Pericolul terorismului transnațional în secolul al XXI-lea este abia la început, fiecare dintre noi fiind o posibilă țintă aici, în țară, cât și în afară. El a continuat să existe și după 11 septembrie 2001, ziua care a zguduit America, dar și întreaga planetă. S-au schimbat denumirile organizațiilor teroriste și metodele de implementare a ideologiei fundamentaliste, iar liderii în vârstă au fost înlocuiți cu lideri tineri, plini de energie, dar și de… demență! Astăzi, în cancelariile occidentale sau în birourile NATO se discută, în noile circumstanțe, strategia militară în abordarea terorismului transnațional.

Cum definim acestă strategie? În Grecia Antică, aceasta era definită ca fiind arta de a aranja cursul evenimentelor într-un război. Astăzi, în dicționarul de termeni militari realizat de Colegiul de Război de la Universitatea Națională de Apărare din Washington găsești nu mai puțin de opt definiții ale strategiei militare. Ciudat este că, în condițiile în care la două granițe ale Alianței Nord-Atlantice sunt confruntări militare în plină derulare (la granița României cu Ucraina și la granița Turciei cu Siria), unii politicieni mai cred că o linie trasată cu creion roșu sau albastru pe o hartă militară deținută de un Stat Major sau o listă de obiective strategice reprezintă, în fapt, o strategie militară suficientă pentru securitatea națională a unei țări. Lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Definirea și aplicarea strategiei militare poate duce la victorie sau la înfrângere. În mai 1989, în revista Military Review, colonelul Arthur F. Lykke Jr. lansa o definiție pragmatică, aflată și azi la baza strategiei predate la US Army War College (în paranteză fie spus, articolul fusese exclus de pe lista celor care pot fi publicate în vederea pregătirii cursanților în anul de învățământ 1981!). Lykke a distilat întreaga definiție într-o ecuație simplă: Strategia = obiectivele finale + resursele utilizate + căile folosite (Strategy = Ends + Means + Ways). Pentru scopul acestei discuții, voi oferi și definiția aprobată în documentele Pentagonului de președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore al SUA: arta și știința de a angaja forțele armate ale unei națiuni pentru a securiza obiectivele politicii naționale prin aplicarea forței sau amenințării cu forța.

De ce am dat definița strategiei militare?

Pentru că înțelegerea exactă a acesteia ne duce la un dialog strategic pertinent asupra problemelor lumii de astăzi. Și nu trebuie s-o confundăm cu ceea ce înseamnă strategia națională care spune: arta și știința de a dezvolta și utiliza puterile politice, economice și științifice, împreună cu forțele militare ale unei națiuni, pentru a securiza obiectivele naționale. Strategia militară este numai o parte a strategiei naționale și este limitată din punct de vedere tehnologic de la o armată la alta. Pentru momentul actual, putem aprecia că Strategia militară a SUA, elaborată în 2005, sub semnătura lui Donald Rumsfeld, este similară Directivei NSC-68, semnată de președintele Harry Truman și valabilă 20 de ani din momentul aprobării (așa-numita Directivă a Războiului Rece). Aceasta din urmă oferă elemente viabile unei abordări pertinente a evenimentelor actuale, dar și a celor care pot apărea pe termen mediu, în condițiile în care fiecare președinte propune, în mandatul său de patru ani, o nouă strategie militară în funcție de prioritățile politice ale Administrației. În politica militară americană există, de multe ori, documente care marchează evoluția evenimentelor pentru perioade lungi de timp, deși sunt pregătite pentru un mandat prezidențial.

Președintele SUA, Barack Obama, a creionat, în ultimul discurs despre terorismul din Orientul Mijlociu, o strategie militară în câțiva pași. Discursul președintelui american a fost clar în ceea ce privește obiectivele sale – vom slăbi treptat puterea organizației teroriste și, în final, o vom distruge – a declarat Obama, prezentând apoi patru căi de urmat. Prima cale va fi cea a atacurilor aeriene asupra țintelor Statului Islamic din Irak și Siria (ISIS), ținte situate inclusiv în Siria. În al doilea rând, SUA și țări aliate în cadrul operațiunii (la ora actuală, Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Iordania și Franța) vor oferi sprijin grupurilor care luptă împotriva ISIS, incluzând aici Forțele de Securitate Irakiene, trupelor Peshmerga, grupărilor opoziției siriene și formațiunilor paramilitare sunnite irakiene, dar și Gărzii Naționale a Irakului. În al treilea rând, Washingtonul va conduce efortul internațional de a contracara ISIS prin măsuri antiteroriste, precum întărirea sistemului de apărare a propriului teritoriu, oprirea valului de recrutări făcute de teroriști în rândurile comunităților musulmane din Europa și SUA, tăierea canalelor de finanțare ale mișcării teroriste și contracararea măsurilor de răspândire a ideologiei fundamentaliste promovate de aceștia. În al patrulea rând, SUA va asigura ajutor umanitar civililor afectați de activitățile teroriste ale ISIS.

