Ca să încercăm să răspundem la întrebarea din comentariul iniţial trebuie să spunem ca NATO a fost creat, la vremea când aveam două blocuri militare despărţite de linia Fulda Gap, pentru apărarea colectivă a Aliaţilor conform art.5 în cazul unei agresiuni în Europa. Şi atunci? Sfârşitul Războiului Rece a determinat statele europene să creadă că vor putea „colecta dividendele păcii” prin reducerea continuă a eforturilor lor de apărare. Elementul semnificativ al acestui nou context geopolitic este acela că s-au întâlnit şi converg două evoluţii care nu au legătură directă între ele:

  • Pe de o parte, Statele Unite s-au confruntat cu provocări la nivel global de un fel nevăzut de cel de-al Doilea Război Mondial şi au simţit mai acut povara angajamentului lor faţă de apărarea europeană;
     
  • Pe de altă parte, statele europene au devenit din ce în ce mai conştiente de ameninţările cu care se confruntă, în special în urma anexării Crimeei de către Rusia. Acesta a fost un şoc, deoarece a manifestat dramatic voinţa şi capacitatea Federaţiei Ruse de a contesta graniţele recunoscute la nivel internaţional, inclusiv cele pe care ea însăşi le-a recunoscut până atunci.
     

Ideea ca Europa să devină un actor strategic în afacerile globale îmi aduce aminte de o veche zicală irlandeză pe care am auzit-o pentru prima dată la NDU (Universitatea de Apărare a SUA unde am făcut Masterul în Strategia Resurselor de Apărare), la profesorul Joseph Goldberg (profesor de Studii de Securitate Naţională- cu care am susţinut lucrare ”Lărgirea NATO versus terorism în Europa Centrală şi de Est”- pentru care am luat premiul Comandantului NDU la solicitarea Secretarului de Stat, Madeleine K. Albright, care a citit lucrare înainte de întâlnirea NATO de la Madrid 1997): „Poţi fi în cer cu o jumătate de oră înainte ca diavolul să ştie că eşti mort”.

Macron şi autonomia strategică europeană

Este necesară autonomia strategică europeană? Ne uitam în Lituania şi ce constatăm? Trupe şi tancuri americane vor ajunge în Lituania pentru o misiune de două luni în apropierea frontierei cu Belarus, dar guvernul de la Vilnius susţine, pe bună dreptate, că acesta nu este un mesaj îndreptat către statul vecin susţinut de Rusia, unde protestele continuă, relatează Reuters. Misiunea din Lituania care va continua până în noiembrie 2020, va include 500 de militari americani şi 40 de vehicule, precum tancuri Abrams M2 şi transportoare blindate pentru trupe Bradley, conform unui purtător de cuvânt al armatei lituaniene. Întrebarea este de ce nu duce Europa militari şi tehnică la graniţa cu Belarus? Să nu-l supere pe Ţarul Putin? Poate da, poate nu, dar este clar că Europa este divizată.

Autonomia strategică a fost de mult timp un refren recurent pentru susţinătorii unei Europe mai puternice, una care să fie un factor de reglementare, mai degrabă decât un autor de adoptare a regulilor, în ordinea mondială în schimbare. Dar Uniunea Europeană nu pare să se apropie niciodată de realizarea acestui obiectiv, în principal din cauza diviziunilor interne dintre statele membre cu privire la ce interese să apere şi să avanseze, şi a precauţiei privind pierderea suveranităţii într-un domeniu care preocupă în special guvernele naţionale. Autonomia strategică europeană este – la fel ca suveranitatea europeană- unul dintre multele concepte care încearcă să promoveze o UE mai capabilă şi mai independentă într-un moment de concurenţă geopolitică în creştere între marile puteri Rusia, SUA şi China. Pentru a-şi îndeplini adevăratul potenţial, UE trebuie să pună capăt ”cacofoniei sale strategice” şi să se concentreze pe dezvoltarea capabilităţilor. Din păcate, dezbaterea asupra autonomiei strategice europene rămâne concentrată în exces asupra criticilor SUA faţă de UE. „Autonomia strategică europeană” (ESA) este una dintre acele expresii evazive care „plutesc” în politica europeană, alături de termeni precum „armată europeană” şi „cultură strategică europeană comună”.

