Iniţiativa de la Bucureşti, între Intermarium şi Incirlik

Iniţiativa Bucureşti 9 (B9), ca şi Iniţiativa celor Trei Mări, evidenţiază importanţa valorificării formatelor bilaterale, multilaterale şi regionale în definirea poziţiilor ţărilor membre NATO cu privire la gestionarea riscurilor la adresa securităţii. Rezilienţa pe axa Marea Baltică-Marea Neagră-Marea Adriatică este de o importanţă covârşitoare în condiţiile în care Rusia consolidează Districtul militar de Sud. Districtul militar Sud[1] este o unitate militar-administrativă a forţelor armate ruse în sud-vestul ţării, având comandamentul la Rostov pe Don şi fiind destinat să interzică accesul pe direcţia operativă de sud care pleacă din Mediterană şi se opreşte în Caucaz. Aria de responsabilitate se întinde din Caucazul de Nord până la frontiera cu Ucraina şi include în prezent Crimeea şi bazele ruseşti din Osetia de Sud, Abhazia şi Armenia (trei teritorii cu conflicte militare îngheţate). În componenţa efectivelor acestui district intră Flota Rusiei din Marea Neagră. şi efectivele amplasate în ultimii doi ani în Crimeea, după. În centrul acestei construcţii militare a Moscovei se situează Peninsula Crimeea, anexată în martie 2014, locul unde au fost amplasate mijloace A2/AD (anti-acces/acces interzis) şi sisteme de rachete Iskander. Bula A2/AD (este o zonă cu sisteme de război electronic) interzice/îngreunează accesul pe o rază de 500 de km (orice echipament militar care intră în această zonă poate fi lovit de sistemele ruseşti de apărare/ofensive iar comunicaţiile de orice fel fiind dificile/imposibile).

Summitul de la Bucureşti reprezintă o oportunitate pentru armonizarea poziţiilor naţionale, în vederea obţinerii unei decizii politice, ale statelor membre ale formatului B9 pe subiectele ce se vor regăsi pe agenda Summit-ului NATO din iulie 2018. În conformitate cu agenda reuniunii de la Bucureşti în cadrul lucrărilor sunt abordate: teme referitoare la procesul de adaptare a structurii de comandă a NATO, riscurile și amenințările provenind din vecinătatea estică a Alianței, precum și modalitățile de consolidare a rezilienței pe axa Marea Baltică – Marea Neagră – Marea Adriatică, inclusiv prin asigurarea complementarității cu alte formate regionale (Inițiativa europeană în domeniul apărării/EDI, respectiv Inițiativa celor Trei Mări). Totodată, sunt dezbătute aspecte privind consolidarea interoperabilității forțelor aliate în formatul de cooperare B9 cu cele ale SUA, creșterea mobilității trupelor pe flancul estic, precum și cele referitoare la o abordare comună în domeniul consolidării cooperării dintre NATO și Uniunea Europeană.

Cine participă? La Reuniunea B9 participă miniștri ai Apărării din Bulgaria, Republica Cehă, Republica Estonia, Ungaria, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonă, România şi Republica Slovacă, dar și oficiali ai NATO și reprezentanți ai Departamentului de stat și ai Departamentului apărării din SUA.

Strategia Rusiei este să îşi mute frontiera cât mai la vest posibil, spre ţările europene din prima linie, respectiv, ţările Baltice, Belarus şi Ucraina, dar şi să preia controlul asupra Mării Negre.

