Din cauza conflictelor în desfășurare sau a situațiilor post conflict în care este implicată Turcia (Siria, Irak, Sudan și Libia) extinderea influenței turce în Orientul Mijlociu sub Recep Tayyip Erdogan reprezintă un „neo-otomanism”.

Într-o apariție publică la sfârșitul lunii iulie, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că Turcia ar putea fi forțată să intervină pentru a opri războiul Israelului în Gaza. „La fel cum am intrat în Karabah, la fel cum am intrat în Libia, s-ar putea să facem la fel ca ei”, a adăugat el.

Comentariile par să marcheze revenirea „diplomației zgomotoase” a lui Erdogan, după o perioadă de relativă moderare de la realegerea sa la președinție anul trecut. De-a lungul anilor politica externă a Turciei sub Erdogan este modelată în primul rând de factori ideologici, cum ar fi islamismul sau de dorința sa ca Turcia să apară ca putere mondială.

Flexibilitatea lui Erdogan, mai ales în ultimul an, a fost remarcabilă. El a continuat să caute noi oportunități de a juca un rol principal pe scena mondială, limitând în același timp expunerea strategică a Turciei și susținând relațiile sale precare cu vecinii săi.

Liderii turci au crezut din totdeauna că țara lor este destinată să devină o mare putere în lumea post-Război Rece, iar eforturile lui Erdogan de a juca un rol mai important pe scena mondială ar trebui privite în această lumină. În acest sens, el este mai puțin o rupere față de ambițiile turcești din ultimele patru decenii, decât o accelerare a acestora. Ce vrea în fond și la urma urmei Erdogan? Se pare că este nerăbdător să reînnoiască discuțiile pentru o uniune vamală modernizată cu Uniunea Europeană și să își păstreze poziția în NATO, pe de o parte, și este mulțumit de apariția Chinei și Rusiei ca contragreutăți pentru Occident, pe de altă parte.

Turcia nu se rupe de Occident sub Erdogan deși în unele cancelarii occidentale se discută acest lucru. Din perspectiva Turciei, legăturile sale cu Occidentul sunt indispensabile pe termen scurt, chiar dacă gânditorii strategici turci presupun că declinul relativ al Occidentului le va face mai puțin importante pe termen lung.

Erdogan are o mare constrângere: din 2028 el părăsește poziția conform Constituției actuale a Turciei. A petrecut la conducerea Turciei o perioadă de 25 de ani (din 2003 când era prim ministru). În timpul ce a mai rămas din mandatul lui Erdogan pot apărea tot felul de interpretări ale Constituție sau chiar noi reforme constituționale dar este posibil ca Erdogan să se retragă la finele acestui mandat. Moștenirea lui se apropie și în unele zone o depășește pe cea a lui Atatürk dar el vrea ca această să dăinuie.

Erdogan se dedică acum problemelor acute interne și externe din vecinătate. La alegerile din 2023 Erdogan a fost împins la al doilea tur de scrutin al candidaturii sale pentru realegere, de economia turcă care se prăbușise. A urmat un an de eforturi fiscale făcute de către o nouă echipă de tehnocrați care a ajutat la reconstruirea rezervelor valutare. Dar inflația rămâne periculos de ridicată, iar constrângerea economică a tuturor, cu excepția celor mai bogați cetățeni turci, este palpabilă.

Investițiile străine directe au fost inegale în ultimii ani, iar guvernul nu a vrut – și poate nu a putut – să abordeze corupția la nivel intern. În acest context, un sentiment mai mare de stabilitate și relații mai bune cu vecinii nu pot decât să îmbunătățească poziția Turciei. Și tocmai asta a urmărit Erdogan în ultimii ani, acele eforturi s-au accelerat de la realegerea sa de anul trecut.