Aceasta (ESA) a fost utilizată în comunicările Consiliului European, Parlamentului European şi Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE). Este menţionată în Strategia globală a Uniunii Europene din iunie 2016, care pretinde că va alimenta „ambiţia de autonomie strategică” a organizaţiei. Într-adevăr, Strategia globală europeană foloseşte de şapte ori termenul „autonomie”, vorbind despre autonomia decizională şi autonomia de acţiune afirmând că „un nivel adecvat de ambiţie şi autonomie strategică este important pentru capacitatea Europei de a promova pacea şi securitatea în interiorul şi dincolo de hotarele sale”.

Şi poate s-o facă? Hai să ne uităm la recentele dezvoltării militare din Mediterană flancul sudic al Europei. Ce constatăm? Diviziune totală în cadrul UE. În discursul său din Sorbona din septembrie 2017, preşedintele francez Emmanuel Macron şi-a exprimat ideea asupra conceptului, referindu-se la „capacităţile de operare autonome ale Europei”[1], ancorând astfel conceptul mai explicit în probleme de apărare şi securitate. Pentru Franţa, ESA este o continuare a autonomiei strategice naţionale, pe care o defineşte ca fiind capacitatea de a decide şi de a acţiona liber într-o lume interdependentă.[2] Vezi exemplu militar de a se alătura Greciei în vederea asigurării respectării Legii Mărilor (UNCLOS)[3] cu privire la Marea Egee de către Turcia.

Într-adevăr este un exemplu în derulare pe scena europeană acum: confruntarea la nivelul declaraţilor dar şi al acţiunilor, unele din ele militare, între Turcia şi Grecia. Miniştrii de externe ai Uniunii Europene (UE) au purtat vineri, 13 august, discuţii urgente despre tensiunile militare actuale dintre Grecia şi Turcia, cu privire la drepturile de foraj în estul Mediteranei. Urmează ca NATO să reia aceste discuţii. Deşi Atena a cerut Uniunii Europene susţinere, prin formularea unor potenţiale sancţiuni destinate Turciei, întâlnirea nu a avut un rezultat cu soluţii concrete. Drept urmare cele două sate au început consolidarea garnizoanelor militare din regiunea frontierei comune. Turcia a mutat o brigada de tancuri de la graniţa cu Siria în provincia Edirne. La rândul ei Grecia a avut un răspuns similar. Franţa a răspuns, în schimb, angajându-se să-şi sporească prezenţa militară în estul Mediteranei şi a trimis două nave de război în zonă pentru exerciţii comune cu marina greacă. Franţa are, de asemenea, interese speciale în Levant. Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a acordat Ciprului şi Greciei susţinerea completă, condamnând „încălcarea suveranităţii” de către Turcia.

Relaţiile tensionate dintre Grecia şi Turcia nu sunt o noutate. Recent, cele două state au avut un conflict cultural atunci când Turcia a decis să transforme muzeul Hagia Sofia din Istanbul în moschee, loc care a fost timp de secole o catedrală creştină ortodoxă. Marea Neagră este alt punct vital în securitatea europeană a flancului de sud. Cert este că situaţia geopolitică în Marea Neagră s-a schimbat prin apariţia Ucrainei şi Georgiei iar Convenţia de la Montreux este acum depăşită şi poate fi înlocuită. Anularea Convenţiei este posibilă în termenii art. 28, perioada de valabilitate a Convenţiei fiind de numai 20  ani, şi s-a încheiat pe în noiembrie 1959. Dar, pentru ca acest fapt să devină realitate, unul dintre statele semnatare trebuie să transmită decizia/solicitarea Franţei care, în termenii Convenţiei, este statul depozitar al acesteia. Cu toate că, rând pe rând, SUA, Marea Britanie şi URSS au ameninţat că vor face asta în perioada Războiului Rece acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Dar dacă cineva va vrea, atunci, din momentul depunerii cererii, Convenţia rămâne valabilă încă doi ani şi, conform înţelegerii iniţiale, statele semnatare s-au angajat să se reunească într-o nouă conferinţă pentru a ajunge la semnarea unui nou Tratat. Dar, cu sau fără o modificare sau chiar cu o anulare a Convenţiei, Erdogan forţează construcţia cât mai rapidă a Canalului Istanbul, dublare a Bosforului, ceva care aparţine exclusiv Turciei şi care devine un atu strategic uriaş pe care Ankara îl poate folosi în orice sens îşi doreşte – vital pentru circulaţia navală, civilă şi militară, decisiv în situaţie de conflict. Mai ales dacă, dintr-un motiv sau altul, strâmtorile sunt blocate într-un singur punct măcar de un vas scufundat de un tir ostil sau de un simplu accident tehnic.

