Încerc, la începutul anului, să creionez câteva dintre ideile care vor fi discutate în cursul anului 2020. După eliminarea celui considerat cel mai mare terorist, generalul Qasem Soleimani, după doborârea avionului ucrainean PS752 al companiei Ucraine Airlines International (UAI) din motive necunoscute (după unii greşeală după alţii intenţie) şi atacul bazei americane Al-Assad din Irak[1](unde au fost militari americani afectaţi psihologic de atac şi care au reuşit să scape doar refugiindu-se într-un bunker construit în timpul lui Saddam), preşedintele rus, aflat la putere timp de douăzeci de ani, într-o formă sau alta, a anunţat o viitoare reformă semnificativă a Constituţiei, limitând prerogativele şefului statului în beneficiul Parlamentului şi o schimbare surpriză a premierului.Credinciosul Dimitri Medvedev, cel care a inversat rolurile cu Vladimir Putin între 2008 şi 2012 pentru a respecta Constituţia, a fost înlocuit cu „un străin” în ochii marii majorităţi a ruşilor, directorul fiscal, Mikhail Mishuşin, un tehnocrat, nu un potenţial succesor al lui Putin. 

Premierul demisionar Medvedev e considerat un exponent al aripii moderate din elita politică rusă (civiliki), spre deosebire de anturajul imediat al lui Putin, format din foşti lideri ai armatei şi serviciilor secrete (siloviki). De acest echilibru între cele două aripi depinde în bună măsură politica externă a Federaţiei Ruse. Trebuie amintit contextul: Putin a fost reales în 2018, iar mandatul său este valabil până în 2024. Acesta este ultimul, deoarece Constituţia interzice mai mult de două mandate consecutive, iar la finele acestui mandat preşedintele rus va avea 72 de ani. Vârsta de pensionare? Unii au crezut în ea şi au pregătit un scenariu „after-Putin”, probabil contestat asiduu de elitele de la Kremlin. 

Dar, dacă anunţurile făcute au sens, Vladimir Putin nu se va îndepărta prea mult de putere în 2024. El modelează o structură instituţională personalizată. În ce formă? Modelul kazah(?!).[2]Probabil sau poate altceva. Aşadar, îl văd pe preşedintele Vladimir Putin păstrându-şi opţiunile deschise. El ar putea reveni la funcţia de prim-ministru sau s-ar putea îndepărta de la provocările cotidiene de guvernare, dar să-şi păstreze o putere importantă de veto devenind şef al parlamentului şi / sau preşedinte al Consiliului de Stat. Toate aceste schimbări ar permite este o tranziţie de conducere, dar una după agenda lui Vladimir Putin şi cu el predând pârghiile puterii în propriul său calendar. 

În acest sens, Putin pare să urmeze paşii întreprinşi de Lee Kuan Yew în Singapore sau de Nursultan Nazarbayev în Kazahstan.  Aceasta reprezintă o provocare majoră pentru politica Statelor Unite sau a Europei, care pare să fie predispusă la aşteptarea „zilei următoare” de după Putin înainte de a avea loc orice fel de normalizare a relaţiilor cu Rusia. Înseamnă că Putin nu se poate îndepărta complet de scena rusească după anul 2024. În acelaşi timp, dacă puterea care este concentrată chiar acum în preşedinţia rusă este parţial redistribuită la mai multe „figuri”, ar putea crea baza pentru un „colectiv Putin” care să-şi asume diferite piese ale puzzle-ului puterii sub supravegherea şi îndrumarea „bătrânului Putin”- asigurând că viziunea şi demersul său vor continua până la jumătatea secolului XXI. Încă nu ştim cu exactitate. Termenul limită este încă departe, iar preşedintele Vladimir Putin are timp să-şi finalizeze tranziţia. Cursul politic nu se va schimba, fără deschidere liberală la vedere, chiar dacă preşedintele Vladimir Putin doreşte mai multă eficienţă în managementul economic. 

