Orientul Mijlociu Mare includea și alte țări asiatice care sunt parte a lumii musulmane, și anume Iran, Turcia, Afganistan și Pakistan. Planul lui Netaniahu pentru asigurarea securității Israelului includea și păstrarea Hamas în Gaza ca un instrument pentru menținerea fâșiei separată de Cisiordania și de Autoritatea Palestiniană a fost în final un fiasco.

Doctrina Netaniahu se pare ca a luat sfârșit. În discursul său la Adunarea Generală a ONU, Netaniahu a prezentat o hartă a „Noului Orient Mijlociu”, înfățișând statul Israel care se întinde de la râul Iordan până la Marea Mediterană și care construiește un „coridor al păcii și prosperității” cu vecini din regiune, inclusiv cu Arabia Saudită. Un stat palestinian, sau chiar colecția de enclave restrânse pe care Autoritatea Palestiniană le controlează în mod aparent, nu apar pe hartă.

Netaniahu nu a inventat politica de separare dintre Gaza și Cisiordania și nici utilizarea Hamas ca instrument de slăbire a Organizației pentru Eliberarea Palestinei și a ambițiilor sale naționale de a înființa un stat palestinian. Planul de „dezangajare” aparține din 2005 prim-ministrului de atunci Ariel Sharon. A folosit Netaniahu planul lui Sharon? Ce a declarat la o întâlnire cu membri Likud  referitor la Hamas?  Sunt întrebări al căror răspuns este edificator pentru situația de astăzi.

Construirea gardului de la granița cu Gaza a devenit un alt aspect al strategiei lui Netaniahu. „Bariera va împiedica teroriștii să se infiltreze pe teritoriul nostru”, a explicat Netanyahu când a anunțat începerea lucrărilor în 2019. Pe 7 octombrie, acel gard a fost dărâmat și, odată cu el, ”doctrina lui Netaniahu” – adoptată de americani și de multe state arabe – că poate fi  posibilă încheierea păcii în Orientul Mijlociu fără palestinieni.

În același timp sute de militanți Hamas au  trecut nestingheriți granița în drumul lor spre ocuparea posturilor armatei și infiltrarea în zeci de comunități israeliene și în cel mai clar, dureros și criminal mod posibil au omorât zeci de israelieni de la copii la bătrâni. Se pare că palestinienii din Gaza sau Cisiordania nu pot fi ocoliți prin Riad și Abu Dhabi. Nu degeaba a spus președintele SUA Joe Biden într-un interviu că el consideră că Hamas, gruparea militantă palestiniană, trebuie eliminată complet și că este necesar să se înființeze un stat palestinian. „Trebuie să existe o Autoritate Palestiniană” a spus Biden.

Orientul o scurtă istorie

Proclamarea statului Israel în mai 1948 și conflictul prelungit arabo-israelian a alimentat în mod constant – și va alimenta – o multitudine de teorii ale conspirației în țările arabe. Într-o situație de polarizare puternică rezultată din Războiul Rece, din anii 1950 până în anii 1980, între SUA și aliații săi, pe de o parte, și Uniunea Sovietică și aliații săi, pe de altă parte, politica externă americană a ales o altă cale în anii 1960, optând pentru detensionare.

În ianuarie 1969, președintele Richard Nixon l-a numit pe Henry Kissinger șeful Consiliului de Securitate Națională, instituție care supraveghează toate acțiunile militare și diplomatice ale SUA. În septembrie 1973, după realegerea lui Nixon, Kissinger a devenit secretar de stat. A primit Premiul Nobel pentru pace luna următoare pentru că a contribuit la negocierea încetării focului între SUA și Vietnam.

În urma scandalului Watergate, Nixon a demisionat în august 1974, iar Gerald Ford i-a succedat, în timp ce Kissinger a rămas în funcție și a reluat politica de detensionare față de Uniunea Sovietică. El a continuat și politica de apropiere față de China începuta sub Administrația Nixon. A fost forțat rapid să se ocupe de conflictul arabo-israelian, străduindu-se să ajungă la dezangajare prin acorduri între părțile în conflict (în principal Israel, Egipt sub Anwar Sadat și Siria sub Hafez al-Assad).

Eforturile sale au dat roade în cele din urmă cu Acordurile de la Camp David din 1978 și cu Tratatul de pace Egipt-Israel din 1979, tratat care aduce Egiptul în tabăra occidentală. Orientul Mijlociu a suferit din cauza marilor puteri care au trasat granițele în funcție de interesele lor. Având în vedere „vechiul” Orient Mijlociu trasat de puteri străine – Acordul Sykes-Picot – nu este o exagerare să presupunem că Noul Orient Mijlociu este o adaptare modernă a primului.

