Vorbind la o convenție a Asociației Naționale a Evanghelicilor din Florida, pe 8 martie 1983, președintele Ronald Reagan se referă public la Uniunea Sovietică ca fiind un ”Imperiu malefic” pentru a doua oară în cariera sa. El a folosit pentru prima dată expresia într-un discurs din 1982 ținut în Camera Comunelor din Parlamentul britanic. Unii au considerat că folosirea de către Reagan a terminologiei inspirate de filmul Războiului Stelelor a fost o retorică democratică strălucitoare.

Alții, inclusiv unii membrii ai comunității diplomatice internaționale au considerat-o controversată, deoarece Reagan a decis să descrie simplu și clar adversarul libertății. Poziția agresivă a lui Reagan față de Uniunea Sovietică a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Reagan. Acordurile la care a ajuns Reagan au fost departe de a fi echitabile pentru Rusia ele fiind aproape întotdeauna în favoarea Washingtonului.

De exemplu, Tratatul privind Forțele Nucleare cu Rază Intermediară din 1987, a pus pe sovieticii sa distrugă trei rachete pentru fiecare rachetă americană distrusă și a păstrat avantajul major al SUA și al NATO în aer și pe mare. Noua doctrină militară a lui Reagan și dorința de a-i ajuta pe afgani care erau în război cu sovieticii oferiseră o pârghie pe care liderul de la Kremlin pur și simplu nu o putea egala. Chiar și așa, dorința lui Reagan de a se angaja în negocieri, dorința de a construi încredere, ținându-se de cuvânt și de a încerca să înțeleagă perspectiva sovietică i-a dat lui Gorbaciov confortul unei negocieri agreabile. 

Discursul lui Reagan

Am recitit discursul lui Reagan din martie 1983 (prima dată am făcut-o în 1996 la Universitatea de Apărare a SUA). Președintele era un om plin de umor și a punctat începutul discursului cu o glumă pe care am să o redau în continuare: ”Un pastor evanghelic și un politician au ajuns într-o zi împreună la poarta Raiului. Iar Sfântul Petru, după ce a făcut toate formalitățile necesare, i-a luat de mână pentru a le arăta unde vor locui. Prima dată i-a dus într-o cameră mică, cu un pat, un scaun și o masă și a spus că această cameră era pentru duhovnic. Politicianul deveni puțin îngrijorat de ceea ce i-ar fi rezervat. Și nu i-a venit să creadă atunci când Sfântul Petru s-a oprit în fața unui conac frumos, cu un teren minunat, cu mulți slujitori, și i-a spus că acestea va fi locuința sa. Politicianul nu s-a putut abține să nu întrebe: Dar așteaptă, cum—e ceva în neregulă—cum pot obține acest conac în timp ce acel om bun și sfânt are doar o singură cameră? Și Sfântul Petru a spus: Trebuie să înțelegi cum stau lucrurile aici sus. Avem mii și mii de clerici. Ești primul politician care a reușit vreodată să ajungă în Rai”.

Reagan a propus o politică care a depășit doctrina Truman a izolării, îndemnând la o intervenție activă. El a promis că va crește cheltuielile militare ale SUA și că va folosi forța, dacă este necesar, pentru a retrage expansiunea comunistă din țările Central și Est Europene dar și din Lumea a Treia. Administrația sa a oferit ajutor militar grupărilor din Nicaragua care luptau împotriva guvernului Sandinist de stânga și a oferit sprijin material mujahedinilor afgani în războiul lor în curs împotriva sovieticilor. 

La începutul anilor 1980, lumea arăta destul de sumbră și din Biroul Oval, cu perspectivele de cooperare cu Moscova la limita de jos. Deși nu fără pași greșiți, până la sfârșitul celor opt ani ai prezidenție lui Reagan, echilibrul atent între competiție și cooperare a pus Războiul Rece pe drumul spre o încheiere în mare măsură pașnică. Asemănările dintre cele două momente oferă contururile unei strategii pentru administrația Biden.