Tema: Marea Neagră

Dintre toate temele prezente pe agenda discuţiilor cea mai importantă este cea referitoare la Marea Neagră. De ce? Dacă ne uităm la situaţia geografică din partea europeană a Rusiei, din nordul până în sudul continentului, aceasta are un mare handicap: este o ţară încercuită aproape în totalitate de pământ, cu acces dificil la mare, iar acest lucru defineşte cel mai bine strategia ei geopolitică de a se lupta să-şi împingă frontierele către vest. Europa controlează accesul Rusiei la oceane, Moscova având practic trei puncte prin care poate accesa comerţul maritim internaţional sau poate declanşa acţiuni militare: prin Marea Neagră şi strâmtoarea Bosfor – rută controlată de Turcia; prin apele Danemarcei plecând de la Sankt Petersburg şi prin Oceanul Arctic pe la Murmansk trecând prin punctul de acces GUIK dintre Groenlanda, Islanda şi Marea Britanie. Acest inconvenient strategic influenţează puterea economică, militară şi politică a Moscovei şi este o vulnerabilitate critică. Din această cauză va face tot ceea ce este posibil pentru dezvoltarea unei zone tampon, cu state vecine dezbinate  şi uşor manipulabile, prin comunităţi de etnicii ruşi sau prin guverne marionetă (vezi Ucraina şi Moldova) pentru a securiza frontiera vestică. În acest context, strategia Rusiei este să îşi mute frontiera cât mai la vest posibil, spre ţările europene din prima linie, respectiv, ţările Baltice, Belarus şi Ucraina, dar şi să preia controlul asupra Mării Negre, fapt ce i-ar putea asigura Rusiei adâncimea operaţională în raport de care îşi poate proiecta puterea şi îşi poate valorifica oportunităţile economice.

Estul Europei şi gazul rusesc

Preşedintele SUA, Donald Trump spunea la Summitul Iniţiativei celor Trei Mări de la Varşovia în 2017:„If… you need energy, just give us a call.“ (Dacă aveţi nevoie de energie, daţi-ne un telefon!)

Nu numai militar contează pentru Rusia spaţiul est european, importantă este conservarea rolului de robinet al conductei de gaz natural. Pentru Rusia, sectorul energetic este pilonul cel mai important al stabilităţii interne şi principalul instrument de politică externă. Este evident că UE este dependentă de gazul rusesc aşa cum Rusia este dependentă investiţii şi tehnologii din Europa. Această dependenţă a fost numită de experţii ruşi în securitate interdependenţă asimetrică, întrucât Rusia poate rezista cel puţin un an fără investiţii europene, în timp ce Europa nu poate supravieţui mai mult de 30 de zile fără gazul rusesc. În actuala situaţie sunt state europene care preferă gazul rusesc, considerându-l sigura alternativă. Astfel Germania vrea construcţia unui nou gazoduct în nordul Europei (North Stream 2) iar Ungaria vrea un nou gazoduct denumit generic Turkish Stream pentru a transporta gaze în Europa Centrală via Turcia. Budapesta afirmă că  un motiv pentru care Budapesta susţine proiectul Gazprom sunt întârzierile înregistrate de România şi Croaţia în legarea reţelelor lor de transport cu cele ale Ungariei. Cu Marea Britanie la uşa de ieşire din UE şi cu Franţa încă slabă din punct de vedere economic, Germania ocupă poziţia dominantă în Europa, de aceea Nord Stream 2 reprezintă un test pentru puterea Germaniei în faţa celorlalte naţiuni europene. Rusia furnizează 34% din gazele consumate în Europa. Nord Stream 2 ar aduce cota la 40%. Proiectul distruge conceptul UE al diversificării surselor de gaze. Washingtonul are şi el interese, comerciale şi geostrategice în Europa. Într-un discurs din 29 iunie 2017, preşedintele Donald Trump a salutat începutul unei „epoci de aur“ în care businessul american cu energie îşi va face simţită puterea peste graniţe prin intermediul creşterii exporturilor de gaze naturale, petrol şi cărbune, conform celor scrise de EurActiv. SUA un importator major de gaze naturale, va deveni un exportator net datorită gazelor naturale obţinute prin fracturare hidraulică.