Lumea vorbitoare de arabă și unele dintre țările ei vecine nu au avut o capacitatea de auto-guvernare adevărată de secole. Fie că este vorba de războaie prin proxi care propulsează guvernele de sprijin sau de colonizare totală, Orientul Mijlociu nu a reușit să se definească în afara intervențiilor străine. Siria, Libanul, Palestina, Iordania, Irakul și Egiptul, în special, au avut granițele trasate și redesenate, în special datorită intervenției marilor puteri.

Declanșatorul războiului din Gaza

La recenta reuniune a ONU, înainte de începerea conflictului din Gaza, au ținut expuneri premierul Israelului și președintele Iranului. Spre deosebire de președintele iranian Ebrahim Raisi, al cărui discurs de 30 de minute a constat într-o serie de dezvăluiri care justifică poziția adversară a Iranului față de Occident, prim-ministrul israelian a prezentat o soluție pentru a aborda problemele regionale și a remodela Orientul Mijlociu.

El a afirmat că un acord de pace cu Arabia Saudită ar putea fi un element transformator pentru Orientul Mijlociu, cu condiția ca amenințarea nucleară reprezentată de Iran să fie eliminată. Părerea mea că discursul a fost declanșatorul a ceea ce s-a întâmplat pe 7 octombrie. Să fim clari nu zic ca pregătire de doi ani a Hamas în Liban, Siria și Iran nu ar fi declanșat o astfel de acțiune, la un moment dat, dar declarația de la ONU a lui Netaniahu a încălzit spiritele la Teheran.

Netaniahu a afișat hărți care arată izolarea Israelului la momentul creării sale în 1948 și a vorbit de cele șase țări care au normalizat relațiile cu acesta, inclusiv cele două care au făcut acest lucru în 2020, în așa-numitele Acorduri Avraam supervizate de Administrația Trump. Primele state din Orientul Mijlociu care au semnat pe 15 septembrie 2020, într-o ceremonie găzduită la Casa Albă de Donald Trump au fost Emiratele Arabe Unite și Bahrainul.

Netaniahu a anunțat de la tribuna ONU că „Nu există nicio îndoială că Acordurile Avraam au anunțat zorii unei noi ere a păcii”. Înainte de sesiunea ONU de la New York Raisi a declarat la Teheran că soluția la problema palestiniană nu constă în acorduri de normalizare sau acorduri precum Acordurile de la Camp David, Acordurile de la Oslo sau Memorandumul de la Sharm El Sheikh, ci mai degrabă un acord cu Liderul Suprem al Iranului.

Replica lui Netaniahu a venit imediat (conform Washington Post): „Acum opt ani, puterile occidentale au promis că, dacă Iranul ar încălca acordul nuclear, sancțiunile vor fi reimpuse”, a declarat Netanyahu. „Ei bine, Iranul încalcă acordul, dar sancțiunile nu au fost reimpuse”. El a subliniat că această politică trebuie schimbată pentru a opri ambițiile nucleare ale Iranului. Sesiunea de la ONU a marcat și o întâlnirea între Netaniahu și Erdogan.

Aceasta ar fi fost o piatră de hotar, dacă războiul din Gaza nu ar fi izbucnit. În timp cele două țări și-au îmbunătățit treptat relațiile, tensionate de dezacordurile cu privire la politicile față de palestinieni. Netaniahu și Erdogan conveniseră, de asemenea, să își viziteze reciproc țările în viitorul apropiat. Totul rămâne istorie acum. Am făcut acest excurs ca să înțelegeți în ce situație deosebit de favorabilă era Israelul în septembrie 2023.

Chestiunea palestiniană

Sub președintele Donald J. Trump, Statele Unite și-au schimbat cursul de la rezolvarea problemei palestiniene la normalizarea relațiilor dintre Israel și vecinii săi arabi. Această strategie s-a potrivit cu dorințele primului-ministrul Benjamin Netaniahu, care era într-o coaliție cu parteneri de dreapta, parteneri care au ”disprețuit” în mod deschis ideea unui stat palestinian.