Ceea ce contează în negocieri este timpul de staţionare al navelor de război şi deplasamentul acestora în Marea Neagră. Aşa că la momentul actual nici Rusia nu vrea modificarea Convenţiei. Crimeea şi Canalul Istanbul sunt noile locaţii în funcţie de care se vor  purta, în viitor, negocieri pentru traseele acceptate în noua hartă de putere. Marea Negră şi Marea Mediterană au devenit un spaţiu geopolitic comun[4] în flux cu Marea Azov şi Marea Caspică. Cât priveşte Marea Nostrum, timp de treizeci de zile în 1897, rivalii din estul Mediteranei s-au luptat asupra statutului Cretei, a cărei populaţie majoritară greacă şi-a dorit independenţa. Conflictul a devenit cunoscut sub numele de „războiul nefericit” şi a atras marile puteri occidentale, ameninţând un conflict mult mai larg într-o parte a lumii în care aspiraţiile naţionaliste, nemulţumirile istorice şi rivalitatea marilor puteri au stârnit 17 ani mai târziu, Primul Război Mondial. Austria-Ungaria, Franţa, Germania, Italia, Rusia, precum şi Marea Britanie au trimis nave de război în Creta, în încercarea de a menţine pacea. Deşi în mare parte simpatizanţi cu grecii – cu excepţia germanilor – aceştia au avertizat grecii, prost pregătiţi din punct de vedere militar, să nu se angajeze în ostilităţi. Avertismentele lor au nu au fost ascultate, iar grecii au simţit pe pielea lor acestă lipsă de ascultare.

Înlocuiţi Creta cu Cipru! Grecii şi turcii sunt din nou prinşi într-o ceartă despre statutul teritorial al insulelor din apele mediteraneene – şi, mai important, asupra celor 122 de trilioane de metri cubi rezerve de gaze din zone estica a Mediteranei. Potenţialul energetic din estul Mediteranei a ridicat miza. Puterile învecinate din Europa, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu sunt atrase într-o confruntare, pe măsură ce riscul unui conflict deschis între aliaţii NATO creşte. În 1897, marile puteri au reuşit să stăpânească consecinţele. S-a găsit o soluţie pe jumătate, care a salvat situaţia: Creta a obţinut autonomie, dar sub suzeranitatea Imperiului Otoman, turcii controlând relaţiile externe ale insulei, iar prinţul George al Greciei a devenit înaltul comisar al insulei. În 1913 Grecia a anexat în mod oficial insula. Acum în 2020 întâmplare poate juca un rol esenţial. Puterile occidentale speră să poată atinge o altă soluţie pe termen scurt pentru a preveni o ciocnire şi, la fel ca în 1897, au trimis nave de război ca avertisment către Istanbul, pe care-l învinovăţesc pentru că a alimentat o dispută maritimă din ce în ce mai riscantă. Şi SUA au trimis o navă de război în zona de control a Flotei a VI din Mediterană. Nava, USS Hershel „Woody” Williams, o navă maritimă expediţionară despre care marina SUA spune că se află în Marea Mediterană într-o misiune programată anterior, în primul rând, pentru a sprijini operaţiunile Comandamentului SUA Africa, dar este disponibilă dacă este necesar şi pentru alte misiuni.

