criza-ucraina1Imediat după colapsul URSS, în 1991, liderii europeni au socotit că Moscova poate deveni un partener viabil într-o Europă în schimbare. Să nu credeţi cumva că, peste noapte, Washingtonul şi aliaţii occidentali şi-au imaginat că Rusia va deveni un partener de încredere. Au crezut, poate, că Rusia va împărtăşi aceleaşi obiective strategice de politică externă şi, treptat, va adopta stilul de viaţă al democraţiilor occidentale cu o economie de piaţă consolidată. Dar, imediat ce problemele au apărut – programul nuclear al Iranului, situaţia din Irak şi din fosta Iugoslavie – lunile de miere s-au încheiat şi Rusia a revenit, treptat, la vechile obiceiuri imperial-sovietice.

A urmat un interludiu, odată cu constituirea Consiliului NATO-Rusia, la 27 mai 1997, şi acceptul tacit al Occidentului de a nu deplasa tehnică militară şi baze NATO către estul continentului, deşi, odată cu lărgirea Alianţei, era un fapt de normalitate. Criza din Georgia a fost primul semnal dat de Moscova privitor la vecinătatea graniţei sale. Poziţia adoptată de comunitatea internaţională a fost una care a manifestat toleranţă şi nicidecum reacţii care să insiste asupra unor sancţiuni dure. Criza ucraineană a pus însă capăt acestei fantezii create de participarea Rusiei la politicile Occidentului. Anexarea Crimeei a destrămat prezumţia de utilizare a regulilor stabilite prin tratate internaţionale şi a determinat o nouă paradigmă de interpretare a modului de relaţionare cu Rusia. De fapt, criza din Ucraina a început chiar în anii ’90. După colapsul URSS, Occidentul a avut două opţiuni: prima era de a încerca asimilarea Rusiei în sistemul occidental şi a doua de a prelua, piesă cu piesă, fostele ţări din zona de influenţă sovietică. Dar dorinţa de reaşezare în ritmul Europei occidentale a fostelor state componente ale Tratatului de la Varşovia şi CAER a venit în sprijinul politicii de extindere a organizaţiilor internaţionale, precum NATO (care a adăugat 12 membri) şi UE (care a admis 16 membri), politică promovată de preşedinţii Bill Clinton şi George W. Bush, dar şi de liderii vest-europeni de la Londra, Paris şi Berlin. Aceste politici au crescut gradual ostilitatea administraţiei de la Kremlin, în special a celor nostalgici după fosta URSS şi defunctul Tratat de la Varşovia. Timpul a fost singurul element care a măsurat drumul de la cooperare la război.

Tranziţia

În perioada tulbure a sfârşitului de secol al XX-lea, tranziţia de la Gorbaciov la Elţîn a dus la o aparentă democratizare a Rusiei. Înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, Boris Elţîn fusese ales în funcţia de preşedinte al Rusiei, în iunie 1991, în cadrul primelor alegeri directe prezidenţiale din istoria ţării. În octombrie 1991, cu puţin timp înaintea proclamării independenţei, Elţîn a declarat că va iniţia un proces radical de reformă economică, orientat către economia de piaţă, după modelul terapiei de şoc poloneze. Terapia de şoc a început numai după câteva zile de la prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, la 2 ianuarie 1992, când preşedintele Elţîn a ordonat liberalizarea comerţului exterior, a preţurilor şi a cursului monedei naţionale. Aceasta a atras renunţarea la politica preţurilor controlate de stat (cu speranţa că magaziile golite de mărfuri se vor reumple), renunţarea la limitările impuse comerţului particular şi producţiei private, renunţarea la subvenţionarea fermelor agricole şi a întreprinderilor industriale de stat şi, în acelaşi timp, deschiderea comerţului extern la importuri, pentru spargerea monopolurilor locale. Economia Rusiei s-a prăbuşit într-o criză profundă în ultimul deceniu al secolului trecut, a fost grav lovită de crashul economic din 1998 şi a început să se refacă în perioada 1999-2000, în primul rând datorită creşterii preţului petrolului. Criza economică rusească a atins niveluri mai profunde decât cele din timpul Marii Crize Economice, care aproape că a paralizat lumea capitalistă după 1929. Gravitatea acestei crize a fost asemănată, în parte, cu aceea care a urmat Primului Război Mondial, după prăbuşirea ţarismului şi războiul civil.

