Richard Hass președintele Consiliului pentru Relații Externe declara referitor la incidentul aviatic dintre Rusia și Turcia: Nu este încă o criză dar dacă continuă să escaladeze, ISIS va fi câștigătorul. Turcia nu se va război cu Rusia fiind dependentă de gazul rusesc. Dar acest eveniment va reduce găsirea unui răspuns internațional împotriva ISIS după atacurile de la Paris.

Reprezentanții NATO s-au întâlnit la Bruxelles într-o reuniune extraordinară pentru a discuta incidentul. Se pare că ne-am întors în timp, în anii 1950, în timpul Războiului Rece. Dar aparențele înșală. Rusia este astăzi jumătate din fostul URSS, cu o economie în colaps, fără o motivație ideologică, cu pretenții globale alimentate de naționalism sub conducerea țarului Putin. Nimic nu leagă, la prima vedere, invazia și anexarea Crimeei de ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, în afără, poate, de căutarea unui rol important al Moscovei pe arena internațională sau o înțelegere între Federația Rusă și Occident pentru ridicarea sancțiunilor impuse după declanșarea crizei ucrainiene. Rusia nu mai este o superperputere a rămas o putere regională deși posedă triada nucleară (rachete balistice, avioane strategice, submarine nucleare). De când avioanele de vânătoare și de bombardament (11 buc. Su-24 Fencer, 12 buc. Su-25 Frogfoot, 4 buc. Su-30SM Flanker H multirole și 4 buc. Su-34 Fullback), elicopterele de atac Mi-24 Hind (folosite în Afganistan în anii 80), transportoarele blindate BTR-82A și tancurile T-90 (protejate de bateriile de rachete S-300, Tor M1 și Pantir S1 alături de S-400) forțele speciale și infanteria marină au intervenit la finalul lui septembrie în sprijinul regimului lui Assad, al forțelor Hezbollah și a armatei regulare iraniene ultimul obiectiv a fost o negociere cu Occidentul (îi numim pe președintele Obama și pe Cancelarul german Angela Merkel) pe tema viitorul Ucrainei. Assad și o coaliție cu șiiți nu au fost niciodată importante pentru Putin, care riscă o situație similară celei din Afganistan.

Situația actuală

O analiză pe scurt ne relevă următoarele: Rusia nu se va implica în operațiuni terestre altele decât cele ale forțelor speciale, deocamdată, preferând să conducă coaliția formată din forțele armate siriene, hezbollah și forțele militare iraniene împotriva opozanților lui Assad și a ISIS. În aceste condiții Moscova controlează termenii stabilirii păcii și a tranziției în Siria punându-și deoparte proprietățile militare (baza navală Tartus, aeroportul și portul Latakia) de la Marea Mediterană. Dar analiza nu se sfârșește aici. Intervenția Moscovei în Siria este prin ea însăși un obiectiv final care încearcă în primul rând desconsiderarea SUA și a NATO, protejarea unui aliat fără de care influența în Orientul Mijlociu ar fi ca și inexistentă, dar și constituirea unei alianțe șiite care să amenințe statele din Golf. Este o paradigmă care a fost devoalată de atacul terorist de la Paris din 13 noiembrie. Are președintele Vladimir Putin sânge de frate pentru Assad? Nu. La discuția din 20 octombrie de la Kremlin, președintele Putin i-a transmis protejatului său de la Damasc, faptul că după tranziție există posibilitatea ca el să plece din fruntea statului sirian. În schimb, odată cu această primire la Moscova, președintele Putin a semnalat coaliției conduse de SUA că Assad va fi parte la orice formulă de negociere a viitorului Siriei. Indiferent care este adevărul despre Assad în opinia Kremlinului, Vladimir Putin a continuat dialogul în Orientul Mijlociu cu președintele Rouhani, cu președintele Erdogan (înainte de incidentul aviatic), cu liderii Arabiei Saudite, cu regele Iordaniei, președintele Egiptului și cu primul ministru al Israelului.