Discursul marţial rostit în Parlament stabileşte tonul: Putin promovează progresul tehnologic al armelor ruseşti, care progres, a spus el, nu încearcă să-l prindă din urmă pe al celorlaţi, ci se apropie de ei. Preşedintele Putin nu are încredere în nimeni altcineva decât în el însuşi pentru a duce la îndeplinire politica Rusiei de recucerire a poziţiilor internaţionale ale fostei URSS şi, nu mai puţin important, există protecţia intereselor private după plecarea sa din Preşedinţia Federaţiei Ruse. A început să ridice o nouă generaţie de directori care aveau prea puţină experienţă sau nu au muncit în epoca sovietică. Executivii instruiţi în imaginea sa şi despre care think-tankul european ECFR spunea că „aceste schimbări înseamnă că Occidentul trebuie să renunţe la speranţa că optimismul anilor ’90 va reveni odată ce Vladimir Putin va dispărea”[3]. 

Al doilea lucru care s-a întâmplat şi care este de-a dreptul straniu sunt  declaraţiile  pe care preşedintele Vladimir Putin le-a făcut potrivit cărora Polonia a început cel de-al Doilea Război Mondial şi că pactul Hitler-Stalin ( denumit Ribbentrop-Molotov) a fost forţat prin acordurile încheiate de britanici şi francezi cu Germania lui Hitler. Nu vom discuta substanţa enunţurilor, pactul Hitler-Stalin, mai pe şleau, nu era o alianţă obişnuită, ci un tratat prin care Germania şi Uniunea Sovietică rezolvau problema interferenţelor spaţiului de interes situat între cele două de la Marea Baltică la Marea Neagră. La 15 august 1939, ora 4.30, ambasadorul german la Moscova, von Schulenberg primeşte o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: 

„Evoluţiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergenţe de concepţie ideologică nu exclud existenţa unor relaţii rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ …] Spaţiile vitale ale Germaniei şi Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleaşi.[ …] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică şi Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacţie a celor două părţi. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ …] Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică. 

În aceeaşi perioadă se purtau la Moscova negocierile dintre şeful Armatei Roşii şi delegaţiile militare franceză şi engleză. Dar Stalin era deja hotărât. La 19 august, el le explică membrilor Biroului politic: 

„Dacă semnăm cu Franţa şi cu Anglia un pact de asistenţă reciprocă, Germania va renunţa cu siguranţă la Polonia şi va căuta un modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar după aceea evenimentele ar putea lua o turnură periculoasă pentru URSS. Dacă acceptăm propunerea Germaniei, cu privire la încheierea unui pact de neagresiune, aceasta va ataca în mod clar Polonia, ceea ce va duce, inevitabil la intervenţia Franţei şi a Angliei. Europa va cădea atunci pradă dezordinii şi unor grave tulburări. În aceste condiţii, vom avea mari şanse să stăm în expectativă şi să intrăm în război atunci când acest lucru va fi avantajos pentru noi”[4]. 

Afirmaţia că Polonia a început războiul oglindeşte declaraţia lui Hitler că Polonia a fost invadată pentru a-i proteja pe nemţi de brutalitatea poloneză. Totuşi, este revelator faptul că preşedintele Vladimir Putin a considerat în acest moment necesar să redeschidă întrebarea despre cine a început cel de-al Doilea Război Mondial. Putin nu este un bărbat obişnuit, este preşedintele Federaţiei Ruse, aşa că acest fapt nu a trecut neobservat în cancelariile Occidentale dar şi în cele din Estul Europei. După ce a anunţat reforma guvernamentală de la Kremlin, preşedintele Putin a decis să impute Polonia, Franţa şi Marii Britanii responsabilitatea pentru al Doilea Război Mondial, „curăţând” Rusia de orice interacţiune cu cabinetul lui Hitler. 

Pentru francezi, afirmaţia că au provocat războiul prin încheierea de acorduri cu Germania nazistă atinge o coardă sensibilă aceea a ocupaţiei germane a Franţei. De asemenea, declaraţia îi va îngreuna pe germani să se apropie de Rusia. Pentru germani, al căror obiectiv istoric principal este de a permite ca al Doilea Război Mondial să alunece în uitare, discuţia despre cine a început este ultimul lucru pe care vor să-l facă. Pentru a încerca să conştientizăm acest lucru, trebuie să ne amintim că Marele Război Patriotic, aşa cum se numeşte al Doilea Război Mondial în Rusia, este „înfipt” adânc în conştiinţa naţională rusă datorită în primul rând efortului uman considerabil depus. Preşedintele Vladimir Putin încearcă să „cureţe” Rusia de responsabilitatea războiului, susţinând că Polonia, într-un fel, a forţat Rusia se acţioneze iar ruşii şi germanii să invadeze Polonia.  