Astfel, după o serie de frământări politice prin care au fost schimbaţi mai mulţi premieri (Victor Cernomârdin, Serghei Kirienko, Evgheni Primakov), Elţîn s-a decis să-l pună în fruntea guvernului pe Vladimir Putin. Primul succes al acestuia a fost al doilea război din Cecenia. Războiul din Cecenia a fost unul dintre subiectele forte ale campaniei electorale pentru alegerea noului preşedinte (Elţîn demisionase cu şase luni înaintea finalizării mandatului, premierul preluând poziţia de preşedinte interimar). În februarie 2000, trupele ruseşti intrau în Groznîi, iar Putin proclama, cu o săptămână înainte de alegeri, victoria în război. Federaţia Rusă începea un nou ciclu de evoluţie şi, odată cu ea, estul Europei avea să afle, 14 ani mai târziu, care sunt adevăratele intenţii ale noului preşedinte.

Criza Ucraineană

Situaţia din Ucraina reprezintă cea mai profundă criză din regiunea estică a Europei, de la încheierea Războiului Rece până astăzi. Ea loveşte direct în securitatea comună a Europei. Flancul estic al NATO este complet expus, cu o creştere a insecurităţii în zona Ţărilor Baltice şi a Mării Negre. Agresiunea Rusiei a trezit NATO la realitatea geostrategică a zonei adiacente. Este cert că estul european este parte integrantă a continentului, în deplină corelaţie cu relaţia transatlantică, dar nu poate descuraja singur un adversar de tipul Federaţiei Ruse. Europa se dezarmează, bugetele apărării fiind într-o scădere dramatică. Polonia se înarmează. Esenţială, în acest proces de modernizare, este intenţia Poloniei de a-şi dota flota de aparate F-16 cu rachete de croazieră de tip JASSM, ideale împotriva platformelor ruseşti S-300 şi S-400. Mesajul crizei din Ucraina este că Rusia nu este un actor internaţional pe care te poţi baza pentru a proteja ordinea liberală internaţională. Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina nu este o criză generată de Ianukovici sau de aderararea la UE, ci o strategie pe termen lung a Moscovei de a implementa o logică de fier referitoare la propriul interes în fosta zonă de influenţă sovietică. Degringolada provocată de Moscova pe frontul de est din Ucraina reprezintă momentul propice pentru ca Rusia să-şi valideze influenţa în regiune. O declaraţie de război deschisă ar fi riscantă pentru Federaţia Rusă, singura opţiune a conducerii de la Kremlin este aceea a alimentării războiului hibrid cu omuleţii verzi – trupe ruse fără însemne şi cu tehnică avansată de asalt. Utilizarea sistemelor de rachete GRAD confirmă încă o dată că acţiunea din dimineaţa zilei de 24 ianuarie 2014 a fost una planificată şi a avut în spate un suport logistic semnificativ.

Războiul hibrid şi spionajul

Noile tehnici de război puse în aplicare de Moscova în Ucraina au creat stare de alertă în structurile NATO. Este un truism faptul că spionajul american sau cel rusesc acţionează într-o parte ori în alta, problema este că spionajul rusesc şi-a schimbat obiectivele iar ţintele cele mai importante, pe lângă cele americane, sunt cele din Europa de Est. Portalul ucrainean Glavred scrie că, nemulţumită de aderarea Bulgariei la NATO, de intenţiile Ucrainei de a deveni membră a acestei organizaţii şi de faptul că România este pe cale să reducă la zero dependenţa de gazele ruseşti, Moscova a declanşat o masivă ofensivă de investigaţii la adresa României prin Direcţia de informaţii de pe lângă Marele Stat Major al armatei ruse (GRU) şi prin Serviciului de spionaj al Flotei Rusiei din Crimeea. Înainte de toate, aceasta se referă la culegerea de informaţii detaliate despre obiectivele militare şi economice ale României, au declarat pentru Glavred surse anonime din serviciile de spionaj de la Kiev. O importanţă mult mai mare o are însă reţeaua de agenţi ai Rusiei în România, care şi-a intensificat activitatea în ultimii ani, au precizat aceleaşi surse. La capătul de nord al flancului european estic, în Estonia, un înalt funcţionar din Ministerul Apărării de la Tallin, Herman Simm, a fost condamnat la 12 ani şi jumătate de închisoare şi la daune în valoare de aproape un milion şi jumatate de euro pentru că a spionat pentru Rusia. Simm a fost şeful Autorităţii Naţionale pentru Securitate şi a trimis Moscovei documente clasificate ale Alianţei Nord-Atlantice. Operaţiunile nu au avut loc în perioada Războiului Rece, ci între anii 1995 şi 2008, când a fost arestat. Acest fapt ridică serioase semne de întrebare în legătură cu încrederea pe care o pot avea ţările mai vechi din NATO în noii veniţi din Europa Centrală şi de Răsărit.