Ca și în Afganistan la începutul anilor 1980, Rusia se confruntă cu perspectiva unei înfrângeri umilitoare în Ucraina. Statele Unite îl ajută pe inamicul Rusiei, nu numai cu arme și echipamente, ci și cu solidaritate și sprijin finaciar – așa cum au făcut cu afganii în anii 1980. Ba mai mult Washingtonul a constituit o alianță ad-hoc numită Grupul de la Rammstein care asigură armament și consiliere Kievului. Exemplul lui Reagan sugerează că Statele Unite fac ca Rusia să piardă războiul și îl obligă pe Putin să facă față consecințelor acțiunilor sale. Dar Reagan oferă și o altă lecție, la fel de importantă: când Rusia va ajunge în sfârșit să înțeleagă limitele puterii sale, Statele Unite ar fi înțelept să fie gata să vină la masă și să negocieze.

Însă ceea ce ne indică elementele de analiză ale războiului din Ucraina însemnă pentru președintele Biden și echipa sa de politică externă că vor trebui să-și stabilească o agendă de lucru pentru o perioadă lungă de turbulențe în relațiile dintre SUA și Rusia. Vladimir Putin a precizat că nu va accepta statutul de stat ucrainean, iar el și aghiotanții lui din servicii au încadrat „operațiunea militară specială” ca fiind doar un front într-o luptă cu Occidentul. Cel mai important și mai apropiat consilier, Nikolai Patrushev, a mers și mai departe cu comentariile, insistând că Statele Unite sunt hotărâte să elimine suveranitatea și cultura Rusiei. ”Numai prin naționalizarea și militarizarea statului și a economiei sale”, susține Patrushev, ”Rusia poate rezista eforturilor SUA de a subjuga lumea”. Aceasta este o viziune sumbră asupra viitorului de la unul dintre puținii consilieri în care Putin are încredere.

Noua armată din Zhejiang

La celălalt capăt al lumii avem China. Pe 20 februarie, Xinhua a lansat o declarație despre „SUA-Hegemonia și pericolele sale”, care pretinde că dezvăluie „abuzul de hegemonie al SUA în domeniile politic, militar, economic, financiar, tehnologic și cultural” și aduce în „atenția internațională pericolelor practicilor americane pentru pacea și stabilitatea mondială și bunăstarea tuturor popoarelor” (Xinhua, 20 februarie). La o zi după ce Republica Populară Chineză și-a prezentat cazul, Ministerul de Externe al Chinei a lansat o nouă lucrare conceptuală privind Inițiativa de Securitate Globală (GSI), care încearcă să încadreze China ca partener de securitate internațională și regională, o alternativă viabilă la SUA.

”Așa cum Reagan a generat voința națională și internațională necesară pentru a depăși provocarea sovietică, administrația Biden poate stimula eforturile de a concura eficient cu o China încrezătoare în capacitățile sale. Acest efort va consolida obiectivul administrației de a reconstrui puterea și prosperitatea Statelor Unite”- scrie generalul în rezervă H.R. McMaster, membru senior la Institutul Hoover, fost consilier pentru securitate națională între 2017 și 2018 în administrația Trump. Ce ar trebui să facă Occidentul în asemenea situație? Scopul unei strategii competitive față de asertivitatea Partidului Comunist Chinez ar trebui să fie diferit. Statele Unite ale Americii și democrațiile liberale similare trebuie să se apere împotriva expansiunii influenței partidului, să-i zădărnicească ambițiile de a domina economia globală a secolului 21 și să-i convingă pe liderii chinezi că își pot îndeplini destule aspirații fără a face acest lucru în detrimentul drepturile proprii ale poporului său sau a suveranității altor națiuni.

Aceste eforturi trebuie să aplice înțelegerea fundamentală a lui Reagan care spunea că pentru a câștiga împotriva unui rival de magnitudinea Chinei este necesară o presiune susținută împotriva adevăratelor surse ale puterii adversarului. Pe fondul războiului din Ucraina Beijingul se străduiește să limiteze consecințele conflictului asupra intereselor sale strategice și economice de bază. De câteva luni sunt speculații că președintele chinez Xi Jinping ar vizita Moscova cândva în acest an. Ziarul american Wall Street Journal a anunțat că această călătorie ar putea avea loc în lunile următoare. 