„Vom fi un exportator. Vom fi cei care vor domina. Vom exporta energie americană peste tot în lume, peste tot pe glob. Am intrat în epoca de aur a Americii.“ – Donald Trump

Ofensiva americană pe piaţa europeană a început deja. Anul trecut, Cheniere Energy Inc a efectuat primele livrări de gaze lichefiate- LNG – în Polonia şi Olanda cu vapoare cisternă.SUA sunt, de asemenea, dispuse să exporte cărbune în Ucraina, care se confruntă cu perturbarea aprovizionării din cauza conflictelor din  Donbas, o regiune minieră în subordinea rebelilor pro-ruşi.În prezent, SUA au operaţională o singură facilitate de export de LNG, în Sabine Pass, Louisiana, însă alte patru sunt în construcţie şi vor deveni funcţionale în perioada 2018-2020. Ce consecinţe ar avea aceste exporturi? Ar tăia cordonul ombilical dintre o serie de state est europene şi Rusia, în cazul furnizării de gaze naturale şi ar face Polonia mai încrezătoare şi mai confruntaţională în faţa Germaniei. Consilierul pe probleme de securitate naţională H.R. McMaster a declarat că preşedintele Donald Trump „va sărbători ascensiunea Poloniei la nivelul de putere europeană“.

Deşi unii diplomaţii din Europa de Vest minimalizează importanţa „Iniţiativei celor Trei Mări“ considerând-o o alianţă regională, pe zi ce trece aceasta devine, cu sprijinul SUA, un centru de gravitaţie care din punct de vedere militar poate descuraja o acţiune intempestivă a Rusiei dar poate fi şi o platformă importantă pentru schimburile economice bilaterale/multilaterale ale estului. Polonia, o ţară care depinde de gazele naturale ruseşti, doreşte un acord pe termen lung cu companii americane pentru a importa gaze naturale lichefiate. Această măsură face parte din obiectivul Poloniei de a fi gata să renunţe la reînnoirea contractului cu Gazprom, în 2022, când expiră actualul. Donald Trump a salutat planurile Croaţiei de a construi un terminal de gaze naturale lichefiate pe insula Krk, pe când Lituania a introdus o navă care să transfere gazul natural lichefiat adus din Norvegia în portul Klaipeda şi astfel poate înlocui cele 2,7 miliarde metri cubi de gaze naturale pe care le primea anual din Rusia. La orizont este gazoductul care va lega Polonia de Croaţia.

Operatorul polonez de gaze naturale GAZ-SYSTEM a semnat un acord cu omologul său croat, Plinacro, pentru a avansa în direcţia realizării coridorului de gaze Nord-Sud. Cele două terminale de la Krk şi de la Swinoujscie reprezintă punctele principale de intrare ale unei reţele de transport de conducte şi interconexiuni, un proiect european cunoscut sub numele de Coridorul de Nord-Sud al Gazului – un set de proiecte de infrastructură de transport de gaze interconectate, care leagă pieţele din Europa Centrală şi de Est de Baltică până în Marea Adriatică şi Marea Neagră. Coridorul Nord-Sud reprezintă cheia pentru finalizarea procesului european de integrare şi o soluţie pentru creşterea securităţii energetice şi a competitivităţii României. Experţii în relaţii internaţionale din Germania se tem că Iniţiativa celor Trei Mări este o renaştere a proiectului vechi, central european „Intermarium“, propus de liderul polonez generalul Jozef Pilsudski după Primul Război Mondial. Proiectul a avut ca scop facilitarea unei coaliţii conduse de polonezi care ar împedica dominaţia fie condusă de ruşi, fie de germani a statele din Europa Centrală şi de Est. Republica Cehă a refuzat să participe la Summitul de la Varşovia, citând originea neo-imperială din secolul XX, a iniţiativei drept problematică. Se pare, din unele surse, că Ministrul Apărării din Cehia nu a venit la Summitul B9 de la Bucureşti.