Statul Islamic, baza de la Bashiqa și acordul Turcia-Irak

Turcia și Irakul au semnat un acord de cooperare militară care va pune capăt unuia dintre punctele cheie de dispută dintre Ankara și Bagdad, și anume, o bază militară turcă din orașul Bashiqa, din nordul Irakului. Numit „istoric” de ambele părți, memorandumul de înțelegere privind cooperarea militară, de securitate și contraterorism a fost semnat joi, 8 august, la Ankara, după două zile de discuții la nivel înalt între miniștrii de externe și apărare turc și irakian, precum și șefii serviciilor de informații din cele două state.

Acordul include predarea bazei militare turcă din Bashiqa guvernului irakian, precum și de a construi un centru comun de coordonare militară pentru Ankara și Bagdad, care să aibă sediul în Irak. Baza turcă de la Bashiqa situată lângă orașul Mosul din nord-vestul Irakului a fost o problemă controversată între Ankara și Bagdad. Turcii s-au retras acum sau urmează să facă acest lucru. Baza a fost înființată de Turcia în 2015 pentru a antrena forțele sunnite pentru a lupta împotriva Statului Islamic.

Problema a apărut după ce lupta împotriva Statului Islamic s-a diminuat. Militarii turci au folosit baza în campania lor militară împotriva Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care are sediul în munții Kurdistanului irakian. Baza, cea mai mare dintre sutele de posturi militare turcești din nordul Irakului, se crede că găzduiește peste 500 de soldați turci pentru a lupta împotriva PKK (kurzi luptă din 1984 pentru autonomia lor). Baza a suferit, de asemenea, numeroase atacuri din partea miliției pro-iraniene din Irak. Președintele Unităților de mobilizare populară din Irak, Falih al-Fayadh, gruparea care se află în mare parte sub influență iraniană, a fost și el prezent la discuțiile de la Ankara.

Urmarea a semnării documentelor, la conferința de presă comună ce a urmat cu omologul său irakian, Fuad Hussein, ministrul turc de externe Hakan Fidan a descris acordul drept o „dezvoltare istorică”. Hussein a anunțat că baza de la Bashiqa va fi transformată într-o tabără de antrenament comună turco-irakiană în cadrul acordului și că Turcia va preda controlul Bagdadului. Este un pas spre stabilitate regională în condițiile în care SUA intenționează să-și retragă trupele din Irak.

Bagdadul a refuzat să desemneze PKK ca organizație teroristă, așa cum a cerut Ankara. Dar a luat măsuri interne dizolvând trei partide politice, invocând legăturile lor cu PKK. Urmare a acestui acord Ankara s-a obligat să furnizeze mai multă apă Irakului din apele transfrontaliere ale râurilor Eufrat și Tigru, în timp ce țara se confruntă cu secetele exacerbate de criza climatică. O inițiativă important este pe agenda Bagdadului și anume înființarea unui coridor de tranzit major numit Drumul de dezvoltare, menit să lege Marele Port al Irakului de la Al-Faw, în apropiere de Golful Persic, de coasta mediteraneeană a Turciei și de Europa prin noi rețele feroviare și rutiere. Qatar și Emiratele Arabe Unite s-au alăturat inițiativei de 17 miliarde de dolari ca potențiali finanțatori, semnând un acord în timpul vizitei lui Erdogan din aprilie.

Turcia și NATO

Turcia are a doua cea mai mare armată permanentă din NATO. Ankara pare să continue să urmărească autonomia strategică, rămânând în același timp în tabăra vestică. Alianța se confruntă cu noi provocări și oportunități. Acestea includ implicațiile unei potențiale președinții Trump în Statele Unite și ce ar putea însemna aceasta pentru sprijinul Occidentului pentru Ucraina împotriva Rusiei, dezbaterile în jurul autonomiei strategice a aliaților europeni și potențiala apariție a unei tabere UE în cadrul alianței.

Recentul summit încheiat la Washington a numit Rusia drept „cea mai semnificativă și directă amenințare” la adresa securității aliaților NATO și a afirmat că China „continuă să pună provocări sistemice pentru securitatea euro-atlantică”. Față de China și Rusia, Turcia lui Erdogan are relații de prietenie.