Cele cinci obiective ale UE pentru a avea un rol independent

Evoluţiile din Belarus, din Mediterana de Est şi din Marea Neagră subliniază lipsa de greutate strategică a UE în propria vecinătate, în timp ce vizita având ca obiectiv daunele produse Beijingului de Coronavirus şi 5G în Europa, a Ministrului de Externe chinez Wang Yi, evidenţiază rolul pasiv al UE în  confruntarea dintre SUA şi China. Cinci obiective sunt esenţiale dacă UE doreşte să reprezinte un pol independent care să fie luat în considerare în lumea multipolară emergentă şi în această competiţie a super puterilor China, SUA şi Rusia. Toate cele cinci sunt în prezent într-o continuă transformare. Modul în care UE le modelează sau este modelată de ele va determina dacă este aşezată la masă – sau este în meniu! Dintre aceste relaţii, două, poate cele mai importante, sunt cu Rusia şi Turcia. Pentru Europa – şi SUA, de altfel – Rusia, sub preşedintele Vladimir Putin, a fost întotdeauna o relaţie dificil de clasificat.

Uneori, Moscova a fost partener, alteori o „pacoste”. Cu toate acestea, din 2014, de la anexarea Crimeei, Rusia a acţionat mai mult ca un adversar ostil, intervenind militar în estul Ucrainei şi folosind dezinformarea pentru a se amesteca în alegerile europene şi în politica internă a Occidentului dar şi a Europei Centrale şi de Est. Asasinarea încercată şi reuşită a exilaţilor ruşi din Marea Britanie şi Germania a evidenţiat lipsa de respect pe care Kremlinul o are chiar şi pentru cele mai puternice puteri europene. Ceea ce Rusia poate oferi Europei, în afara încălcării normelor internaţionale, este mult mai puţin clar.

Criza politică din Belarus este încă o altă ilustrare a impotenţei UE şi a libertăţii de manevră a preşedintelui Putin în  periferia estică a Europei. Turcia sub preşedintele Recep Tayyip Erdogan a fost o provocare similară pentru Europa. Odată ce aspira la UE (acum este imposibil de crezut că mai are acest ţel), completând discuţiile de aderare, atâtea câte au fost, Turcia a devenit recent din ce în ce mai autoritară pe plan intern şi s-a dezlănţuit la nivel regional. La fel ca preşedintele Putin, preşedintele Erdogan şi-a folosit abilitatea pentru a-şi avansa ambiţiile, care s-au extins acum în estul Mediteranei. 

Conceptul „Patriei Albastre” este utilizat din plin de şeful satului turc. Teoretizat de contraamiralul Cem Gürdeniz, „Patria albastră” este o doctrină care încurajează Ankara să-şi impună suveranitatea pe o suprafaţă de 462.000 km2 în Marea Neagră, Egee şi Mediterana. Această doctrină este considerată necesară pentru „prosperitatea, securitatea şi chiar pentru fericirea Turciei”, a explicat contraamiralul turc. Respingând orice acuzaţie de expansionism, Turcia susţine că nu cere decât ceea ce i se cuvine de drept,  în faţa revendicărilor maritime ale Greciei şi Ciprului pe care le consideră excesive. Turcia vrea revizuirea Tratatului de la Lausanne 1923[5].

Tensiunile de lungă durată asupra câmpurilor de gaze offshore de lângă Cipru şi disputele concurente cu Grecia cu privire la Zonele Economice Exclusive maritime au crescut exponenţial în ultimele luni. Acest lucru, combinat cu tensiunile legate de intervenţia militară a Turciei în Libia, a determinat Franţa să desfăşoare nave militare în zona maritimă a Greciei şi să desfăşoare exerciţii militare comune, ca o demonstraţie de sprijin pentru Atena. Preşedintele francez Emmanuel Macron pare să creadă că numai limbajul forţei îl va descuraja pe Erdogan. Dar partenerii săi din UE, în special Germania, preferă în continuare dialogul cu Ankara în faţa unui eventual conflict. Spre deosebire de Rusia, Turcia poate oferi unele rezultate concrete atunci când vine vorba de gestionarea fluxului de refugiaţi (4 milioane în taberele organizate de Ankara pe propriul teritoriu) din Orientul Mijlociu către Europa. Ca aliat al NATO, s-ar putea dovedi, de asemenea, util în limitarea ambiţiilor Rusiei în Orientul Mijlociu. Dar, având în vedere toleranţa lui Erdogan faţă de risc, lucrurile se pot agrava în estul Mediteranei înainte de a se îmbunătăţi. Şi, nu în ultimul rând, Turcia şi-a construit capabilităţi de supraveghere satelitare, iar Erdogan a semnat o Directivă pentru Statului Major al Armatei turce prin care organizează supravegherea cu sateliţi proprii în zona Mediteranei.