Situaţia militară în flancul sudic şi la Marea Neagră

După destrămarea URSS, bazinul Mării Negre a fost neglijat deopotrivă de România şi de NATO, cum, de altfel, fusese neglijată aproape 20 de ani şi capacitatea Rusiei de a reveni la ambiţiile ei imperialiste. După anexarea Crimeei, a devenit evident că Moscova nu se va opri, iar ţinta sa este deţinerea controlului militar total asupra Mării Negre. Acest lucru este o realitate. Marea Neagră este, prin tradiţie, de importanţă strategică pentru România dar cele două puteri care contează sunt Rusia şi Turcia. În ultimii ani, regiunea a fost marcată de o consolidare, fără precedent după Războiul Rece, a prezenţei militare ruse. După anexarea Crimeei, strategii ruşi au amplasat aici un complex de armamente care ar trebui să împingă mult în largul mării „ochii“, „urechile“ şi puterea de foc a flotei ruse. Practic, ruşii au transformat Crimeea în epicentrul unei zone A2/AD aproape impenetrabile. Realitatea este că Marea Neagră a devenit foarte târziu o preocupare semnificativă pentru aliaţii României, iar în momentul de faţă încă ne aflăm în faza analizelor şi a proiectelor.

Pentru Rusia, ezitările partenerilor NATO cu privire la Marea Neagră, capacitatea limitată a Bucureştiului de a fi convingător pe acest dosar, dar probabil şi coeziunea mai redusă a statelor NATO riverane la Marea Neagră decât a celor riverane la Baltică au constituit o oportunitate majoră pe care Moscova a fructificat-o. Deşi prezentă în câteva articole (uneori alături de Marea Baltică), Marea Neagră rămâne marele absent al Summitului NATO de la Varşovia. Între timp, s-au făcut câţiva paşi în direcţia întăririi prezenţei aliaţilor în zonă. „Am discutat prezenţa noastră în regiunea Mării Negre. Am completat poziţia noastră de forţă regională în aer şi terestru, pe baza unei brigăzi multinaţionale din România. Opt aliaţi sunt dispuşi să ofere personal pentru brigadă, iar cinci aliaţi au promis forţe terestre şi aeriene pentru instruire şi poliţie aeriană. Astăzi am fost de acord cu două noi măsuri suplimentare maritime, o prezenţă navală crescută a NATO în Marea Neagră, pentru exerciţii de antrenament îmbunătăţite şi situaţii de avertizare şi o funcţie de coordonare maritimă pentru forţele navale prezente care operează cu alte forţe aliate în regiunea Mării Negre“, a anunţat secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, în februarie a.c.

Generalul Stavridis, fostul SACEUR spunea: „Dintr-o perspectivă geopolitică, coasta de nord a Turciei, strâmtorarea Bosforului şi aceea a Dardanelelor, care separă Marea Egee şi Marea Neagră, cît şi coastele câtorva aliaţi NATO sunt sub presiunea activităţilor navale ruse – funcţionând din fosta bază navală ucraineană de la Sevastopol. Acesta este portul ideal pentru ape calde pe care Rusia l-a căutat de mult şi care este o fereastră spre Marea Mediterană. Pe măsură ce ruşii vor consolida controlul asupra bazelor de pe coasta siriană, vor lega Marea Egee şi Marea Mediterană de Flota Mării Negre şi vor exercita o influenţă semnificativă în întreaga regiune, provocând NATO la fel cum o fac la nord în Marea Baltică. Nu este doar geopolitică: există stimulente economice semnificative pentru ca Rusia să conteste prezenţa NATO şi partenerii săi în Marea Neagră. În plus faţă de descoperirile recente de petrol şi gaze, ideea unor conducte energetice care ar putea conecta în cele din urmă aşa-numitele Trei Mări – Adriatică, Baltică şi Neagră – este atractivă şi pentru Moscova nu numai pentru UE. Rusia doreşte cu disperare să fie capabilă să controleze Marea Neagră din punct de vedere economic în timp de pace, rămânând însă gata să domine regiunea şi în cazul unui conflict cu Occidentul. Ce ar trebui să facă NATO pentru a descuraja accesele Rusiei asupra acestei «mări sudice» vitale?“ Generalul Stavridis spunea că cel mai bun lucru este să se considere „Marea Neagră ca o zonă strategică şi să se asigure că forţele sunt active şi pregătite atât pentru operaţiunile de pace cît şi de război, la fel cum este pregătită Alianţa în Marea Baltică şi în Arctica“.