Declaraţia lui Putin este importantă din punct de vedere politic deoarece dreapta europeană a crescut în vizibilitate şi putere, iar un segment al acesteia vrea să rescrie istoria. Ruşii s-au jucat cu sprijinirea unei aripi drepte în creştere de ani de zile, iar acest lucru plasează Rusia în această poziţie. Putin susţine că nu totalitarienii, ci democraţiile liberale au început cel de-al doilea război mondial şi, prin urmare, afirmaţia democraţiilor liberale asupra superiorităţii morale este falsă. Problema este că, afirmând acest lucru atât de răspicat, Putin înstrăinează Franţa şi dă dureri de cap Germania. 

Aproape toţi membrii NATO l-au condamnat pe preşedintele Putin pentru părerea sa despre originile celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci de ce a făcut această acuzaţie acum? Cred că cheia a fost acuzaţia împotriva Poloniei. Putin nu se aşteaptă la un război împotriva Franţei sau a Germaniei, dar este îngrijorat de Polonia care creşte din punct de vedere economic şi militar pe zi ce trece şi asta are de-a face cu vecinătate apropriată a Rusiei-Belarus, care împarte graniţele cu Polonia la vestul său şi Rusia la est. Belarusul este prins între statele baltice şi Ucraina. Balticii sunt în NATO, iar Ucraina, deşi s-a schimbat puţin, este în mare parte ostilă Rusiei. Pentru Rusia, teritoriile tampon, situate între Federaţia Rusă şi Occident sunt indispensabile, iar pierderea lor reprezintă o ameninţare la adresa securităţii sale naţionale. În acelaşi timp Rusia şi-a asigurat flancul sudic, deţinând controlul asupra Marii Negre în defavoarea ţărilor riverane.

În cazul în care un conflict ar izbucni, Rusia ar vrea să fie blamată Poloniei. Ridicând întrebarea cum a început al doilea război mondial, Rusia încearcă să schimbe percepţia Poloniei de la o naţiune victimă la un agresor istoric. Şi făcând acest lucru, Vladimir Putin îi poate avertiza şi pe polonezi, precum şi pe americani, să nu creadă nici măcar un minut că războiul nu se află în discuţie. 

În acest sens, restructurarea guvernului rus are sens. Era o birocraţie lipsită de forţă, care avea dificultăţi în alinierea economiei sale la acţiunea militară. Prin urmare, este rezonabil să ne întrebăm dacă încercările lui Putin de a redefini istoria şi guvernul au fost concepute ca pregătiri pentru război sau pentru victorie prin intimidare?. 

În acest timp, după numeroase amânări, preşedintele Donald Trump urmează să dezvăluie „Tranzacţia secolului/Deal of the Century” – planul său de pace pentru Orientul Mijlociu dintre Israel şi Palestinieni după cum informează surse din SUA şi de la Ierusalim. El l-a invitat pe premierul Benjamin Netanyahu şi pe liderul opoziţiei denumită Kahol Lavan, Benny Gantz, la Casa Albă pentru eveniment, fiind decis să nu aştepte până la a treia rundă de alegeri din Israelului care are loc pe 2 martie. Un moment important pentru Israel derulat în aceste zile, adunarea a zeci de lideri mondiali, regi, preşedinţi şi prim-miniştri la Ierusalim pe 23 ianuarie, pentru 75 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare nazist de la Auschwitz-Birkenau a fost un eveniment diplomatic mai mare decât se aştepta. Ce ne spune aceste eveniment: acceptarea internaţională, fără precedent, a Ierusalimului ca şi capitală a Israelului.

Moscova nu stă deoparte. Rusia continuă să disloce din membrii UE şi ai NATO implicându-i în diferite acorduri bilaterale referitoare la energie, fie că este vorba de gaze, petrol sau energie nucleară. Va continua să exporte echipamente militare atât în Europa cat şi în Orientul Mijlociu şi va folosi „măsurile active” pentru a destabiliza ţările din estul Europei. 

Ţinta anului va fi Polonia şi datorită frământărilor politice interne dar şi datorită conturării unui nou pol de putere militară împreună cu SUA şi România. Polonia şi România vor fi supuse unui război hibrid de o mare intensitate în anul curent mai ales că urmează alegeri parlamentare la Bucureşti iar în Polonia demonstraţii ostile guvernării. Va apărea un nou sistem de alianţe în Europa în cazul în care actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, va mai câştiga un mandat şi se pare că deocamdată nu are un contracandidat pe măsură nici în propriul partid şi nici la Democraţi? Eu cred că da. 