Are Beijingul are motive de îngrijorare?. Da. Performanța slabă a Rusiei pe câmpul de luptă a subminat valoarea Moscovei ca partener strategic. Cu perspectivele unei victorii clare a Rusiei scăzând pe zi ce trece, Beijingul se confruntă acum cu o dilemă. Ar putea risca o confruntare mai profundă cu Washingtonul, oferind un sprijin militar direct Moscovei, sau ar putea rămâne pe margine, în timp ce un război de uzură slăbește Rusia și solidifică unitatea occidentală. Capacitățile militare ale Occidentului ar putea fi ulterior folosite împotriva propriilor ambiții revizioniste ale Chinei față de Taiwan. Ce va face Beijingul în o atare situație? Nu știm. Deocamdată își alege noua conducere guvernamentală.

La deschiderea sesiunii anuale a parlamentului chinez din 5 martie, fostul prim-ministrul, Li Keqiang, a ținut ultimul discursul despre starea națiunii în fața a aproape 3.000 de delegați în Marea Sală a Poporului din Beijing, înainte de a se înclina din nou, pentru ultima dată, în direcția liderului suprem al țării, Xi. Jinping. El a adus un omagiu lui Xi. Câteva zile mai târziu, domnul Li va fi înlocuit. După domnul Li, doar oamenii lui Xi vor avea lumina reflectoarelor. Această schimbare va marca sfârșitul unei ere izbitoare în politica chineză, când doi bărbați cu medii familiale foarte diferite, rețele diferite și, aparent, viziuni diferite asupra lumii dețineau cele două locuri de muncă de top din PCC. Vorbim de cele două fracțiuni ”tuanpai” și ”princeling”. Pe de o parte ”tuanpai” sunt pregătiți ca potențiali lideri în Liga Tineretului Comunist Chinez iar pe de altă parte, ”princeling”, sau fracțiunea elitistă, este formată din descendenții revoluționarilor chinezi din timpul lui Mao.

Princeling fac parte din sectoarele moderne de creștere economică ale Chinei și sunt actori în „capitalismul de cumetrie”, îndreptând China către un nivel ridicat de creștere economică asistată de stat. Majoritatea „princeling” reflectă creșterea unei noi tendințe în cadrul PCC, „noua stângă”, care subliniază revenirea la „cultul roșu” – o întoarcere la socialismul în stil maoist cu schimbări care să se potrivească Chinei contemporane. Hu Qiaomu, fiica secretarului lui Mao, spunea: „Noi suntem descendenții roșii, descendenții revoluției. Nu avem de ales decât să fim îngrijorați de soarta partidului, statului și poporului nostru. Nu putem întoarce spatele crizei cu care se confruntă partidul”. „Nobilimea roșie” sau „principii” nu sunt singurii cu mize mari în economie, chiar și coaliția populistă controlează mari părți ale economiei. Majoritatea copiilor/rudelor liderilor din a doua și a treia generație sunt încorporați în sectoarele industriale și financiare. Fiul lui Jiang Zemin a făcut parte dintr-o înțelegere între studiourile de la Hollywood, DreamWorks, și studiourile de film chineze, iar fiul lui Wen Jiabao, Wen Yunsong, conduce o rețea de comunicații prin satelit deținută de stat.

Noul număr 2 din Partidul Comunist Chinez este Li Qiang cu care președintele se cunoaște de aproape două decenii. Când Xi era șeful de partid al provinciei Zhejiang, Li a fost șeful său de personal și de facto asistentul său principal din 2004 până în 2007, înainte ca Xi să plece pentru postul de top al partidului de la Shanghai. După ce Xi a devenit liderul Chinei, l-a promovat pe Li mai întâi guvernator al Zhejiang și apoi secretar de partid al provinciei Jiangsu, oferindu-i experiența de guvernare regională și acreditările de care avea nevoie pentru roluri mai mari.

”Li, împreună cu Cai Qi și Li Xi, care au  intrat acum în puternicul Comitet Permanent PCC, fac parte din așa-numita „Noua Armată Zhijiang” care a lucrat sub conducerea lui Xi în provincia Zhejiang – puterea economică chiar la sud de Shanghai –armată care urcă în vârful piramidei politice chineze (Zhijiang este un nume poetic pentru regiunea Zhejiang). În acea perioadă, Li l-a însoțit pe Xi în multe călătorii de lucru, i-a editat discursurile și l-a ajutat la elaborarea direcției politice a lui. Xi l-a numit pe Li șeful partidului din Shanghai în 2017, ca parte a unei mișcări strategice de a-și plasa aliații în poziții cheie și de a-și aduce baza de putere în rândurile superioare ale partidului” scrie The Guardian.