Turneul european al lui Ministrului de Externe chinez Wang scoate în evidenţă a treia relaţie pe care UE trebuie să o gestioneze, cea cu China. Vizita este o ofensivă a Chinei pentru a remedia legăturile afectate de pandemia coronavirusului şi de consecinţele acesteia, precum şi de reprimarea securităţii în Hong Kong de către Beijing. Dar ar fi o greşeală să concluzionăm că acest lucru pune Europa pe locul de lider în această relaţie. Din contră, Europa din multe puncte de vedere este un pasager, într-o „căruţă”, pe o autostradă internaţională, care urmăreşte coridorul Beijing-Washington, cele două superputeri care luptă pentru controlul maşinăriei geopolitice. UE începuse deja să adopte o poziţie mai dură asupra Chinei înainte de pandemie, ca parte a noi posturii geopolitice a Comisiei Europene recent instalată. În schimb Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE) prin Joseph Borrell a dat declaraţii controversate în legătură cu relaţia cu Beijingul.

Practicile comerciale neloiale ale Chinei, inclusiv în ceea ce priveşte investiţiile, combinate cu eforturile SUA de a îngheţa participarea Huawei în reţelele 5G ale aliaţilor europeni, au condus la o reevaluare a locului în care se poate ajunge la echilibrul dintre valoarea Chinei ca partener economic şi riscul pe care îl reprezintă ca obiectiv strategic rival. Şi aici referitor la reţelele 5G vedem, inclusiv la noi la fel ca şi în Europa Centrală şi de Est, reacţii contradictorii care dovedesc lipsa de loialitate a unor politicieni de stânga faţă de interesul naţional al Românie ca membru NATO. Sunt zvonuri (fără dovezi prezentate), în mass-media, că sume de „bani negrii”, pentru lobby sau pentru reclame, „plutesc” între cabinete şi persoane, pentru soluţii pozitive care să favorizeze companii din China precum Huawei sau ZTE. Un lucru este clar, securitatea naţională este cea care dictează soluţia 5G pentru simplul motiv ca această soluţie îţi asigura penetrarea întregii infrastructuri, inclusiv a celei de securitate şi de urgenţă, datorită soluţiilor tehnice pe care le practică în construcţia ei.

Europa are două companii puternice, Nokia şi Ericsson, care deţin capabilităţi la fel de performante pentru reţelele 5G. La acestea se adaugă companii din Coreea de Sud care prezintă soluţii end-to-end şi companii din Japonia. Ele trebuie accesate prin licitaţie. Fenomenul este similar cu cel petrecut în alte ţări din Balcani care au intrat în jocul One Belt-One Road. Dar Europa rămâne divizată pe această temă, iar China a devenit capabilă să valorifice acele diviziuni interne în avantajul său.

Relaţia Europei cu SUA este crucială pentru gestionarea tuturor celorlalte, deoarece în circumstanţe normale, Washington ar fi o sursă de sprijin semnificativ în relaţiile cu Rusia, Turcia şi China. Însă preşedintele Donald Trump nu a făcut prea multe pentru a-i linişti pe aliaţii americani ai NATO din Europa de angajamentul său faţă de legăturile transatlantice lăsându-l, într-un fel, pe preşedintele Putin să-şi aleagă propriile obiective privind continentul european. Refuzul său de a „stăpâni” Turcia prin retragerea militarilor americani din Orientul Mijlociu şi din Afganistan (se retrag în următoarele luni 5000 de militari) promisă în campania electorală pentru preşedinţia SUA din 2016,  i-a dat lui Erdogan carte albă pentru aventurile sale mediteraneene iar abordarea unilaterală a confruntării cu China în ceea ce priveşte comerţul, în timp ce înarmează puternic aliaţii europeni împotriva Huawei şi a 5G, a lăsat o Europă înstrăinată prinsă în mijlocul confruntării SUA-China – un pion care trebuie jucat, mai degrabă decât un participant activ care modelează jocul pe tabla de şah pe care se desfăşoară rivalitatea.