Mijloacele cu care va fi pusă în aplicare această strategie nu au fost devoalate, dar ele transpar din celelalte elemente prezentate. SUA vor desfășura forțele aeriene și grupe speciale de personal militar în zona adiacentă sau chiar în teatrele de operații, forțe care să participe la conducerea acțiunilor în teren pentru sprijinirea unităților militare irakiene, și vor utiliza forța navală staționată în Golful Persic pentru a lansa rachete de croazieră și atacuri aeriene. Neclară în această strategie militară este diferența dintre obiectivele nelimitate și mijloacele relativ limitate utilizate sau poate că președintele american nu a explicat limpede ceea ce generalul Demsey a menționat cu prilejul audierilor din Senat, probabilitatea unei intervenții armate. Pe teren, o grupă de forțe speciale poate face eficient un atac aerian, după ce loviturile inițiale cu rachete de croazieră au distrus țintele fixe și bazele de cantonare și antrenare ale mișcării ISIS. Strategia va fi dusă la capăt pe teren de forțele irakiene, de luptătorii din Armata Siriană Liberă sau de trupele Peshmerga, ceea ce aduce cu sine riscul neîndeplinirii în totalitate a obiectivelor propuse. Strategia prevede un moment important care se derulează după loviturile aeriene: evaluarea distrugerilor provocate capacității de luptă a ISIS. Este de reținut că, pentru adevărații strategi militari, nu există un punct final al unei strategii, ci numai ziua de mâine. O strategie bună este aceea care aduce avantaje față de inamic zi de zi. Pe termen scurt, loviturile aeriene vor slăbi ISIS și vor face nesigur teritoriul ocupat în Siria. Acela va fi momentul în care atacul pe teren poate fi decisiv. Dar să așteptăm să vedem rezultatele primelor acțiuni aeriene.

Carl von Clausewitz a scris că războiul este ca un duel până la moarte, unde fiecare parte omoară sau poate fi omorâtă. Asta înseamnă, de fapt, un război total, ceea ce nu s-a prea întâmplat până acum. În practica zilei de azi, războiul a devenit un dialog politic condus cu mijloace letale. Avem un război cu gloanțe, bombe, rachete de crozieră, mesaje pe twitter, mailuri, materiale video și discursuri, un război în real-time pe toate fronturile militare și media. Interacțiunea militară cu media este una care schimbă regulile jocului și devine un factor perturbator al unei strategii militare fixe. Coaliția va trebui să-și ajusteze continuu metodele de acțiune în fața provocărilor asimetrice ale confruntării actuale din Orientul Mijlociu.

La recenta conferință de la Paris, dedicată războiului global asupra terorismului, discuțiile au adus ca ofertă mai multe avioane din Vest, dar nicio ofertă de trupe combatante în teatrele de operații. Reprezentanți a peste 20 de state, incluzând 10 state arabe s-au alăturat celor din SUA, Canada, Franța, Marea Britanie și Rusia și s-au declarat de acord cu sprijinul Bagdadului în lupta cu jihadiștii sunniți care au creat pe teritoriul Siriei și al Irakului un Califat islamic sub denumirea de Statul Islamic. Credem că, în Siria, există aproximativ 12.000 de combatanţi din cel puţin 50 de ţări – combatanţi străini, inclusiv un mic număr de americani – care au ajuns acolo de la începutul conflictului, în martie 2011, a declarat purtătoarea de cuvânt a diplomaţiei americane, Marie Harf. La reuniune, Canada a fost cea mai vocală, prin declarația ministrului de Externe, John Baird, care a declarat că acest grup terorist violează permanent valorile democratice cele mai dragi Canadei. Canada a desfășurat 70 de militari din forțele speciale în Irak, forțe care lucrează împreună cu cei 1.500 de consilieri americani în vederea coordonării acțiunilor militarilor irakieni și kurzi. Miniștrii de externe au căzut de acord că: vor sprijini noul guvern irakian împotriva grupului Daesh (acronimul, în arabă, al Statului Islamic din Irak și Levant) prin toate mijloacele necesare, inclusiv asistență militară, în funcție de cerințele guvernului irakian, având în vedere prezervarea securității populației civile. Franța și Australia s-au declarat de acord să aloce forțe aeriene pentru a executa bombardamente, în schimb, Turcia, un stat de linie, s-a oferit să acorde doar asistență umanitară și a refuzat ca avioanele Alianței să decoleze de la baza din Incirlik (avioanele americane decolează de pe portavionul USS George H.W. Bush, localizat în Golful Persic). Loviturile aeriene au stabilizat frontul în nordul Irakului, unde acționează trupele kurde peshmerga. Arabia Saudită s-a oferit să asigure o bază de pregătire pentru viitorii militari sunniți irakieni, dar pregătirea ei va dura luni bune. Conform declarației lui John Kerry, ar exista state arabe care doresc să trimită trupe în Irak, dar nu a dorit să le nominalizeze. La conferință, nici Siria, nici Iran, state care au trupe pe teren, nu au participat, aparent datorită obiecțiilor ridicate de Arabia Saudită și de Egipt. Rusia, aliatul Damascului și al Teheranului, a criticat lipsa invitației pentru cele două state. Între Washington și Teheran s-au purtat discuții, dar iranienii au condiționat participarea de obținerea unor înlesniri în negocierile privind programul lor nuclear, inacceptabile însă pentru partea americană.