Netaniahu, însuși, a oscilat între a spune că ar fi dispus să ia în considerare o națiune palestiniană cu puteri limitate de securitate și a se opune de-a dreptul. Dar este o întrebare: Va putea ”soluția cu două state” să abordeze amenințările reale care există acum împotriva Israelului și care probabil vor continua să existe în anumite segmente ale societății palestiniene? Nu știm.

Ceea ce știm este că Acordurile Abraham, intermediate de  Trump în baza căruia Israelul a normalizat relațiile cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain în 2020, au împiedicat planul israelian de a anexa 30% din Cisiordania, însă a lăsat deoparte obiectivul unui stat palestinian. În ciuda fidelității sale față de visul a două state, administrația Biden a adoptat în mare măsură modelul Trump. A încercat să negocieze un acord care să normalizeze relațiile dintre Israel și Arabia Saudită, un premiu și mai mare pentru Israel decât emiratele din Golf, având în vedere statutul Arabiei Saudite de avangardă a lumii arabe ea fiind deținătoarea a doua dintre cele mai importante locuri sfinte ale islamismului.

Aceste discuții au fost suspendate de războiul Israel-Hamas. Dar dacă Israelul va reuși să le revigoreze asta ar putea pune din nou pe masă soluția celor două state. Saudiții i-au spus secretarului de stat Antony J. Blinken că doresc ca pașii către un stat palestinian să facă parte din orice acord de normalizare cu Israelul. De asemenea, este posibil ca țările arabe să facă presiuni pentru ca problema palestiniană să fie abordată ca o condiție pentru a juca un rol în stabilizarea și reconstrucția Gazei postbelice. Agățarea perspectivei unui stat palestinian ar putea liniști Egiptul și Iordania, care sunt alarmate de perspectiva celor două milioane de refugiați din Gaza.

Mahmoud Abbas și Autoritatea Palestiniană

Președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, în vârstă de 87 de ani, și-a pierdut legitimitatea în fața publicului său, au spus analiștii, în special după ce a anulat alegerile din 2021. Criticii spun că Netaniahu a contribuit la slăbirea Autorității Palestiniene prin urmărirea unei diviziuni față de Hamas. Dacă ne uităm în istorie și citim memoriile fostul șef al CIA , George Tenet, putem sublinia că  liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, s-a apropiat de un acord cu Israelul negociat de președintele Bill Clinton în 2000.

Ciocnirile violente dintre israelieni și palestinieni au tăiat acum ambele sensuri în ceea ce privește influențarea eforturilor de pace ulterioare. Natura barbară a atacurilor Hamas fac ca dezbaterea viitoare din Israel să fie deosebit de imprevizibilă. Președintele Joe Biden a avut o serie de convorbiri telefonice cu regele iordanian Abdullah al II-lea. Una dintre ele a fost în august iar alta în octombrie.

În octombrie cei doi bărbați au vorbit despre o serie de probleme esențiale pentru tratamentul palestinienilor din Fâșia Gaza – de exemplu, „furnizarea sporită și susținută a asistenței umanitare pentru salvarea de vieți” (Amanul a lansat din avioane militare medicamente și provizii pentru spitalele din Gaza), „importanța protecției vieților civililor și a respectării dreptului internațional umanitar”, „asigurarea că palestinienii nu sunt strămutați forțat în afara Gaza” și „stabilirea condițiile pentru o pace durabilă în Orientul Mijlociu care să includă înființarea unui stat palestinian”, conform materialului de presă al Casei Albe.

Viziunea din Amman a fost un pic diferită: biroul lui Abdullah a avertizat despre „deteriorarea periculoasă a situației din Gaza”, conform documentelor de presă eliberate de cancelaria iordaniană. Regele Abdullah a mai insistat că „singura soluție pentru conflictul palestino-israelian este soluția cu două state care duce la înființarea unui stat palestinian independent pe liniile din 4 iunie 1967, cu Ierusalimul de Est ca și capitală”, a precizat cancelaria de la Amman.

Discuții iordaniano-palestiniene 

În august, înainte de începrea ostilităților din Gaza, președintele palestinian Mahmoud Abbas a discutat cu regele Iordaniei Abdullah al II-lea o propunere americană de a organiza o nouă întâlnire în cinci. Oficialul, care a vorbit sub condiția anonimatului, a declarat Agenției de presă germane că Washingtonul a propus organizarea unei întâlniri care să includă Autoritatea Palestiniană și Israelul, alături de Iordania, Egipt și reprezentanți ai administrației americane.