Turcia vrea o armată profesională dotată cu tehnică de ultimă generație indiferent de unde o cumpără. Restricțiile impuse Ankarei de aliații NATO dar și sprijinul SUA față de kurzi a impactat relațiile externe ale Turciei în NATO. La acestea se adaugă prioritățile enunțate ale lui Mark Rutte în Orientul Mijlociu. El dorește să consolideze capacitățile europene de apărare și să promoveze parteneriate de securitate în Orientul Mijlociu.

Să nu uităm ca fără Stoltenberg finalizarea aderării Muntenegrului și Macedoniei de Nord la sfârșitul anilor 2010 și, bineînțeles, a vecinilor nordici ai țării sale, Finlanda și Suedia, care au aderat la NATO în urma atacului Rusiei asupra Ucrainei din 2022 ar fi devenit aproape imposibilă. Liderul norvegian pare să aibă un loc special în inimile turcilor. Când a fost întrebat dacă Rutte va fi capabil să-i ”umple pantofii lui Stoltenberg”, un înalt oficial turc implicat în afacerile NATO a spus: „Nimeni nu poate fi ca Stoltenberg”. A fost un mediator în Siria între turci și aliații occidentali care luptau alături de PKK.

Stoltenberg a avut întotdeauna o abordare corectă și obiectivă (inclusiv când turcii au cumpărat S-400) ceea ce a dus la câștigarea multor admiratori în Turcia. Ce i-a cerut Erdogan lui Rutte în campania sa pentru ocuparea funcției de secretar general al NATO? Să fie la fel de sensibil la preocupările de securitate ale Turciei ca și Stoltenberg și să se abțină de la prioritizarea nevoilor membrii UE în cadrul alianței. Dacă te uiți la cabinetul olandez condus de Rutte vezi ca el l-a blocat pe Erdogan și partidul său de la guvernare Justiție și Dezvoltare (AKP) să organizeze evenimente în Țările de Jos. Olanda este gazdă a peste 500.000 de turci!

Europenizare: conflict sau cooperare UE-Turcia sub Rutte?

Să nu uităm ca Turcia chiar dacă nu este membru al UE, a încheiat un parteneriat cu proiecte de apărare și securitate conduse de membrii UE, cum ar fi European Sky Shield Initiative condusă de Germania, care își propune să sporească capacitățile de apărare antiaeriană și antirachetă ale continentului împotriva Rusiei. Aici dăm peste conceptul de autonomie strategică a lui Macron care însemnă că Europa va fi condusă în problemele de securitate de europeni și nu de americani.

Unde va fi locul Turciei? Problema este veche și datează din timpul Războiului Rece când europenilor le era frică ca vor fi atrași într-un război nuclear derulat între SUA și URSS. Ce se va întâmpla în cazul în care Trump ajunge la Casa Albă? Acum lumea se veselește pentru că Kamala Harris are un avantaj în jocul urnelor dar dacă va pierde? Turcia sprijină europenizarea în unele moduri și i se opune în altele. Marea Neagră este o regiune în care Ankara nu numai că sprijină europenizarea, ci este motorul ei cheie.

Reamintim că, împreună cu aliații NATO, Bulgaria și România, la începutul acestui an, Turcia a inițiat un grup operativ pentru a curăța Marea Neagră de minele navale rătăcite. Turcia controlează intrarea în Marea Negară pe care a închis-o pentru Rusia în 2022. Toți cei care citiți materialul ați citi și documentele de la Summitul NATO de la Washington. ”Hub of the South” – strategia vecinătății de sud a NATO- nu face altceva decât să ajute națiunile din Orientul Mijlociu Lărgit și Africa cu consolidarea capacităților de securitate. Alianța are relații în Orient: un birou de legătură în Iordania, un centru de cooperare cu țările din Golf în Kuweit și o misiune de instruire în Irak. Dacă NATO se va implica în situația post război din Gaza atunci Turcia are rolul principal.