NATO va începe elaborarea noului Concept Strategic pentru următorul deceniu care va lua în considerare posibila escaladare nucleară a Rusie şi creşterea economică şi militară Chinei dar şi problemele de mediu. Omul pe care eu îl văd figura centrală politică a Europei va fi preşedintele Franţei EmmanuelMacron. De ce ? În ciuda mişcărilor interne el va reuşi să coalizeze forţele politice noi ale Europei pentru o schimbare a acesteia odată ce Cancelarul Merkel va părăsi scena politică în 2021 sau poate intempestiv, mai devreme. 

Până acum, Merkel a răspuns la întrebarea pentru cât timp mai vrea să rămână Cancelar cu referirea la sfârşitul perioadei legislative, deci 2021. Ea este dispusă să schimbe direcţia – a demonstrat-o când a renunţat în mod surprinzător la conducerea propriului partid, CDU. S-ar putea să declare peste noapte că demisionează, aşa cum a făcut-o unul din predecesorii ei, Willy Brandt, în 1974. Atunci Macron va avea un candidat german de loc confortabil Annegret Kramp-Karrenbauer, un om al cărui tată a fost prizonier la americani şi s-a întors la finele războiului acasă, faţă de mulţi din cei care au fost prizonieri la ruşi, de unde puţini s-au mai întors din prizonierat, ceea ce a făcut-o să considere, de-a lungul, timpului relaţia cu America extrem de importantă. 

Voi vorbi despre un conflict redeschis, acela dintre Varşovia şi Moscova datorat puterii militare şi importanţei geopolitice a Poloniei în ultima decadă. Se conturează un nou centru gravitaţional de putere din care vor face parte ţările din flancul estic, foste în lagărul comunist şi care împreună cu SUA vor forma baza unei alte forme de Alianţă pe care Occidentul o rejectează şi este gata s-o cedeze influenţei Rusiei în schimbul unor avantaje consistente economice. Probabil că ceea ce va spun vă pare absurd. Nu, nu este, este o previziune a mea care mi-a fost confirmată de întâlnirea Macron-Putin de la Paris. Citiţi printre rândurile declaraţiilor de la Paris şi veţi vedea că am dreptate.  În timp ce Rusia a înfruntat până acum numărul tot mai mare de sancţiuni impuse de Statele Unite şi Uniunea Europeană de la „confiscarea” din 2014 a Crimeei şi de la invazia din estul Ucrainei, Occidentul are puterea de a reduce sancţiunile dure asupra Moscovei pe termen lung. 

Cu toate acestea, aproape sigur se va abţine să facă acest lucru în 2020, deşi ar putea încetini unul dintre proiectele de conducte de gaze naturale ale Rusiei şi ar putea reduce capacitatea acesteia de a vinde hardware militar în străinătate. Sancţiunile au afectat în mod semnificativ economia Rusiei, forţând Moscova să reunească un volum semnificativ de comerţ, în special cu produse alimentare şi au determinat-o să încerce să-şi facă industriile mai puţin dependente de importuri. Moscova a reuşit să anuleze sancţiunile, deşi continuă să flirteze cu recesiunea de la restabilirea creşterii modeste după criza economică din 2015-2017. 

Însă politica externă agresivă a Rusiei, care a inclus încercări de asasinate politice în Europa şi amestecuri electorale în Occident, face ca riscul unor sancţiuni suplimentare să fie foarte real. În timp ce Uniunea Europeană nu a arătat vreun apetit să-şi ridice regimul de sancţiuni împotriva Moscovei, ea a păstrat sancţiunile în vigoare, deoarece Rusia nu retras trupele şi ajutorul acordat separatiştilor în Ucraina. În schimb SUA, prin senatorii din Congres şi nu numai, nu s-au dovedit dispuşi să reducă treptat sancţiunile şi au continuat să ameninţe Rusia cu şi mai multe sancţiuni. 

Congresul şi administraţia Statelor Unite au adoptat noi sancţiuni care vizează exporturile de energie din Rusia. Exporturile de energie reprezintă o sursă importantă de venit pentru Rusia, iar eforturile de extindere a infrastructurii care face posibilă vânzarea de gaze naturale a atras atenţia parlamentarilor din SUA. Congresul a vizat conductele de gaz natural TurkStream şi Nord Stream 2 într-o prevedere din Legea privind Autorizarea Apărării Naţionale care a trecut la vot pe 17 decembrie, lege care stabileşte de fapt bugetul de apărare al SUA pentru 2020. 