Oficialul nu a precizat data sau locul propus pentru întâlnire, dar a spus că efortul american a avut ca scop restabilirea contactelor bilaterale dintre părțile palestiniene și israeliene și asigurarea intervenției părților regionale pentru a consolida cooperarea și a reduce tensiunea în teritoriile palestiniene. Potrivit oficialului, conducerea palestiniană nu a oferit un răspuns final cu privire la propunere și dorea să se consulte cu părțile iordaniene și egiptene, în lumina insistenței sale asupra garanțiilor privind angajamentul Israelului față de rezultatele unor astfel de discuții.

Abbas și consilierii săi seniori s-au întâlnit cu monarhul iordanian la Amman, unde „au analizat relațiile bilaterale și problemele comune, precum și cele mai recente evoluții politice”, a raportat agenția oficială de știri palestiniană. Întâlnirea a avut loc la două zile după ce cabinetul israelian s-a reunit pentru a discuta despre acordarea de facilități pentru Autoritatea Palestiniană, la cererea americană. Informațiile din presa israeliană au precizat că șeful Serviciului General de Securitate Israelian (Shin Bet), Ronen Bar, s-a întâlnit, cu secretarul Comitetului Executiv al OLP, Hussein Al-Sheikh. Dar acesta din urmă a negat afirmațiile.

În timpul discuțiilor sale cu Abbas, regele iordanian a spus că comunitatea internațională trebuie să ofere protecție poporului palestinian și să depună eforturi concertate pentru a găsi un orizont politic care să relanseze negocieri serioase și eficiente pentru rezolvarea dosarului palestinian pe baza soluție în două stări. Și uite ca aceste discuții au fost întrerupte de haosul creat de Hamas la cererea Teheranului.

Ce anunță Furtuna Al-Aqsa?

Răspunsul este extrem de simplu: ascensiunea operațiunilor speciale non-statale.  Oficiali israelieni au fost cuplați în permanență pe amenințarea non-statală reprezentată de Hezbollah dar și preocupați de tulburările din Cisiordania aceștia au neglijat Hamasul. Ceea ce a ratat Israelul este democratizarea în creștere a tehnologiei, care oferă rapid capacități noi și periculoase actorilor nestatali. Atacul surpriză al Hamas a avut două dimensiuni.

Prima a fost „surpriză strategică”. Aceasta se referă la un adversar care obține efecte strategice atacând un inamic cunoscut folosind metode cunoscute, dar prinzându-l fără să-l știe „într-un moment sau un loc neașteptat”. De exemplu, atacul de la Pearl Harbor a obținut o surpriză strategică, chiar dacă posibilitatea ca Japonia să folosească aeronave cu baza pe un portavion a fost anticipată ca o potențială amenințare. A doua dimensiune a atacului Hamas a fost „surpriza doctrinară”.

Aceasta se referă la un actor care folosește „tehnologii și capacități cunoscute în moduri neașteptate pentru a produce efecte noi puternice”. Hamas a reușit acest lucru combinând mai multe elemente dintre acelea pe care armata americană le caracterizează ca  operațiuni militare multi-domeniu– și a făcut acest lucru cu un nivel de precizie, coordonare și planificare care i-a șocat pe observatori.

Actorii nestatali folosesc terorismul pentru a valorifica vulnerabilitățile statului pentru a obține efecte politice și psihologice prin aplicarea violenței intenționate, fără mecanismele și resursele asociate cu puterea militară convențională. Acesta este motivul pentru care atât de mulți observatori sunt îngrijorați de faptul că grupurile teroriste dobândesc tehnologie „glonț magic” pentru a-și intensifica actele de teroare.

Grupuri militante precum Hamas, Hezbollah și Statul Islamic (la apogeul său) guvernează populații semnificative, ceea ce le permite să genereze resurse pentru a dezvolta o varietate de capabilități militare. Și atunci când planificatorii strategici caută să schimbe dinamica unui conflict, ei apelează adesea la operațiuni speciale.

Operațiunea surpriză a Hamas a atras mii de militanți care s-au infiltrat în Israel prin mai multe mijloace. A integrat tehnologia pentru a depăși obstacolele și a suprima pozițiile de supraveghere căutând să maximizeze moartea și distrugerea pentru un efect politic, în ceea ce este cel mai bine înțeles ca o versiune non-statală a unui raid. Acest lucru se potrivește pentru o operațiune specială non-statală. În general, operațiunile speciale sunt acțiuni de unități mici care generează efecte ce susțin direct rezultatele campaniei și sunt adesea asociate cu antrenamente, echipamente și tactici personalizate care permit acestor unităților să obțină rezultate extraordinare.