Cum vede Pentagonul confruntarea cu ISIS?

Secretarul apărării Chuck Hagel vede confruntarea ca pe o bătălie pe trei fronturi:(1) frontul creat de opoziția siriană, (2) frontul creat de kurzii sirieni și irakieni, (3) frontul creat de armata regulată irakiană. Primul front, format din luptători pregătiți în Arabia Saudită, va fi asigurat cu logistică de partea americană (muniții și armament), în vederea creării unui avantaj calitativ pe teren, nu unul numeric. De asemenea, capabilitățile militare, centrele de comandă și comunicații, cât și infrastructura ISIS din Siria sunt vizate de lovituri aeriene americane, dar și ale aliaților. Generalul Martin Dempsey, președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore și principalul consilier al președintelui american, a declarat că președintele Obama va lua în considerare participarea trupelor americane în teatrul de operații, în funcție de elementele proprii fiecărei situații în parte. Deocamdată, în viziunea generalului Demsey, militarii americani (în jur de 1.600) vor participa la misiuni de culegere de informații pentru executarea loviturilor aeriene (militarii americani dislocați în Irak fac parte din controlorii militari de trafic JTACs – Joint Tactical Air Controllers). În fața comisiei senatoriale, generalul Dempsey a precizat că trupele americane pot fi dislocate în teatrul de operații numai dacă SUA nu vor reuși să organizeze o coaliție de forțe împotriva ISIS (coaliția este în curs de formare). Alte scenarii pe care le-a citat, ca exemplu de utilizare a trupelor americane, au fost o ipotetică invazie a orașului Mosul sau cazul unor ținte de pe teritoriul american vizate de teroriști. De asemenea, el a precizat că trupele vor fi prezente în teatrul de operații în cazul în care un portavion american ar fi lovit sau un pilot american ar trebui să fie salvat.

Ce spune președintele Consiliului pentru Relații Externe, Richard Haass?

Președintele Obama a anunțat că va extinde campania militară împotriva ISIS, a spus președintele Consiliului pentru Relații Externe, Richard N. Haass și a adăugat că obiectivul distrugerii acestora este nerealistic, iar cooperarea cu opoziția siriană este îndoielnică. Pentru a crea o capacitate de distrugere realistă, a precizat Haass, Washingtonul are nevoie de o coaliție a statelor arabe sunnite, dar și a unor state precum Iran și Rusia, care pot influența regimul lui Assad. Haass se așteaptă la o creștere nesemnificativă a forțelor americane, în mod concret a forțele speciale în zona operațională din Irak.

De ce este important discursul lui Obama?