Având în vedere că sancţiunile vizează numai entităţile care furnizează nave maritime care „pozează” conductele de transport , este puţin probabil să afecteze în mod semnificativ TurkStream, deoarece ţeava/conducta este deja instalată (cu excepţia cazului în care se adaugă o conductă suplimentară la proiect), dar ar putea avea încă impact asupra instalării conductelor finale pe traseul Nord Stream 2. Chiar dacă o face, totuşi, Moscova poate găsi probabil furnizori ruşi de vase de pozare a conductelor pentru a finaliza proiectul, deşi acest lucru îl va întârzia şi îi va creşte probabil costurile. În cazul în care Statele Unite vor decide să sancţioneze Rusia mai aspru, aceasta are la îndemână o opţiune: Legea contravenţiilor prin intermediul sancţiunilor americane, CAATSA, (este o lege federală a Statelor Unite care impunea sancţiuni Iranului, Coreei de Nord şi Rusiei. Proiectul de lege a fost adoptat pe 27 iulie 2017, 98–2 în Senat, după ce a trecut de Camera 419–3). 

CAATSA sau Legea contravenţiilor conferă administraţiei Trump puterea de a aplica sancţiuni secundare ţărilor precum Rusia în sectoarele energiei şi apărării. Perspectiva aplicării efective a CAATSA apare în primul rând în legătură cu vânzările de arme de înaltă tehnologie. Prin CAATSA, Statele Unite ar putea impune sancţiuni oricărei ţări care cumpără echipamente militare din Rusia, precum Turcia şi India, care au comandat ambele sisteme de apărare aeriană S-400 din Rusia. Restrângerea accesului Rusiei la pieţele globale poate afecta industria deja agitată a Rusiei, deşi amploarea exporturilor de apărare ruseşti este mică în comparaţie cu alte surse de venituri ale guvernului. 

Dar, în cele din urmă, în timp ce sancţiunile vor deprima economia Rusiei şi capacitatea sa de a-şi conduce afacerile în întreaga lume, este puţin probabil să ajungă la extrema în care Occidentul încearcă să facă ca economia Rusiei să se prăbuşească. În acelaşi timp, este puţin probabil ca Rusia să-şi retragă acţiunile din străinătate  şi să renunţe la Crimeea, ceea ce înseamnă că Occidentul va susţine nivelul actual al sancţiunilor. Unii membri ai Congresului Statelor Unite s-au dovedit totuşi mai puţin preocupaţi de bune intenţii faţă de Rusia revanşardă şi au promovat proiectele de lege pentru sancţiuni draconice. O măsură introdusă în Congres, în februarie 2019, de Senatorul Graham Lindsey (R-SC) şi denumit Actul privind Apărarea securităţii americane împotriva agresiunii Kremlinului (DASKA), ar impune sancţiuni de anvergură elitelor politice din Rusia, instituţiilor financiare şi sectorului său energetic (deşi versiunea actuală a proiectului de lege DASKA este mai slabă decât una care nu a reuşit să devină lege în 2018). 

Dacăaceste măsuri ar fi trecut şi sancţiunile ar fi urmat, Rusia ar cădea probabil în recesiune. Chiar dacă proiectul de lege va fi trecut, preşedintele american Donald Trump s-ar putea opune prin veto, având în vedere consecinţele sale. Dar Rusia încă se teme de efectele posibile ale proiectului de lege, având în vedere severitatea lor potenţială, punerea în aplicare a acestor sancţiuni ar duce la restricţii semnificative asupra capacităţii Rusiei de a accesa valute străine sau de a genera venituri din exporturile de energie. 

Rusia şi Europa 

Rusia ocupă o poziţie neobişnuită pe scena mondială. Sub preşedintele Vladimir Putin, Moscova a demonstrat în mod repetat că are capacitatea de a destabiliza ordinea internaţională, dar nu şi capacitatea de a umple vidul pe care îl creează. În timp ce Rusia nu are forţa militară pentru a contesta supremaţia SUA, însă nimeni, în special alianţa NATO nu-i ignoră capacităţile militare. A atras atenţia utilizarea de către Moscova a vânzărilor de arme şi angajamente militare pentru a construi legături cu ţările din Asia, Africa şi America Latină. Rusi face legea în Siria şi Libia unde Europa nu prea există. Exporturile sale masive şi în continuă creştere de combustibili fosili în Europa oferă Rusiei un avantaj suplimentar. 