Un exemplu clasic este atacul german, la începutul invaziei Franței din 1940, cu planoare asupra cetății Eben Emael (o fortificație din Belgia aflată între Liege și Maastricht pe frontiera belgiano-olandeză). Un detașament din 56 de militari geniști, au aterizat pe fortăreață, aduși pe poziții cu ajutorul a 9 planoare, înarmați cu arme ușoare de infanterie și încărcături explozive având ca obiectiv distrugerea sau scoaterea din funcțiune a pieselor de artilerie din cazemate și turele, în special a celor care puteau să lovească ținte din apropierea podurilor de peste Canalul Albert.

Multe dintre construcțiile defensive din castel aveau efective reduse, iar apărătorii au fost luați prin surprindere de atacul aeropurtat german. Dacă fortul trebuia să fie apărat de aproximativ 1.200 de oameni, în momentul atacului erau prezenți doar 650, iar 233 de soldați erau încartiruiți într-un sat la cinci km distanță. Cea mai mare parte armamentului fortului a fost distrusă în primele minute ale asaltului.

Parașutiștii germani nu au reușit să pătrundă și în galeriile subterane ale fortului. Din păcate soldații belgieni nu au fost capabili să iasă și să organizeze un contraatac hotărâtor la suprafața fortului. Garnizoana belgiană a capitulat a doua zi, după ce parașutiștilor le-a venit în ajutor Regimentul 151 de infanterie german. Asaltul a permis germanilor să treacă rapid prin Țările de Jos și apoi prin Belgia pentru a intra în Franța din nord, dar, mai important, succesul acestei operațiuni a certificat preconcepția Aliaților că invazia urma într-adevăr aceeași cale ca cea din 1914.

Întregul efort a fost o simulare pentru a permite adevăratului efort principal al forței de invazie să se reverse prin zona Ardennes lipsită de apărare substanțială. În cele din urmă, un asalt îndrăzneț și inovator a fost folosit pentru a iniția o campanie mai amplă. Așa cum actorii de stat pot concepe campanii pentru a-și atinge scopurile, alte entități pot concepe și executa astfel de acțiuni tactice chiar dacă nu au aceeași capacitate și instituții.

Campania al-Aqsa a dominat dezbaterea privind studiile de securitate colectivă în ultimele săptămâni. Ceea ce nu a fost abordat sunt asemănările structurale cu modul în care statele organizează, echipează, antrenează și angajează unități mici pentru a obține efecte. Adaptarea unei unități mici pentru a obține rezultate specifice poate oferi două oportunități principale pentru un actor. Prima este economia de forță. Plasarea elementului specific la momentul și locul potrivit poate genera efecte pe care organizațiile mai mari nu le pot. Cu un număr relativ mic de luptători, Hamas a realizat cu pricepere o economie de forță și a reușit să capteze atenția globală prin folosirea unui nou set de tactici împotriva unui adversar.

Post Scriptum: Când vorbesc de Orientul Mijlociu mă duc cu gândul automat la confruntările militare din Irak sau Siria de la începutul secolului. Israelul nu este singurul stat care a fost surprins de operațiunile speciale non-statale violente.

Raidul de la Karbala (situat la aproximativ 100 de kilometri sud-vest de Bagdad) din 2007, de exemplu, executat de membrii miliției Asaib al-Haq deghizați în forțele speciale ale SUA, a reușit să ia ostatici la o bază militară americană din Irak. Pe măsură ce aceste exemple proliferează, devine din ce în ce mai clar că monopolul statelor asupra operațiunilor speciale a luat sfârșit. Proliferarea tot mai mare a tehnologiilor militare, cuplată cu subestimarea constantă a grupurilor militante, le permite actorilor nestatali să preia puterea în zonele de operațiuni.

Apropos un avion militar american fără pilot MQ-9 pilotat de la distanță a fost doborât astăzi 9 noiembrie în largul coastei Yemenului de forțele Houthi un alt proxi iranian. Acest nivel de implicare directă a forțelor americane nu numai că subliniază implicațiile regionale ale războiului Israel-Hamas pentru SUA, dar servește și ca o reamintire că războaiele din Yemen și Siria nu sunt de fapt soluționate, ci mai degrabă, ele rămân într-o stare de incertitudine care ar putea trece  cu ușurință într-un conflict activ. În ambele cazuri, SUA rămâne blocată de operațiunile sale din războiul împotriva terorii.