În ultimii 20 de ani, relevanța NATO a fost pusă de multe ori la îndoială,  atât de unii politicieni, cât și de voci din media. Dezbaterea care ne-a marcat traseul din 1990 până astăzi a fost dacă avem nevoie de NATO. Putin a încheiat dezbaterea. Am experimentat, pentru prima dată din 1945, anexarea unui teritoriu european prin mijloace militare, spunea Malcolm Rifkind, președintele Comitetului pentru Apărare din Parlamentul Britanic. Astăzi, datorită președintelui Vladimir Putin, NATO a redevenit relevant. Summitul recent încheiat a demonstrat că unitatea nu este de monolit (la fel ca și în UE), dar există un consens asupra strategiei pe care Alianța urmează să o desfășoare în viitor pentru a descuraja acțiunile militare ale Federației Ruse sau pentru a contracara Statul Islamic în Orientul Mijlociu. De asemenea, remarcăm o schimbare de viziune asupra viitorului organizației, care, vrem sau nu, se îndreaptă spre globalizare, în primul rând datorită amenințării teroriste transnaționale. Noii parteneri (de gradul 1) sunt Finlanda, Suedia, Georgia, Iordania și Australia.

Summitul NATO a subliniat, în primul rând, temerile est-europenilor privind implicarea Federației Ruse în fostul spațiu de influență sovietic și măsurile militare de pregătire a unui răspuns care să descurajeze eventualele intenții agresive ale Moscovei în Europa Centrală și de Est. Vrea Rusia o confruntare cu Occidentul? Nu. Vrea să ia decizii în fostul spațiu sovietic pe care intenționează să-l reconstituie, din bucăți, întocmai ca pisele unui joc de puzzle. Azi, Ucraina, mâine, Moldova, apoi, poate, Belarus sau Kazahstan. Însă mereu cu un ochi deschis asupra țărilor baltice sau a spațiilor pe care altădată le controla fosta Uniune Sovietică.

Cum va acționa Vladimir Putin în continuare?

Impredictibil. În primele două mandate de președinte, el s-a comportat ca un naționalist agresiv, pentru a aduce Rusia înapoi în anii ’70 din punct de vedere militar, dar s-a dovedit pragmatic în ceea ce privește politica externă, fiind mereu pregătit pentru a coopera cu Occidentul. O schimbare a putut fi remarcată atunci când a devenit prim-ministru. Acum a devenit însă președintele atent la moștenirea pe care o lasă Rusiei. Mai naționalist decât înainte și mai implicat în misiunea istorică pe care o întrevede Rusiei. Nu are critici ai politicii sale prin preajmă, are doar siloviki, funcționari conștiincioși și obedienți, de aceea eventualele predicții sunt greu de realizat. Liderul de la Kremlin operează fără un control din partea anturajului.

Ce face NATO?

NATO a fost creat în jurul unei forme de amenințare care astăzi nu mai există. Este vorba de o amenințare militară eminamente convențională, căreia i s-a adăugat o componentă importantă, nucleară. NATO este acum în fața unor amenințări non-tradiționale, precum cele din Ucraina și Orientul Mijlociu. Ce includ acestea? Sprijinul mișcărilor politice ostile UE, penetrarea industriilor strategice, influența furnizorilor de energie (din Federația Rusă) în cadrul guvernelor unor state (Gazprom dicta legile în Bulgaria), radicalizarea mișcărilor etnice pro-ruse (Ucraina, Transnistria, Găgăuzia) și crearea de enclave psihologice (Lituania), atacuri cibernetice prin proxi (virușii Sanke sau Dragonfly/Ursul energetic), toate sub o presiunea unei forțe militare convenționale gata de atac. Acesta este ceea ce  numim război hibrid. Cât privește Crimeea, rușii au folosit un astfel de război, pentru care NATO nu a fost pregătit și care a constat în mod concret în: utilizarea de agenții ruși a unei campanii de dezinformare, a unui război cibernetic, subminarea administrației locale, controlul media în timp ce se sădea ura împotriva administrației centrale de la Kiev printre locuitorii peninsulei. În final, s-au infiltrat trupe speciale în interiorul teritoriului și apoi s-au masat mii de militari la granița dintre Ucraina și Federația Rusă, a căror presiune a creat psihoza unui atac iminent. În aceste condiții, Readiness Action Plan (Planul de Ațiune) și crearea Forței de Reacție Rapidă sunt două elemente de referință în ecuația misiunii fundamentale a NATO: apărarea colectivă. Inclusiv noile exerciții militare vor trece de la scopul avut până acum de pregătire pentru managementul unei crize la pregătirea pentru apărarea colectivă. De asemenea, introducerea sub umbrela Art 5. al Tratatului de la Washington a celei de-a cincea dimensiuni a spațiului de luptă, cibernetică (cele patru dimensiuni erau terestră, navală, aeriană și cosmică) va crea o forță de răspuns în cazul în care spațiul virtual va fi atacat de forțe ostile membrilor Alianței. De aici apare necesitatea primei reglementări a acestui spațiu în zona instituțională a fiecărei națiuni membre. Refacerea planurilor de contingență și apariția unora pentru statele din sud reprezintă, alături de crearea celor cinci comandamente regionale, cât și a bazelor de primire a contingentului de reacție rapidă (depozite de logistică și de comandă și control înaintate), o contribuție importantă la consolidarea militară a flancului estic. Aceste măsuri nu înlocuiesc alocarea de 2% din PIB în țările din zona est-europeană și a 20% pentru înzestrare din bugetul militar al fiecărei națiuni din Alianță. Pasul următor este semnarea documentelor de angajament pentru realizarea, pe plan național, a celor convenite. Guvernele naționale trebuie să demonstreze hotărâre în îndeplinirea angajamentelor asumate.