Strategia Turciei, catalizator pentru un Acord Arabia Saudită-Israel

Prima divergență între Ankara și Tel Aviv a fost datorată Hamas. Netanyahu l-a numit pe Erdogan „cel mai mare susținător al Hamas”. Israelul a acuzat Turcia de cooperare cu acest grup și de găzduirea lui Saleh al-Arouri (un lider de vârf al Hamas), lăsând Hamas să opereze atacuri de pe teritoriul turc sau oferindu-le pașapoarte turcești membrilor Hamas.

În afară de tensiunile derivate din chestiunea Hamas, Marea Mediterană a fost un alt punct de fricțiune între Israel și Turcia și asta, din mai multe motive. Primul derivă din acordul maritim Libia (GNA-Guvernul Acordului Național- capitala la Tripoli)-Turcia, prin care ambele țări și-au delimitat zonele economice exclusive respective, creând astfel un coridor maritim în estul Mediteranei. Acest acord face parte din conflictul pentru apele și teritoriile disputate dintre Turcia, Grecia și Cipru. Israelul a condamnat-o pentru că, în opinia sa, ar contraveni dreptului internațional, ținând cont de faptul că UNCLOS trebuie interpretată ca drept cutumiar. Scopul lui Netanyahu a fost să sprijine Grecia și Cipru, nu doar pentru că ambele țări sunt aliate ale Israelului, ci și pentru că expansionismul maritim turc ar putea implica o amenințare pentru Israel, având în vedere că 99% din exporturile sale trebuie să tranziteze prin Estul Mediteranei.

Un alt punct de frecare în Mediterana este legat de conducta East Med, despre care se crede că poate conecta zăcămintele de gaze din Egipt și Israel cu Cipru și Grecia. Aceasta implică o posibilă excludere a Turciei din Green Gas Med Club. În același timp, se spune că această conductă poate asigura 10% din cererea de gaze naturale a Uniunii Europene (în special cererea din Balcani), ceea ce o face să intre în concurență directă cu Coridorul sudic de gaze care încearcă să conecteze Baku– Conducta Tbilisi–Ceyhan cu Balcanii.

Acordurile Avraam au avut un impact negativ asupra politicii externe a Turciei, în principal din cauza normalizării relațiilor dintre Israel și Emiratele Arabe Unite. Atât ca destinație turistică, cât și ca nod de transport pe drumul către Orientul Îndepărtat, Emiratele Arabe Unite oferă călătorilor o alternativă la Istanbul (reducând privilegiile sale geografice). În mod similar, Turcia ar putea avea de suferit dacă se dezvoltă conexiuni energetice între Israel și Emiratele Arabe Unite.

Toate aceste industrii sunt considerate esențiale pentru economia turcă. De asemenea, este important de menționat că Emiratele Arabe Unite au rivalități cu Qatar, care este cel mai important aliat turc din regiune. De asemenea, trebuie avută în vedere criza diplomatică din Qatar din 2017 care a cauzat probleme în relația dintre Turcia și Arabia Saudită, Turcia fiind de partea Qatarului în conflictul diplomatic împotriva Arabiei Saudite.

Normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Israel, atât de dorită de SUA, ar putea presupune o diminuare a dominației Turciei în regiune, mai ales pentru că, așa cum a explicat Netanyahu în discursul său din septembrie la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, acest lucru ar putea duce la crearea unui bloc neoficial în regiunea format din Egipt, Arabia Saudită, Israel și Emiratele Arabe Unite. Toți patru sunt interesați de colaborarea pe Coridorul Verde, un proiect care ar permite Egiptului și Israelului să-și exporte gazele naturale în Arabia Saudită și care ar face mai ușor pentru Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite să exporte în Europa, deoarece toate se află în centrul unei rute între Europa și India.

În același timp, toți își împărtășesc antagonismul față de Frăția Musulmană, deși Arabia Saudită a făcut unele abordări cu Hamas pentru a facilita înțelegerea cu Israelul. Un alt aspect de împărtășire este considerarea presupusului neo-otomanism al lui Erdogan ca o amenințare. În cele din urmă, atât Israelul, cât și Arabia Saudită au împărtășit recent preocupările cu privire la implicațiile turcești în Nagorno-Karabah și alianța sa cu Azerbaidjan.

