 peste 13 mii de oameni şi peste de 2 milioane s-au refugiat.