Jocul de puzzle al Rusiei

Jocul Rusiei nu privește cu necesitate Ucraina de est (cazul Crimeei este cu totul altceva!), ci vizează menținerea neimplicării Ucrainei într-o altă alianță militară, precum NATO, sau integrarea în UE. În aceste condiții, crearea unei provincii (Novarussia) în cadrul Ucrainei este soluția pe care Moscova a oferit-o la recenta reuniune de la Minsk, unde, pe șleau spus, Kievul a capitulat, acceptând la masa negocierilor pe separatiștii pro-ruși. De fapt, semnarea acordului de asociere a Ucrainei la UE nu înseamnă mare lucru. Probabil, Kievul va îndeplini într-o zi cerințele de aderare, dar, deocamdată, Ucraina este încă un stat în formare, după implozia URSS, în 1991. În anii care au trecut, puterea de la Kiev nu a reușit, și datorită corupției endemice, să se organizeze administrativ, astfel încât instituțiile guvernamentale să se consolideze iar armata să se modernizeze. Economia este în pragul colapsului, iar din punctul de vedere al alimentării cu energie electrică sau gaz, Ucraina este în stare de asediu (energia electrică s-a raționalizat, deși 24% este furnizată de centralele nucleare proprii). Să ne amintim că, în 2008, Putin îi spunea lui George W. Bush, la București, că dacă Ucraina intră în NATO, ea încetează să mai fie un stat unitar.

Cât de puternică este armata rusă?

Rusia are, de fapt, două armate! O armată de elită, formată din forțele speciale (omuleții verzi din Crimeea și estul Ucrainei, în jur de 10% din totalul forțelor terestre) în care s-a investit enorm, fiind adusă la standarde moderne occidentale, și o forță masivă, convențională, care luptă la fel ca în perioada Războiului Rece, o forță similară cu cea desfășurată, spre exemplu, în Georgia, în 2008. Să adăugăm la acest tablou recruții (aduși sub drapel pentru un an), relativ neantrenați și indisciplinați. Calitatea ofițerilor care îi comandă lasă de dorit, de cele mai multe ori. Așadar, Rusia a modernizat a mică parte a forțelor armate, ceea ce nu înseamnă că procesul s-a încheiat. El este în continuă derulare, Rusia investind masiv în dotarea cu echipament modern și în pregătirea militarilor în spații de antrenament moderne (un astfel de poligon a fost construit în proporție de 80% de nemți). Pe primul loc se situează, acum, forțele navale și forțele strategice, care beneficiază de sisteme de rachete și de apărare antiaeriană extrem de moderne (S 400 sau ultimele tipuri de rachetele de tip TOPOL).

Va merge Vladimir Putin mai departe cu amenințările?

Răspunsul este: Da! Dar, în opinia mea, nu va provoca un răspuns al Occidentului prin punerea în aplicare a Art. 5 din Tratatul de la Washington. Va foslosi mijloace diferite și va continua ofensiva în fostul spațiu sovietic. Astfel, atacurile cibernetice, spionajul, provocările de tot felul, cumpărarea de companii din domeniul siderurgic sau energetic ori chiar infrastructură de transport energie, investiții în hidrocentrale, trusturi de presă etc. Vor opera prin etnicii ruși din diferite zone, vor încuraja psihoza în enclavele etnice, vor pune presiune asupra administrațiilor locale și asupra acelora care primesc energie de la Moscova, vor sponsoriza ONG-urile care luptă împotriva gazelor de șist.

Să luăm un exemplu: Estonia. Un membru exemplar al NATO (cheltuiește pentru apărare 2% din PIB!), fiind una din țările de la frontiera NATO în acest nou Război Rece, a fost supusă unui atac cibernetic, în 2007, de hackerii patrioți ruși. Deși, acum, după summitul NATO, Art. 5 acoperă și atacurile cibernetice, în aceste cazuri trebuie determinate mai întâi cordonatele de unde pleacă. Într-un efort colectiv, acest lucru își simplifică complexitatea. De aceea, în Estonia sau în România nu vom vedea modelul Ucrainei de Est, dar vom vedea o intensificare a activității de spionaj și mai mult sprijin pentru mișcările etnice separatiste, vom vedea, de asemenea, penetrarea în industriile strategice, prin firme cu capital rusesc, construite în UE sau SUA, vom avea de a face cu bani negri care vor finanța politicieni corupți. Va putea NATO răspunde la aceste amenințări sau propriile sisteme naționale trebuie să fie active și proactive la astfel de atacuri? Operațiile se vor derula prin structurile naționale proprii. Ucraina a căzut, în principal, datorită sistemului corupt existent în întreaga administrație, în economie și în domeniul financiar.

În definitiv, acum vorbim de un nou Război Rece în care Rusia nu vrea o transformare majoră decât în ceea ce privește ordinea de precădere acolo unde Moscova nu deține un loc de decizie în instituțiile internaționale. Fostul Război Rece a fost condus de lupta ideologică. Occidentul era apărătorul democrației și a piețelor libere, în vreme ce sovieticii țineau să exporte un așa-zis socialism, de factură stalinistă. Ce vor rușii astăzi? Să-și impună voința fără a fi constrânși de instutuțiile internaționale, dar să ia deciziile pe care le doresc în zona pe care o consideră limitrofă. Acest fel a a privi lucrurile înseamnă un fel de pace fierbinte, în care Rusia acționează agresiv, confruntațional, utilizând metode de constrângere și persuadare. România este o țară de graniță și, de aceea, administrația actuală are pe umeri o uriașă povară de securitate națională.