Securizarea Marii Negre trebuie să fie unul din obiectivele majore ale politicii militare derulată de Bucureşti. Reconstrucţia Bazei militare de la Kogălniceanu (cu toate facilităţile necesare), dotarea Forţelor Navale cu nave performante şi modernizarea celor existente, crearea unui dispozitiv puternic de apărare a litoralului împotriva unui atac naval dar şi al unuia cu rachete sol-sol, dezvoltarea unei capacităţi aeriene de cercetare anti-submarine prin participarea României în programele Europene/SUA de dezvoltare a avioanelor de tipul Boeing P-8/ Saab Swordfish MPA/Airbus-A319 MPA, acolo unde Polonia este prezentă (în cadrul unei ceremonii la sediul NATO de la Bruxelles, pe 15 februarie, miniştrii apărării din Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania şi Turcia au salutat Canada şi Polonia care s-au alăturat efortului multinaţional privind cooperarea în dezvoltarea unor capabilităţi de cercetare maritimă), constituirea unei divizii de Infanterie Marină (deşi unii prieteni ai Moscovei ne spun ca aceasta este o forţă exepediţionară şi că nu am avea capacitate să o dezvoltăm-aşa să fie?)

Eşecul de la Incirlik

La sud de Marea Neagră se află o zonă într-un conflict militar care durează de două decade: Orientul Mijlociu (Irakul şi Siria). Este o zonă care influenţează axa nord-sud a securităţii europene, axă care trece prin România. Turcia care este membră NATO este şi ea într-o situaţie dificilă în relaţia ei cu Siria dar mai ales în relaţie ei cu SUA. Baza de la Incirlik este unul din punctele fierbinţi ale relaţiilor dintre Ankara şi Washington. Prezenţa americană acolo este în scădere. Construită cu ajutorul Statelor Unite în anii 1950 pentru a sprijini acţiunile împotriva URSS, baza a devenit, în ultimele decenii, un nod cheie în războiul împotriva terorismului. Ce a stat în spatele deciziei de a reduce prezenţa militară americană în baza turcă? Ofensiva Turciei în Afrin a fost concepută pe fondul tensiunilor crescânde dintre guvernele turc şi american pe tema sprijinului pe care Statele Unite îl acordă Forţelor Democratice Siriene, constituite în special din luptători kurzi ai YPG.

În particular, Turcia a obiectat contra planurilor anunţate de Statele Unite de a antrena şi echipa o forţă de grăniceri constituită din 30.000 de membri ai FDS, despre care Turcia a afirmat că ar constitui o ameninţare directă la adresa sa. Turcia luptă de decenii în regiunile sale din sud-est împotriva Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Guvernul turc a declarat în mod public faptul că nu recunoaşte nici o diferenţă între forţele kurde siriene YPG şi PKK, considerându-le două organizaţii teroriste. În timp ce Statele Unite şi mai multe state occidentale au desemnat şi ele PKK drept o organizaţie teroristă, poziţia guvernului american este că YPG nu se încadrează în această categorie, iar acest lucru a devenit o sursă de conflict între cei doi aliaţi NATO.[2]

Chiar dacă Turcia negociază cu SUA, ea explorează şi planurile de back-up.