Dar chiar dacă Joe Biden îl va învinge pe Trump în funcţia de preşedinte în noiembrie 2020, Europa ar face bine să caute să reinventeze legăturile transatlantice cu un parteneriat egal care amplifică eforturile ambelor părţi. Vechile legături au fost construite după cel de-al Doilea Război Mondial iar politicienii care au făcut acest lucru a ieşit din scena geopolitică. Practic ”fenomenul” s-a încheiat cu moarte senator John McCain!

A cincea relaţie pe care Europa trebuie s-o remodeleze, este aceea cu Marea Britanie, o relaţie crucială. Deşi o mare parte a dezbaterii asupra Brexitului s-au concentrat asupra impactului său economic, pierderea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord- una dintre cele două puteri militare credibile ale UE alături de Franţa – a fost o lovitură enormă pentru aspiraţiile strategice ale Europei. Deşi, în mod istoric, Marea Britanie a fost ostilă iniţiativelor de apărare ale UE, preferând un NATO condus de SUA ca platformă pentru cooperarea europeană în domeniul apărării, apartenenţa sa la UE i-a permis cel puţin să menţină exclusiv canalele europene de comunicare pe probleme de securitate şi apărare.

Franţa, care are acorduri de apărare bilaterale profunde cu Regatul Unit, a propus un „Consiliu european de securitate” care să includă Regatul Unit ca modalitate de a atenua această pierdere. Ambele entităţi sunt în căutarea unei opţiuni relevante: Marea Britanie caută relevanţă globală iar UE caută credibilitate strategică. Problema actuală este însă finalizarea statutului Brexitului, problemă care pare că nu va avea un Happy End. Pentru ca cele de mai sus să se întâmple UE trebuie în primul rând să îşi reconfigureze abordarea cu privire la modul în care îşi exercită puterea economică şi diplomatică în lume. Această schimbare a început deja, chiar dacă impactul său nu a fost încă simţit. Relaţiile bilaterale devin esenţiale iar Franţa este forţa motrică. Din punctul de vedere al statelor membre ale UE, este crucial să înţelegem că, în mediul de securitate actual, nu ne putem baza în totalitate pe umbrela de protecţie a altcuiva, iar Europa nu îşi poate permite să fie un aliat slab. Guvernele se schimbă, priorităţile se schimbă, viziunile strategice se schimbă, dar interesele (naţionale) rămân o constantă. Autonomia strategică nu este doar o problemă de politică externă, ci şi o cerinţă critică pentru promovarea integrării europene.

Construirea unei Europe cu o mai mare autonomie nu înseamnă doar protejarea mai bună a Europei, ci şi proiectarea unei agende pozitive pe scena globală. Autonomia strategică se referă la stabilirea obiectivelor, luarea deciziilor şi mobilizarea resurselor în moduri care nu depind în primul rând de deciziile şi activele militare ale altora. Mai degrabă decât izolarea, este vorba de construirea unei poziţii mai puternice pentru cooperare şi parteneriat. Avansarea autonomiei strategice necesită nu numai concentrarea pe domenii şi iniţiative distincte, ci şi pe interconectările acestora, printr-o abordare generală. Problema este ca UE să articuleze o politică externă şi de securitate colectivă coerentă susţinută de un factor de descurajare militar credibil. Şi pentru a face acest lucru, va trebui să-şi reconcilieze odată pentru totdeauna diviziunile interne. Europa a făcut paşi importanţi către o cooperare în securitate şi apărare iar statele aliate pot considera că amenităţile sunt mai importante decât interesele lor divergente. Dar dacă „Raiul” înseamnă o UE capabilă să-şi unească puterea economică cu cea militară şi „Dracul” este o lume caracterizată printr-o competiţie cu sumă zero pentru un avantaj strategic, jumătatea de oră de care vorbeam la început dispare. 

[1] Parisul se consideră drept principalul susţinător al ESA – în parte pentru că autonomia strategică europeană este o dezvoltare a ideii franceze de „autonomie strategică”. Francezii au folosit iniţial acest termen în Cartea Albă din 1994 privind apărarea (prima publicată după sfârşitul Războiului Rece). O parte a revizuirii strategice din 2017 este intitulată „Strategia noastră de apărare: autonomie strategică şi ambiţie europeană”. Şi, prin discursul său de la Sorbona şi propunerile ulterioare – mai ales, Iniţiativa Europeană de Intervenţie – Macron a ajuns să fie văzut ca campion al ideii .