Ciocnirea dintre Putin și Erdogan

Președintele Putin nu a reușit să anticipeze modul în care președintele turc Erdogan îi va stica planurile în Orientul Mijlociu. Șeful de la Ankara s-a supărat pe președintele Putin datorită faptului că nu l-a informat în timpul vizitei la Moscova de intrarea iminentă a forțelor ruse în Siria. Erdogan consideră problema Siriei ca pe una personală el având acolo trei obiective: (1)schimbarea lui Assad și înlocuirea lui cu un guvern de uniune națională condus de suniți (de preferat un guvern influențat de Frații Musulmani); (2) să protejeze populația sunită pentru a avea o relație solidă/consolidată cu țările din Golf; (3) să prevină autonomia regiunii kurde sau și mai rău constituirea unui stat kurd în nordul Siriei care să se unească cu teritoriile kurde din Irak. Drept urmare a evenimentelor derulate la Damasc, Erdogan s-a dus la Bruxelles cu o agendă în trei puncte: (1) să revizuiască programul de antrenare a rebelilor sirieni; (2) să realizeze o zonă liberă de terorism în nordul Siriei la granița cu Turcia; (3) și să realizeze o zonă de interdicție a zborurilor deasupra Siriei. Pe plan diplomatic, Turcia se confruntă cu izolare virtuală. În primul rând, în imaginea lui Erdogan în Occident lasă mult de dorit. Comportamentul său abraziv a îndepărtat Occidentul. Erdogan încearcă să repare relația cu Europa dar efortul său este tardiv (prea puțin și prea târziu). În zona Orientului ne confruntăm cu trei direcții de acțiune. Prima este aceea a Moscovei care pune presiune pe Ankara în legătură cu traficul de petrol de la graniță, trafic care include relații clandestine cu ISIS și implicit finanțarea acesteia dar și asupra sprijinului logistic acordat de turci rebelilor care luptă împotriva lui Assad (în special turkmenii). În al doilea rând este vorba despre crearea unei zone de interdicție aeriană asupra Siriei, o dorință a lui Erdogan care s-a spulberat odată cu apariția rușilor în Orient. Și în al treilea rând rușii și americanii sunt de aceiași parte în ceea ce-i privește pe kurzi pe care Ankara îi consideră teroriști inclusiv pe cei care compun Unitățile de Protecție ale Populației (milițiile kurde) care luptă extrem de eficient împotriva ISIS în nordul Siriei.

Pentru a-și atinge obiectivele Erdogan a arătat puțin interes în lupta împotriva ISIS la fel ca și președintele Putin. De fapt regimul președintelui Erdogan a sădit elemente ale grupului extremist prin faptul că a închis ochii la contrabanda și la cumpărarea în mod clandestin de către contrabandiștii turci a petrolului controlat de ISIS dar și prin faptul că a permis tranzitarea către Siria prin granița turcă a diverșilor aventurieri europeni care s-au alăturat grupului terorist dar și a teroriștilor din ISIS care călătoreau între Siria, Turcia și Irak. În același timp guvernul de la Ankara a folosit limbajul din lexiconul Kremlinului pentru a neutraliza milițiile kurde de-a lungul graniței proprii și pentru a pava drumul spre o majoritate parlamentară a partidului prezidențial AKP în Parlamentul Turciei. Politica Ankarei a fost similară cu cea a lui Vladimir Putin, atacăm ISIS spunea președintele rus și de fapt erau loviți luptătorii din opoziția siriană, iar turci spuneau americanilor că atacă ISIS și ei atacau PKK sau milițiile kurde din nordul Siriei. Pe scurt abordarea lui Erdogan este să protejeze populația turkmenă din nordul Siriei afiliată la gruparea islamistă al-Nusra, să-i blocheze pe kurzi în a-și realiza obiectivele militare și statale și să facă cât mai puțin în eliminarea ISIS. De asemenea prevenirea atacurilor aviației ruse împotriva aliaților suniți ai Turciei din nordul Siriei pare cea mai importantă temă la ora actuală prntru guvernul Erdogan. Când avionul Su-24 a fost doborât de avionul turc F-16 pe 24 noiembrie 2015 era pentru a treia oară cănd un avion de bombardament rusesc intra în spațiul turcesc, mai ales că pe aeroportul din Latakia aterizarea se face din nordul acestuia, adică dinspre granița turcă, având în vedere intensitatea și direcția vâtului în zonă. Cert este că avionul rusesc a pătruns în spațiul aerian turcesc, a fost luat în primire de stațiile radar înainte de a intra și a fost somat să-și schimbe traseul. Nu au făcut-o și acest lucru i-a costat pe aviatorii ruși. Totul s-a întâmplat pe fondul unei situați internaționale incerte după atacul terorist de la Paris și în momentul în care Erdogan, nereușind să asigure o zonă de interdicție aeriană în nordul Siriei cu prilejul sesiunii G-20, a recurs la o metodă dură de a-l provoca pe președintele Putin, fiind în legitimă apărare. Indiferent care va fi soluția acestei crize, coliziune lui Erdogan cu Putin va reverbera nu numai în Orientul Mijlociu, dar și în Ucraina care depinde de gambitul lui Putin în Siria