Ce s-a schimbat la baza de la Incirlik? Pentru început, o escadrilă de avioane de atac americane A-10 a fost mutată din Incirlik în Afganistan în ianuarie, lăsând doar aeronavele de realimentare şi o escadrilă de UAV Predator la baza turcă. De asemenea, armata americană a redus treptat numărul membrilor familiilor militarilor care trăiesc la bază, micşorând amprenta sa în Turcia. Diplomatic vorbind, un alt factor care a contribuit la această situaţie, este declinul general al ritmului operaţiunilor militare americane împotriva Statului Islamic. Acest fapt a redus necesitatea de a desfăşura avioane de luptă şi logistica aferentă la Incirlik. Dar provocările/neînţelegerile apărute în relaţia SUA-Turcia au stimulat soluţia îndreptată spre lipsa necesităţii păstrării unei poziţii militare importante la Incirlik, potrivit oficialilor militari americani. Transferul avioanelor A-10 în Afganistan are sens prin faptul că Washingtonul şi-a mărit prezenţa militară în Afganistan (au în jur de 15000 de militari), iar avioanele A-10 sunt ideale pentru operaţiunile de acolo. Transferul lor nu are nimic de-a face cu faptul că Turcia şi SUA nu sunt de acord… din când în când.

Preşedintele Erdogan a criticat faptul că NATO nu a venit în sprijinul său în operaţiunile din nordul Siriei. Între timp, cotidianul saudit din Londra Asharq al-Awsat, a prezentat, pe 11 martie, faptul că guvernul sirian a primit recent o copie a unui acord ruso-turc privind viitorul control al graniţei de nord a Siriei. Potrivit raportului, Turcia trebuie să păstreze controlul asupra oraşului Afrin şi va crea puncte de observare în zonele strategice importante pentru continuarea atacului asupra lui YPG. În schimb, forţele guvernului sirian vor primi 10 posturi de observaţie pe graniţa Turcia-Siria. Este imposibil să se confirme cele consfinţite în raportul prezentat de Asharq al-Awsat, dar chiar şi aşa, există destule dovezi că Turcia continuă să caute o înţelegere cu Rusia şi Iranul asupra prezenţei sale în Siria. Într-adevăr, ministrul de Externe al Turciei a călătorit în Rusia în 12 martie pentru discuţii cu oficialii ruşii asupra Siriei, iar cele trei ţări urmează să organizeze un summit asupra Siriei în aprilie. Deci, chiar dacă Turcia negociază cu SUA, ea explorează şi planurile de back-up. Pe de altă parte, Turcia, sprijină grupurile de rebeli anti-Assad. În ciuda diferenţelor etnice dintre arabi şi turci, ei sunt cel puţin sunniţi, o tradiţie comună care, împreună cu lupta comună împotriva guvernului Assad, va merge în favoarea Turciei.

Cine va lua locul bazei militare de la Incirlik pentru a asigura flancul sudic al Alianţei NATO şi a depozita cele peste 50 de proiectile nucleare?

În loc de concluzie

În condiţiile în care preşedintele Donald Trump l-a înlocuit pe şeful diplomaţiei americane Rex Tillerson cu directorul CIA, Mike Pompeo, condiţiile de negociere în Orientul Mijlociu, dar şi în Coreea de Nord se schimbă. Rex Tillerson nu a fost de acord cu preşedintele Donald Trump în privinţa reanalizării Acordului cu Iranul, ceea ce i-a fost fatal. Mike Pompeo este unul din cei care a fost de partea preşedintelui în ceea ce priveşte rezilierea Acordului cu Iranul. Gina Hapsel – directorul adjunct al CIA – îl va schimba pe Mark Pompeo la CIA, devenind prima femeie care va conduce agenţia de spionaj, dacă va fi confirmată de Congresul SUA. Este singura schimbare? Sunt discuţii în Washington referitoare şi la unul din cei mai importanţi consilieri de la Casa Albă, care ar putea fi schimbat şi trimis pe o poziţie la Pentagon. Vom vedea ce ne va rezerva viitorul.

În această situaţie complicată o problemă extrem de importantă a apărut pe scenă geostrategică: cine va lua locul bazei militare de la Incirlik pentru a asigura flancul sudic al Alianţei NATO şi a depozita cele peste 50 de proiectile nucleare?