În calitate de premier, Li va fi cel mai înalt oficial însărcinat cu relansarea economiei în dificultate a Chinei, care a suferit în urma unei politici stricte „zero-Covid” timp de aproape trei ani, pe fondul relațiilor tensionate cu Statele Unite. Xi și-a propus, în raportul prezentat reuniunii, să se concentreze pe inovație și industriile de înaltă tehnologie. Li, care a prezidat multe investiții străine în Shanghai (inclusiv fabrica de automobile Tesla) în timpul mandatului său, a fost descris de cei care îl cunosc ca având un stil de lucru pragmatic și pro-business.

Parteneriatul strategic China-Rusia

Hotărârea Beijingului de a menține legăturile cu Moscova este parțial practică. Liderii chinezi doresc să-și țină vecinul cu arme nucleare și fostul rival de partea lor, în timp ce privesc spre o competiție intensă, pe termen lung, cu Statele Unite. 

Alinierea Chinei și Rusie nu este doar o chestiune de realpolitik. Pentru Beijing relația cu Moscova face parte din proiectul mai larg de modificare a Ordinii Globale. Beijingul și Moscova pretind că vor să creeze o ordine multipolară. Ei au început ca aliați în primele zile ale Războiului Rece, dar decenii de rivalitate și neîncredere au urmat cu o scindare a diferențelor ideologice care a apărut la sfârșitul anilor 1950. De la ascensiunea lui Xi la putere în 2012, Rusia a devenit unul dintre partenerii cheie ai Chinei. Beijingul și Moscova au fost reunite din nou în secolul XXI din cauza nemulțumirilor comune față de Occident și a paralelelor clare pe care le percep în situațiile lor geopolitice, Rusia acuzând NATO de încercuire, iar China simțindu-se blocată de alianțele SUA din Asia.

Liderii chinezi și ruși împărtășesc aceiași teamă de „revoluții colorate” – revolte populare care au înlăturat guvernele autocratice din întreaga lume, inclusiv în fostele state sovietice – despre care ei pretind că sunt încercări de schimbare de regim susținute de Occident. Este clar pentru toata lumea ca în  centrul alinierii ideologice a Chinei și Rusiei se află o dorință comună de a slăbi arhitectura vastă a alianțelor conduse de SUA în Europa și Asia. Rusia se teme de NATO în Europa iar China de alianțele din Indo-Pacific precum  Dialogul de Securitate Quadrilateral, un parteneriat de securitate între Australia, India, Japonia și Statele Unite, și de noua coaliție AUKUS, un parteneriat între Australia, Regatul Unit și Statele Unite. 

Spiritul bipartizan al Congresului SUA în fața unei Chine asertive

Ni se spune adesea că Statele Unite ale Americii sunt profund divizate. Poate pe anumite teme interne dar cu privire la cea mai importantă problemă de politică externă, China, cu care se confruntă factorii de decizie politică din Congres, lucrurile stau într-o direcție opusă. Washingtonul a îmbrățișat un consens larg asupra situației relației cu China, situație care s-a transformat într-un exemplu clasic de gândire de grup.

Membrii ambelor partide au încercat să se depășească unul pe celălalt în denunțarea Chinei, descriind – așa cum a făcut-o președintele comisiei Mike Gallagher (R-Wis.) – ”Partidul Comunist Chinez este o amenințare „existențială” la adresa Statelor Unite și a acuzat China direct pentru fiecare problemă din America, de la Covid-19 la șomaj” scrie Washington Post. Luați în considerare ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni. Președintele Statelor Unite a ordonat armatei americane să doboare trei baloane care erau probabil baloane meteorologice private (nu avem date despre ele avem doar presupuneri) – similare cu sute de astfel de obiecte de pe cer din întreaga lume – care nu reprezentau nicio amenințare.