Chiar dacă Moscova menţine o influenţă largă pe scena globală, nemulţumirea se produce acasă. Putin a dominat scena politică rusească de mai bine de două decenii, dar popularitatea lui se menţine pe fondul unei economii în recesiune şi a unui efort profund nepopular de reformă a pensiilor. Acest lucru poate deschide un spaţiu pentru adversarii săi politici de a atrage atenţia asupra corupţiei şi violenţei care i-au marcat mandatul. Odată cu sancţiunile sale împotriva Rusiei, Statele Unite au adăugat o serie nouă de probleme lui Putin. Şi oficialii americani, inclusiv membrii Congresului, văd în continuare Rusia ca un inamic care a intervenit la alegerile din SUA şi continuă să lucreze împotriva intereselor americane de securitate naţională din întreaga lume. 

Însă, din motive dificil de determinat, preşedintele american Donald Trump s-a dovedit rezistent la măsuri, aşteptând, probabil, oportunitatea de a încheia un acord cu Rusia în domeniul armelor nucleare. În consecinţă Rusia îşi continuă nestingherită eforturile de a destrăma unitatea UE şi a NATO. S-a aliat cu China şi Iranul şi au început manevre militare comune în Oceanul Indian şi în Marea Omanului, a anunţat într-un comunicat Beijingul, pe fondul tensiunilor cu Washingtonul pe tema acordului nuclear iranian. Anunţul survine într-un context de tensiuni între Iran şi SUA după retragerea unilaterală a Washingtonului, în 2018, din acordul internaţional din 2015 privind programul nuclear iranian. Ministerul Afacerilor Externe chinez a remarcat că aceste exerciţii fac parte „dintr-o cooperare militară normală” precum cea din 2018 în exerciţiile desfăşurate sub denumirea Vostok sau Tsenter 2019. La ele va participa, din partea marinei chineze, nava sa cu echipamente antirachetă, Xining. 

Reuters notează că Marea Omanului este o cale navală deosebit de sensibilă, deoarece face legătura cu Strâmtoarea Ormuz – prin care trece circa o cincime din ţiţeiul lumii. Kremlinul, în acelaşi timp, continuă eforturile de a se amesteca în toate alegerile care interesează politica lor internaţională. Guvernul Statelor Unite îşi consolidează eforturile de apărare a sistemelor de vot înainte de votul prezidenţial din 2020, deşi nu se aşteaptă ca aceste eforturi să descurajeze complet ingerinţele ruseşti. Moscova a utilizat în mod eficient o serie de tactici asimetrice cu costuri reduse împotriva SUA sau a europenilor, în ceea ce şefii serviciilor de securitate naţională numesc un efort general pentru a semăna haosul şi instabilitatea în ţările ţintă. 

Dezinformarea a fost o altă tactică favorizată. Majoritatea serviciilor de informaţii occidentale colectează informaţii şi apoi le analizează pentru a ajuta decidenţii să ia decizii mai bune. Serviciile de informaţii ruse au fost întotdeauna diferite de cele Occidentale. Au fost diferite în zilele sovietice şi sunt încă diferite şi astăzi. Aceştia folosesc mai mult timp şi depun eforturi în lucruri precum am văzut în 2016: dezinformare, subversiune, sabotaj, război informaţional, proceduri în care au investit ani de zile şi acestea sunt mijloacele asimetrice, care aduc cu ele o mare putere de penetrare. Ruşii au făcut-o în esenţă de la începutul statului sovietic în 1917 iar acum avem un preşedinte al Federaţie Ruse care se numeşte cu mândrie un chekist pentru că a fost crescut în acest spirit în timpul URSS. 

Moscova se uită în arealul din vecinătatea ei şi ce constată? Că sunt ţări care încă îi sunt prietene şi-i acceptă politica în grade diferite, precum Serbia, Ungaria, Cehia, Moldova. Kremlinul îşi creşte influenţa în Serbia în sprijinul obiectivului strategic al Rusiei – prevenirea integrării statelor balcanice în Occident. Kremlinul a asigurat noi acorduri de securitate şi economice cu Serbia. Uniunea Economică Eurasiatică (EEU), condusă de Rusia, a semnat un acord de liber schimb cu Serbia. Rusia lansează noi proiecte de infrastructură şi energie, inclusiv un centru de cercetare nucleară. Rusia a vândut Serbia sisteme avansate de apărare aeriană şi a semnat mai multe acorduri cu agenţiile de ordine din Serbia. Kremlinul îşi foloseşte, de asemenea, operaţiunile de informare pentru a submina normalizarea relaţiei dintre Serbia şi Kosovo. 