Noua abordare a lui Erdogan este înțeleasă ca Turcia care încearcă să stabilească din nou cooperarea cu Arabia Saudită și Israel, considerând că nu poate cădea în izolaționism și că toți împărtășesc aceeași amenințare din partea Iranului. În același timp, Turcia nu vrea să fie ocolită de proiectul Coridorul Verde.

Turcia și vecinătatea sa

Lista țărilor cu care Turcia a refăcut legături în ultimii ani este lungă. Cea mai importantă schimbare a avut loc în Orientul Mijlociu, unde Turcia a încercat de câțiva ani să iasă din izolarea care a rezultat din sprijinul ferm pentru revoltele arabe din 2011. Aceasta include relațiile restabilite cu Arabia Saudită, care au atins un nivel scăzut după asasinarea în 2018 a jurnalistului saudit disident Jamal Khashoggi la Istanbul de către agenți saudiți și cu Egipt, cu care rupsese relațiile în 2013 după lovitura de stat militară care a înlăturat guvernul islamist din Cairo susținut de Ankara.

Tensiunile cu Grecia s-au diminuat și de anul trecut, cu efecte secundare pozitive pentru relațiile cu Uniunea Europeană. Cu toate acestea, susținerea lui Erdogan pentru o „soluție cu două state” în Cipru exclude orice încălzire a legăturilor cu Nicosia, ceea ce înseamnă, la rândul său, că progresele serioase privind o uniune vamală revizuită sau legături structurale similare cu UE nu sunt deocamdată pe masă.

Și cu Washington, legăturile s-au încălzit, dacă nu chiar s-au normalizat într-o anumită măsură. O achiziție de lungă durată de avioane de luptă F-16 fabricate în SUA a fost finalizată în sfârșit în iunie. Și, deși rămân multe tensiuni remarcabile sunt și excepții: prima este Siria. Ankara recunoaște că regimul președintelui sirian Bashar al-Assad a supraviețuit războiului civil al țării, iar Erdogan este dornic să repare legăturile.

Turcia încă ocupă teritorii din Siria, unde trupele sale sunt angajate într-o campanie în curs de desfășurare împotriva Forțelor Democratice Siriene sau SDF. Se va retrage Erdogan din Siria? A doua excepție este Armenia. După ce a oferit expertiză și sprijin material pentru cucerirea și curățarea etnică a Nagorno-Karabah de către Azerbaidjan în 2020, respectiv 2023, Ankara se oferă acum să normalizeze legăturile cu Erevan, dar cu condiția ca Armenia să accepte un tratat de pace propus cu Azerbaidjan, care în forma sa actuală include unele concesii teritoriale suplimentare.

A treia excepție este Israelul. Erdogan a început o apropiere diplomatică în 2022. Conflictul din Gaza a inversat destul de clar această tendință. În opinia mea Erdogan simte, fără îndoială, o simpatie acută pentru suferința palestinienilor, dar nu își va risca strategia de normalizare mai largă de dragul lor. Își va normaliza relațiile cu Israelul în toamna aceasta, zic eu.

Predilecția lui Erdogan pentru ceea ce am numit diplomație zgomotoasă, prin care se introduce în toate felurile de criză ca potențial mediator sau ca purtător de cuvânt al celor deposedați, a permis Turciei un joc lax – în Ucraina, de exemplu – și a făcut este un jucător cheie în zone atât de diverse precum Libia, Afganistan și Somalia. Spre exemplu Ankara a câștigat aplauzele lumii musulmane din criza din Gaza dar și-a înghețat rolul de mediator.

Pentru Turcia UE este cel mai mare partener economic iar Washingtonul cel mai mare partener tehnologic militar. Turcia nu se va îndepărta de ei și de prietenii acestora dar poate fi un factor de echilibru în relațiile dintre ei și Orientul Mijlociu Lărgit (întreaga lume musulmană).