[1](adică de sacrificarea lui Assad).

Gambitul lui Putin

Rusia nu are nevoie de sprijinul lui Assad pentru a-și îndeplini obiectivele limitate din Siria în schimb pe termen lung parteneriatul cu Iranul și aliații lor Hezbollah poartă în el riscul de a atagoniza populația sunită față de Rusia. Siria trebuia să facă Ucraina uitată de către Occident, asigurându-i lui Vladimir Putin o nouă imagine publică. Până la atacul terorist de la Paris, Occidentul a refuzat să conexeze cele două crize Ucraina și Siria, caracterizând intervenția lui Putin în funcție de rezultatele operațiunilor militare împotriva ISIS și lăsându-l pe Assad în afara jocurilor politice ale tranziției. Pe 31 octombrie 224 de cetațeni ruși au murit după ce un avion pe ruta Sinai-St.Petersburg a explodat ca urmare a aunui atac terorist pus la cale de ISIS. Rusia a refuzat de-a lungul a câteva zile să recunoască atacul terorist deși atât experții americani cât și cei britanici au demonstrat acest lucru. Liniștea a plecat de la președintele Putin care nu a vrut ca opinia publică din Federația Rusă să lege incidentul de deplasarea propriilor trupe în Siria. Apoi a venit Parisul pe 13 noiembrie. Este o certitudine printre analiștii ruși că Putin obișnuiește să dispară din viața publică or să întârzie o declarație odată cu apariția unui eveniment neașteptat (Black swan). Așa s-a întâmplat odată cu accidentul submarinului Kursk sau cu celelate două evenimente de la teatrul Nord-Est din Moscova sau de la școala din Breslan. În schimb pe 13 noiembrie înainte ca numărul morților să fie cunoscut cu exactitate și chiar înaintea discursului televizat adresat națiunii de președintele Hollande, președintele Putin, prin secretarul de presă, a exprimat, fără echivoc, condamnarea atacului terorist și a arătat un nivel fără precedent în asigurarea de asistență pentru guvernul francez. Apoi patru zile mai târziu președintele Putin a dat un comunicat similar de confirmare a atacului terorist din Sinai. Putin a jurat să vâneze teroriștii oriunde s-ar ascunde în lume. Este, pare-se, același limbaj din septembrie 1999 când președitele Putin a promis urmărirea terorișilor, care au aruncat în aer blocul din Moscova, în toată lumea.

Știa FSV-ul de atacul de la Paris?