[2] Corentin Brustlein, analist la think-tank-ul francez numit Institut Français des Relations Internationales explică: „pentru Europa, a fi autonom este nevoie de a-şi stabili o viziune a rolului său în vecinătatea sa şi pe scena mondială, pentru a identifica obiectivele politice dorite şi elaborarea şi implementarea planurilor menite să le realizeze, inclusiv prin utilizarea forţei militare. Cazul francez ilustrează, de asemenea, că autonomia strategică nu ar trebui considerată ceva absolut. Abilitatea de a folosi forţa militară în mod autonom depinde de factori precum urgenţa crizei, geografia teatrului de operaţii sau severitatea ameninţărilor care ar putea fi întâmpinate. Încadrarea dezbaterii ca o problemă binară este atât greşită, cât şi contraproductivă. Întrebarea nu este dacă Europa ar trebui să fie autonomă din punct de vedere strategic sau nu – este deja, în anumite privinţe limitate -, ci ce beneficii se pot obţine din atingerea unor grade mai înalte de autonomie europeană în domeniile politic, operaţional şi industrial”

[3] Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (United Nations Convention on the Law of the Sea, prescurtat UNCLOS) este un acord internaţional care a rezultat din a treia Conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării (UNCLOS III), care a avut loc între 1973 şi 1982. Legea din Convenţie defineşte drepturile şi responsabilităţile naţiunilor cu privire la utilizarea lor a oceanele lumii, de stabilire a orientărilor pentru întreprinderi, mediul, precum şi managementul marin a resurselor naturale. Convenţia, încheiată în 1982, a înlocuit patru tratate din 1958. UNCLOS a intrat în vigoare în 1994, la un an după ce Guyana a devenit a 60-a naţiune ce a semnat tratatul. Începând cu ianuarie 2015, 166 şi Uniunea Europeană au aderat la convenţie.

[4] „În ce măsură ar trebui considerată Marea Neagră un spaţiu strategic distinct? Deoarece simţul identităţii Mării Negre este relativ subdezvoltat şi întrucât ”cadrele de securitate” din zonele adiacente precum Marea Mediterană şi Marea Caspică sunt în flux, merită să luăm în considerare măsura în care problemele şi abordările din Marea Neagră ar trebui să fie tratate ca parte a unui continuum geografic mai mare. Această întrebare este izbitoare în relaţia cu Marea Mediterană, unde sunt împărtăşite multe dintre provocările de securitate dificile în vigoare cu adevărat trans-regional. În termeni de securitate energetică, cele două mări şi interiorul lor este tot mai legat. Ţările din jurul ambelor bazine sunt expuse la scurgeri din crize în zona mai largă a Mării Mediterane-Marea Neagră. Analitic şi la diverse niveluri, are sens să tratăm aceste regiuni împreună.  Ian O. Lesser- GLOBAL TRENDS, REGIONAL CONSEQUENCES:WIDER STRATEGIC INFLUENCES ON THE BLACK SEA (noiembrie 2007)

[5] Tratatul de la Lausanne/Elveţia a fost un tratat de pace semnat pe 24 iulie 1923, care a stabilit apartenenţa întregii Anatolii şi a Traciei Răsăritene la Turcia, anulând astfel prevederile Tratatului de la Sèvres, semnat în 1920 de guvernul otoman. Tratatul trasa noile frontiere ale Greciei, Bulgariei şi Turciei. Turcia renunţa la pretenţiile asupra Insulelor Dodecaneze (art. 15), Ciprului (art.20), Egiptului şi Sudanului (art. 17), Irakului şi Siriei (art. 3). Împreună cu Tratatul de la Ankara, tratatul de la Lausanne stabilea graniţele Turciei cu ultimele două state. De asemenea, Turcia renunţa la privilegiile sale din Libia, aşa cum erau definite în Tratatul de la Ouchy din 1912. Ca rezultat al acestui tratat de pace, regiunea locuită de kurzi, cunoscută cu numele istoric de Kurdistan, a fost împărţită între Turcia, Siria, Irak şi Iran.