Discuţiile de normalizare s-au oprit de mai bine de un an, ceea ce împiedică Kosovo sau Serbia să intre în Uniunea Europeană. Kremlinul se confruntă cu o serie de eforturi în Balcani, inclusiv cu încercările sale de a aprofunda şi mai mult cooperarea militară cu Serbia şi de a extinde EEU în Balcani.  Aşadar, voi vorbi puţin despre Ceka. Ceka a fost serviciul iniţial de securitate şi informaţii sovietice, iar în fiecare a opta zi a lunii Decembrie, ruşii sărbătoresc ziua Cekistului, iar Putin face întotdeauna un moment important de a fi în ţară pentru ziua chekistului, pentru că se vede un membru mândru al acestor servicii, care sunt foarte diferite de serviciile Occidentale. Să luăm exemplul Pakistanului. Cu toţii am începe cu ideea că majoritatea ţărilor au o armată, dar, spre exemplu, în Pakistan, armata are o ţară, deci în Rusia avem aproape aceeaşi situaţie în care este o ţară care foloseşte serviciile de informaţii ca arma principală, iar preşedintele este cineva care priveşte conducerea de stat aproape ca şi cum ne uităm la operaţiunile de informaţii de pe continent sau de aiurea. Conducătorii politici ai Bulgariei fac schimburi de vizite cu preşedintele Putin. 

Premierul bulgar Boiko Borisov îl aşteaptă pe preşedintele rus la Sofia în 2020 pentru a sărbători împlinirea a 140 de ani de relaţii diplomatice între cele două tări. Ca şi Ungaria, Bulgaria este interesată de gazele ruseşti, de care este dependentă. Pe teritoriul ei va trece o ramură a gazoductului TurkStream, alternativă la defunctul South Stream, care aducea gaze naturale ruseşti direct în Turcia, apoi în Bulgaria şi Serbia, iar de acolo în Ungaria. Bulgaria a obţinut accesul la gazele ruseşti din conducta „TurkStream”, informează compania „Bulgargaz”, citată de Rador. Potrivit unor surse din compania bulgară, pe 30 decembrie 2019 a fost semnat un acord adiţional cu „Gazprom Export”, care prevede schimbarea punctului de livrare a gazelor în Bulgaria: nu prin Negru-Vodă (în România), ci prin zona Strandja (Bulgaria). 

Bulgaria şi Ungaria sunt membre ale NATO şi UE, structuri incompatibile cu interesele Rusiei. În Cehia, preşedintele Miloö Zeman este un un prieten al lui Putin. În politica externă a ţării sale, una din cele mai avansate economic din fostul bloc comunist, Zeman s-a poziţionat adesea contra guvernului şi este considerat cel mai influent şi fidel aliat al Kremlinului în Europa Centrală. Ceea ce este senzaţional este că la începutul anului 2019 premierul maghiar Orban le-a spus diplomaţilor americani că vrea ca ţara sa să fie „neutră, ca Austria“, în eforturile Washingtonului de a împiedica extinderea influenţei Rusiei şi Chinei, după cum scrie The Wall Street Journal. 

Austria a rămas neutră de la finele celui de-al Doilea Război mondial când a fost împărţită în cinci părţi de aliaţi. Apoi, Budapesta a insistat pe renegocierea acordului de finanţare a proiectului prin care o companie rusă extinde centrala nucleară maghiară Paks[5]. Budapest s-a instalat pe orbita Rusiei lui Putin. Iar Putin a fost primit de Orban la Budapesta cu un cadou: cu doar câteva ore înainte de conferinţa de presă comună a celor doi şefi de state, diplomaţia ungară şi-a exercitat dreptul de veto în privinţa unei declaraţii comune a NATO referitoare la Ucraina pe motive că aceasta nu conţine referiri la obligaţia Kievului de a proteja drepturile etnicilor maghiari care trăiesc acolo. 