De ce a așteptat președintele Putin două săptamâni ca să confirme atacul terorist din Sinai și s-a comportat inexplicabil la atacul de la Paris dând o replică imediată actului terorist din capitala Franței? Un analist rus de politică pe numele său Stanislav Belkovsky[2] a dat un răspuns amețitor: Putin a știut de atacul de la Paris și nu a vrut să transmită părții franceze informații vitale (!?). Nu știm cât de adevărată este o astfel de informație dar putem să ne uităm în istoria relațiilor dintre serviciile de informații ale fostului lider de la Bagdad, Saddam Husseini, actualul ISIS care are în conducere ofițeri din aparatul de informații și contrainformații a lui Saddam și fostul KGB actualul FSB, de fapt FSV (serviciul de informații extern). Ceea ce vom prezenta în continuare nu este un argument la ceea ce a declarat Stanislav Belkovsky este un scenariu posibil. Urmare a înlăturării de la putere a lui Hussein, a apariției al-Qaida din Irak și ulterior a organizației ISIS, organizație alimentată de nemulțumirea suniților irakieni față de guvernul șiit din Bagdad, mulți dintre comandanții ISIS (incluzându-i pe cei care se ocupă de planurile teroriste operaționale din exterior) au fost extrași dintre omenii loiali lui Saddam Husseini atât cei care lucrau pentru partid cât și cei care lucrau pentru serviciile de informații. Fostul prim ministru rus, sub președinția lui Boris Yeltsin, Yevgeny Primakov[3], un veteran al serviciilor rusești, a fost cel care a avizat operațiunile în Irak și în Orientul Mijlociu de-a lungul timpului. El a știut pe cei mai importanți jucători din serviciile de informații iarkiene atât cele militare cât și cele civile și a avut o relație personală cu Saddam Hussein începând din 1960. Primakov a făcut din sprijinul acordat lui Saddam o ancoră a Federației Ruse în Orientul Mijlociu începând cu 1991 când a devenit adjunctul directorului KGB. Cooperarea între irakieni și ruși în domeniul schimbului de informații a crescut dramatic Primacov ajutându-l pe Saddam în cadrul Consiliului de Securitate al ONU să evite sancțiunile privind importul de arme. În 1993 șeful serviciului de informații irakian a fost într-o vizită personală la Moscova și l-a avertizat pe Primakov asupra dizidenților irakieni care finanțează opoziția Kremlinului din Dumă. Relațiile dintre Primakov și Saddam au început în 1960, fostul șef al SVR (serviciului de informații externe) fiind ultimul diplomat străin care l-a vizitat pe Saddam la Bagdad înintea celui de-al Doile Război din Irak, pe 17 martie 2003, cu două zile înaintea începerii războiului, avertizându-l pe acesta să părăsescă poziția de șef al statului pentru a impiedica o catastrofă. Hussein a refuzat propunerea lui Primakov. Primakov, un lider al blocului anti-liberal din Rusia, a fost numit ulterior nașul lui Putin cel care l-a ajutat pe actualul președinte să devină numărul unu la Kremlin. Cei doi au fost în cursa pentru prezidențialele din 2000 fapt ce nu a impietat asupra numirii ulterioare a lui Primakov în calitatea de consilier a lui Putin ales între timp președinte. Astfel Putin a preluat dosarul Irak și l-a menținut și după plecare de la putere a lui Husseim.

Nu veți găsi un document exploziv care să prezinte faptul că Moscova cunoștea intențiile teroriștilor ISIS referitoare la Paris, dar datele adunate de-a lungul timpului l-au făcut pe Belkovski să lanseze un astfel de scenariu. Odată cu evenimentele triste de la Paris, președintele Putin, prin faptul că a admis atacul terorist asupra avionului rusesc, desupra Peninsulei Sinai, a putut să cheme opinia publică internațională la unitate și împreună cu președintele Hollande să realizeze o alianță care să lupte împotriva ISIS. Președintele Putin a ordonat trupelor sale să coopereze cu aviația franceză care a început raidurile împotriva ISIS. Numai SUA a rămas intransigentă față de Moscova stând de o parte și securizând, în relația cu Kremlinul, zborurile aviație aparținând coaliției conduse de Washington împotriva ISIS. Washington-ul a declarat răspicat că problema Ucrainei rămâne pe agendă și nu se conexează cu problema Siriei. Rusia va avea nevoie să trimită trupe pe teren împotriva ISIS pentru ca să aspire la o serie de concesii în criza ucrainiană, iar acest lucru va fi greu de realizat. În condițiile din Siria ar fi nevoie de 30000 de militari ruși pentru a fi o forță suficientă care să distrugă pe cei 60000 de luptători ISIS.