Felul de baloane folosite de pasionați și de cluburi meteorologice pot costa până la 12 USD. Rachetele folosite pentru a doborî recent ”obiectele infracționale” costă mai mult de 400.000 de dolari fiecare (aici avem date reale). Doborârile au fost ordonate, desigur, astfel încât nimeni să nu poată pretinde că Joe Biden a fost blând cu China mai ales după întâmplare cu balonul de spionaj care a survolat continentul american. China este un competitor strategic serios, cel mai important concurent de mare putere cu care s-a confruntat Statele Unite în multe decenii.  În urmă cu șase ani, înainte de venirea lui Donald Trump la putere, s-ar fi descris relația SUA-China ca fiind dificilă, poate chiar tensionată – și totuși gestionabilă, cu un dialog regulat între cele două națiuni la cele mai înalte niveluri. Când Washington s-a confruntat cu China în anumite probleme, cum ar fi manipularea valutară și spionajul economic, Beijingul avea să depună un oarecare efort pentru a aborda acuzațiile. Astăzi, relațiile dintre SUA și China sunt aproape de zero.

China continuă să facă lucruri care alarmează Washingtonul, dar nu există nicio discuție între cele două părți. Beijingul sprijină în mod activ Rusia din punct de vedere economic și diplomatic în războiul său din Ucraina. Dacă sprijinul s-ar extinde pentru a include asistența militară, Rusia ar obține o aprovizionare aproape nelimitată de armament, transformând complet războiul. Cel mai îngrijorător fapt dintre toate, este că China s-a angajat într-un program serios de modernizare nucleară. Timp de zeci de ani, Beijingul a vorbit despre poziția arsenalului său  nuclear – care ”plutea” la puțin peste 200 de focoase – ca fiind un factor de descurajare adecvat. De asemenea, chinezii și-au afirmat în mod obișnuit doctrina ”no first use”(fără a utiliza ei prima lovitură). Astăzi, stocul de focoase din Beijing este estimat la peste 400 și continua să crească. 

Din 2010, Beijingul a desfășurat rachete DF-21D în cadrul celui de-al doilea Corp de Artilerie, a cărui doctrină este de a copleși un adversar cu mai multe focoase. Ogivele DF-21D ar putea fi umplute cu sute de mini-bombe(submuniții), concepute pentru a dezactiva un portavion prin distrugerea aeronavelor și a radarelor. În 2007 China a folosit o variantă DF-21 pentru a distruge un satelit meteorologic învechit care orbita planeta.

Racheta a lovit satelitul cu o viteză de 29.000 km/h. China are în jur de 750-1000 de rachete cu rază medie de acțiune pentru fiecare din cele 11 portavioane americane pe care le poate ține astfel în afara primului coridor de insule chineze.  Rusia a abandonat practic toate discuțiile și tratatele privind controlul armelor nucleare cu Statele Unite iar China nu s-a aflat vreodată la masa acestor discuții. Ne confruntăm cu o nouă eră nucleară în care două dintre cele mai mari trei arsenale de pe planetă sunt strâns aliate. Dar este adevărat că politica SUA s-a schimbat. Astăzi, avem o viziune puternică bipartizană asupra presupusului pericol existențial reprezentat de Partidul Comunist Chinez, ceea ce implică că o schimbarea de regim ar fi singura soluție la această problemă. Când se va întâmpla este greu de prevăzut. Poate niciodată sau poate undeva în viitor.

Post Scriptum: Cea mai dăunătoare consecință a agresiunii Rusiei asupra Chinei este conștientizarea globală sporită și sentimentul de urgență cu privire la Taiwan. Împiedicarea Taiwanului să devină „următoarea Ucraina” a devenit un subiect de mare îngrijorare, nu doar la Washington, ci și printre aliații SUA din Europa și Asia, dintre care mulți au văzut cândva soarta Taiwanului ca fiind doar vag relevantă, ba chiar deloc, pentru propria lor securitate sau poate doar o chestiune prea sensibilă din punct de vedere politic pentru a fi discutată. Un număr record de parlamentari din țări precum Australia, Franța, Germania, Japonia, Marea Britanie și Statele Unite au vizitat Taipei în ultimul an pentru a-și exprima sprijinul pentru insulă. Temerile legate de revizionismul chinez și rus au întărit legăturile dintre NATO și aliații din Indo-Pacific ai Statelor Unite.

Anul trecut, Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud au participat pentru prima dată la un summit NATO. Liderii preznți au recunoscut în comun pericolul de conflict în strâmtoarea Taiwan și au cerut o mai bună coordonare între partenerii europeni și asiatici care au aceleași opinii.