Ulterior, veto-ul a fost retras deoarece propunerile maghiare au fost incluse în document. În urmă cu cinci ani, Orban a spus că etnicii maghiari din vestul Ucrainei ar trebui să primească cetăţenie dublă şi autonomie, dacă vor. În totdeauna premierul ungar s-a prevalat de comunităţile maghiare din exteriorul graniţelor în ceea ce priveşte campaniile electorale maximizând dorinţele acestora. El a mizează în alegeri din ţară pe voturile etnicilor maghiari din diferite ţâri. În Moldova, preşedintele Igor Dodon îi sperie pe moldoveni încă din vară că ar putea rămâne fără gaze din ianuarie 2020 din cauza Ucrainei. Soluţiile salvatoare – el, mărinimia Rusiei şi Vladimir Putin, scrie Deutsche Welle. Ca o concluzie pot spune că evoluţiile de la Moscova ar putea fi rezultatul unei lupte de putere între facţiunile conservatoare şi cele progresiste situate pe orbita domnului Putin. Sistemul preşedintele Putin este un „regim unic” sau cum zic americani „One man show!. Toate aceste remanieri sunt necesare doar pentru a asigura cancelariile occidentale şi nu numai că situaţia, pe mai departe, nu se va schimba, ba dimpotrivă se va consolida.  

[1] Tehnologia de înaltă precizie care explică exactitatea uluitoare a asaltului cu rachete balistice de rază scurtă, Fateh, a Iranului asupra bazei aeriene americane Ain Al Asad din Irak, la 8 ianuarie, a venit de la Moscova. Sistemul global de navigaţie GLONASS, versiunea rusă a GPS-ului american, a redus eroarea de direcţionare a rachetelor la doar 10 metri. Această semnificaţie a acestei capacităţi, care a luat prin  surprindere sistemele de informaţiile americane şi israeliene, este aceea că rachetele Iranului pe distanţe scurte şi medii pot ajunge în orice punct din Orientul Mijlociu, care este neprotejat de sisteme anti-rachete eficiente şi cu o rază de 700 km.

[2] Model kazah-Mişcarea lui Medvedev la Consiliul de Securitate al Rusiei, pe care îl prezidează preşedintele Putin, a adăugat speculaţii că Putin ar putea căuta să copieze calea unei foste republici sovietice, Kazahstan, pentru a-şi păstra puterea peste termenul dat de preşedinţia sa. În luna martie trecută, Nursultan Nazarbayev, preşedintele „all time” al Kazahstanului, a renunţat la funcţia prezidenţială, dar a devenit preşedinte al Consiliului de Securitate pe viaţă – făcându-l brokerul de putere. În reforma sa constituţională, Putin a acordat o importanţă mai mare unui Consiliu de Stat pe care l-ar putea face sediul influenţei sale viitoare. Există, de asemenea, Consiliul de Securitate al Rusiei, unde este preşedinte şi unde l-a introdus pe Medvedev drept vicepreşedintele.

[3] În Rusia, generaţiile tinere intră treptat pe coridoarele puterii şi îşi asumă poziţii de responsabilitate şi influenţă. Aceasta este în parte o politică deliberată a Kremlinului: 44 funcţionari cu vârste de treizeci şi patruzeci de ani au fost numiţi recent guvernatori ca parte a unei iniţiative care ar putea face parte din încercarea lui Vladimir Putin de a stabili o viitoare putere a elitei ruse sau, poate, chiar succesorul său direct. Dar procesul este mai larg: astăzi, jumătate din funcţionarii publici ruşi au vârsta de 39 de ani sau mai tineri, ceea ce înseamnă că nu păstrează amintirile din copilărie despre Uniunea Sovietică.

[4] Citate preluate din bibliografia postată pe Wikipedia

[5] Proiectul nuclear este finanţat cu un credit de zece miliarde de euro de Rusia, iar guvernul Ungariei a convenit cu Moscova să înceapă rambursările după ce cele două reactoare noi vor fi conectate la reţea şi vor începe producţia. Contractul prevedea iniţial că Ungaria va începe să plătească ratele din 2026, când reactoarele ar fi trebuit să fie operaţionale. Însă proiectul este întârziat cu doi ani, iar Ungaria ar fi ieşit în pierdere dacă nu modifica termenii. Rosatom a fost aleasă în 2014 să extindă centrala cu două reactoare. Buda­pesta a făcut secrete condiţiile contractului de finanţare.