Relația dintre serviciile de informații ale URSS și Irak

Relația dintre Primakov și Saddam nu pote fi privită separat de relația dintre serviciile de informații sovietice și cele irakiene. În 1971 Sadam și-a asumat vicepreședinția Consiliului de Comandă al Revoluției. Aliatul cel mai bun al URSS în Orientul Mijlociu era Irakul care l-a invitat pe Saddam în vizită la Moscova. În aprilie 1971 un Tratat de prietenie cu URSS a fost semnat de Saddam pe o perioadă de 50 de ani, tratat care aducea un surplus de arme Irakului și o implicare a URSS în producția de petrol a Bagdadului. La finele lui 1973 Hussein și Iuri Andropov, șeful KGB de la acea vreme, au semnat un acord secret între serviciile de informații ce asigura modernizarea Serviciului de Securitate Intern al Irakului (A.M.N) prin implementarea de metode sofisticate de interogare și echipament special de interceptare a comunicațiilor, pregătirea personalului irakian de către specialiști KGB/GRU în URSS, acorduri de asisență operațională și sprijin logistic pentru agenții sovietici care operau în zone unde sovieticii nu aveau relații diplomatice. Până în 1977 legăturile KGB/Irak erau atât de apropiate încât Bagdadul era singura țară unde spionajul sovietic nu acționa, mai mult toate rezidențele primiseră ordin să nu conducă operațiuni împotriva țintelor irakiene. În 1979 Saddam a început să trimită în închisoare pe comuniștii irakieni și rezidența KGB de la Bagdad s-a reactivat. În septembrie 1980 Bagdadul a atacat Iranul și Moscova a decis să asigure sprijin în echipamente militare Irakului în mod discret. În acest joc Primakov a avut un rol de operativ în transmiterea de fonduri către partidul comunist irakian și chiar către Saddam (în perioada 1960-1970) iar după 1997 a avut un rol de primitor de fonduri de la Saddam (în 1997 GCHQ-unitatea de informații a Marii Britanii /Signals Intelligence – a interceptat un transfer bancar care detalia o sumă de 800 mii de dolari primită de Primakov de la adjunctul primului ministru Tariq Aziz). De asemenea Primakov a fost un susținător fervent a metodelor de luptă teroristă ale Organizației de Eliberare a Palestinei conduse de Yasser Arafat caracterizând acțiunile acesteia drept o luptă populară pentru eliberare națională. Între 19989-1990 rușii au asigurat echipamente militare către irakieni, avioane MIG 23, MIG 25 și MIG 29 și sisteme de apărare antiaeriene care sunt și acum operative. Primakov a știut în permanență faptul că Saddam dezvoltă programe de arme biologice, nucleare și chimice (pe care le-a folosit împotriva propriilor cetățeni cauzând moartea a peste 20000 dintre aceștia) dar și faptul că era patronul filialelor de terorism internațional ajutându-i pe bin Laden și Abu Nidal să-și ducă la îndeplinire operațiunile teroriste. De asemenea Primakov știa că Saddam își procură arme din Franța, Iordania, Germania, Turcia, Bulgaria și din Balcani. Principalul serviciu de informații irakian Da’ Irat al Mukhabarat al-Amah sau GID antrena teroriști în centre operaționale pentru ca apoi să-i trimită sub acoperire diplomatică în diverse ambasade din străinătate. În gențile diplomatice, care nu erau controlate la granițe, se aflau arme și explozivi utilizați ulterior în diferite atentate din Europa.

În loc de concluzie

Această organizație teroristă denumită generic ISIS, poate că este răzbunare lui Saddam de dincolo de moarte, dar în mod sigur este creația celor pe care i-a pregătit în administrația irakiană în timpul domniei sale totalitare.

[1] Sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide de șah pentru obținerea unui avantaj în atac.

[2] Stanislav Alexandrovich Belkovski este un om de știință politice rus. El este fondatorul și directorul Institutului Național de Strategie din Moscova. El este vărul oligarhului rus exilat de Kremlin, Boris Berezovsky. Este autorul cărții Putin. Omul care nu a fost acolo (titlul original al cărții publicate în 2013 este Putin. The man who wasn’t there)

[3] Membru al partidului comunist între 1929-1991, vorbind fluent araba și hebrew dar și engleza deși folosea translator pentru a răspunde la întrebările mai complicate, Primakov și-a început cariera corespondent de presă în Orientul Mijlociu și director adjunct al ziarului Pravda între 1962 și 1970.