Strategia președintelui Obama devoalează, de fapt, două lucruri: o recunoștere a unei amenințări strategice importante pe care o reprezintă ISIS și posibilitatea extinderii atacului asupra ISIS din Irak în Siria. Provocarea teroristă datorată ISIS este însă mult mai importantă decât ceea ce reprezintă pericolul altor grupări teroriste, precum cele din Nigeria, Somalia sau Yemen. Provocarea este datorată unei armate insurgente, echipată și antrenată în teatre de operații militare din Siria. Ideea construirii unei alianțe cu Armata Siriană Liberă este puțin fezabilă, spune Haass, și datorită diviziunii din interiorul acesteia și a  puterii ei militare reduse și incoerente. Cert este că americanii vor suplimenta numărul de consilieri și forțele speciale (care vor acționa împotriva țintelor importante) pentru sprijinul operațiilor armatei irakiene sau a celorlați parteneri (trupele kurde Peshmerga sau miliții sunnite tribale) și ușurarea operațiilor aeriene desfășurate de pe portavioanele americane din Golf. Conform teoriei militare, strategia aeriană, preconizată împotriva ISIS, nu poate distruge definitiv o organizație și nu poate deține/ocupa teritorii. Ea poate slăbi un adversar și-l poate forța să rămână în defensivă. Pentru a fi completă, este nevoie de o colaborare cu forțele militare din teatrul de operații. Și, pentru a fi mai exacți, este nevoie de cooperare cu trupe din Arabia Saudită, Iordania și Egipt (sau alte țări din regiunea Golfului), care au abilități în astfel de teatre de operații din zonele de deșert. Aici apare diplomația oficială care, împreună cu cea militară, se alătură diplomației tribale desfășurată acum de Riad. Tribalismul este marea problemă a Orientului Mijlociu. În timpul Imperiului Otoman, orașele importante din Levant și Arabia (Beirut, Damasc sau Cairo) erau sub controlul direct al sultanului, în schimb teritoriile tribale aveau propriii conducători și propriile legi. Singura sursă acceptată istoric este că Marea Britanie a unit trei vilaiete (mai multe sangeacuri formau un vialet) Bagdad, Basra și Mosul, ca să creeze Irakul de astăzi. Britanicii s-au luptat cu triburile locale în numeroase cazuri pentru a ocupa aceste teritorii și nu este vorba numai de acordul Sykes-Picot între puterile imperiale europene pentru a stabili granițele Orientului Mijlociu. Britanicii au securizat o rută între terenurile petroliere din Basra și portul Haifa, unind teritoriile triburilor din Irakul de astăzi la care s-a adăugat crearea unei regiuni, denumită Transiordania (prin unirea triburilor Muntafiq, Diwaniyah, Karbala și Dulaim), care să facă legătura între Palestina și Irak. La vremea respectivă, un trib, Annazah, condus de Najdi Abdul-Aziz Ibn Saud, a învins pe rivalii lor, Shammar, al căror teritoriu se întindea din Arabia până în Kurdistan. Ibn Saud a încheiat alianțe cu liderii tribali din teritoriile cucerite, alianțe care sunt valabile și astăzi (chiar dacă triburile sunt localizate astăzi în Siria sau Irak). Deci, suprapunerea hărții tribale a lui Ibn Saud cu cea a lui Sykes-Picot crează două regiuni: una bazată pe loialitate și supunere monarhică, în tradiția veche a culturii arabe, și o a doua, bazată pe interesele coloniale ale celor care au condus Orientul Mijlociu și ale elitelor urbane din marile localități din regiune. Britanicii nu au reușit o ocupare completă și o unire totală a triburilor, deși au făcut eforturi de a lega regiunile tribale cu marile aglomerări urbane și de a impune cultura occidentală. Explozia producției de petrol a dat și mai multă putere acestor triburi. Statele de acolo trăiesc în interior după reguli imemoriale, într-o continuă luptă, schimbare de alianțe și cuceriri de teritorii unii de la alții. Acolo, istoria, cultura și tradițiile tribale sunt importante, iar o lipsă de înțelegere a acestor fundamente face imposibilă construirea unei relații de orice natură.

Ce va urma?

Vom vedea, în curând, alianțe extravagante cu Rusia și Iran, susținătorii regimului Assad cu aliații occidentali și arabii sunniți împotriva unui adversar care este pe zi ce trece mai violent. Cât va conta regimul de la Damasc? Puțin și numai într-o serie de înțelegeri secrete. Miza? Eliberarea teritoriului de ISIS și nu returanarea lui către Assad, ci către opoziția siriană. Un lucru complicat! Iranul a făcut investiții importante în Irak și nu vrea ca ISIS să preia controlul, la fel ca și Moscova, care are un interes enorm în Siria, dar are și o populație proprie de 10-15% musulmani. Să nu ne imaginăm că acest grup terorist va încerca să-i atace numai pe americani. Ei vor fi prezenți și în Europa, iar anunțul lor îi vizează deja, în egală măsură, pe europeni, fie ei militari sau civili. Este o mare problemă acest fel de terorism pe care ISIS îl promovează, pentru că nu pare să-și impună limite. Și este nevoie să fim atenți, căci, așa cum știm, la Porțile Orientului, discuțiile sunt mai mult… acoperite!