În 2009, Vladimir Putin a început reforma serviciilor de informaţii, conform unei analize publicate de think-tank-ul Oxford Analityca. Primul a fost Directoratul Principal de Spionaj al Marelui Stat Major (GRU), cea mai mare agenţie de spionaj extern a Rusiei: în 1997, GRU avea de şase ori mai mulţi spioni în afara graniţelor ţării decât succesorul KGB-ului, Serviciul Extern de Informaţii (SVR). Creat în 1918, GRU a fost însărcinat cu colectarea de informaţii importante din punct de vedere economic sau militar din surse din afara Uniunii Sovietice. GRU şi-a păstrat importanţa şi după anii ’90, nu în ultimul rând din cauză că, spre deosebire de KGB, nu a fost niciodată divizat. Numirea lui Aleksandr Şliahturov în fruntea GRU, în 2009, a adus cu sine reforma serviciului, percepută drept o agresiune internă de veteranii agenţiei de spionaj. În 2011, misiunea a fost încheiată, directorul serviciului, Şliahturov, fiind pensionat. Noul director al GRU a fost numit generalul Igor Sergun. Odată cu întoarcerea la preşedinţia statului a lui Putin, în 2012, restructurarea serviciilor a continuat, alte trei procese fiind deja demarate. Primul dintre ele a fost rezolvarea problemelor existente între Serviciul Federal de Securitate (FSB) şi Serviciul de Informaţii Externe (SVR) – ambele create după divizarea KGB-ului. Aceste două agenţii sunt antrenate într-o dispută veche, în centrul căreia se află încercările FSB de a domina SVR. Premierul Putin a lăsat să se înţeleagă că SVR îşi va păstra independenţa, dar că va trebui să susţină misiunile FSB de urmărire a suspecţilor în străinătate. O altă prioritate este, pentru Putin, îmbunătăţirea coordonării şi a vitezei de răspuns a serviciilor, odată ce informaţiile satelitare sunt colectate. Acest lucru reflectă însă străduinţele de a face ca analizele să aibă loc mai rapid, în concordanţă cu nevoile consumatorilor. De asemenea, Vladimir Putin a accelerat schimbarea de generaţii la vârful tuturor serviciilor secrete. Liderii tineri, care nu au fost marcaţi de luptele interne rezultate din divizarea KGB, au fost promovaţi.

Actualii conducători ai serviciilor secrete sunt: şeful FSB, Aleksandr Bortnikov, 60 de ani, cel al SVR, Mihail Fradkov, 61 de ani, iar directorul Serviciilor Federale de Protecţie, Evgheni Murov, 66 de ani. Ei se află în cercul siloviki (foşti membri ai serviciilor secrete sau ai armatei), în imediata apropiere a preşedintelui Putin. Din acest cerc mai fac parte Serghei Ivanov (şeful staffului lui Vladimir Putin), Serghei Şoigu (ministrul apărării din 2012 şi al doilea ca popularitate după preşedinte) şi Igor Sechin (fost agent KGB şi bun prieten cu preşedintele, el fiind şeful companiei petroliere Rosneft, dar şi cel despre care se vehiculează că ar conduce grupul de siloviki). Sancţiunile asupra companiilor şi a apropiaţilor lui Putin nu au făcut decât să crească rolul acestora. Averea lor s-a consolidat prin contracte cu statul, iar ei, la rândul lor, ajută administraţia prin pachete de compensaţii băneşti. Aici se situează fraţii Kovalciuk, Iuri, şeful Băncii Rossia, şi Mihail, şeful Institutului Kurciatov, dar şi Ghennadi Timcenko, şeful companiei petroliere Novatek. Cercul de siloviki este, de fapt, emanaţia lui Vladimir Putin, care încearcă să aibă alături oameni care au lucrat în serviciile secrete şi care au, în general, o experienţă moştenită din anii URSS.

În urmă cu câţiva ani, Putin a încurajat competiţia dintre diferitele agenţii, permiţându-le acestora să îşi suprapună competenţele, însă rezultatele nu au fost cele scontate. Acum, crearea unor structuri clare şi a unor unităţi operaţionale, care să acţioneze rapid şi precis, are din nou prioritate. Primul rezultat: Crimeea. Urmează Europa de Est, de la Marea Baltică la Marea Mediterană (Grecia şi Turcia). Flancul sudic al Alianţei, format din Grecia şi Turcia, devine pe zi ce trece mai apropiat Kremlinului datorită necesarului de fonduri financiare şi energie. România are probleme interne privind serviciile care au ajuns la un capăt de linie, de unde trebuie să-şi dezvolte o nouă strategie de siguraţă naţională. Nu este posibil ca după 25 de ani să nu avem legi constituţionale ale securităţii naţionale şi să ducem o continuă luptă instituţională pentru a le promova. Ori nu putem, ori nu avem voinţă politică, ori poate îi rugăm pe alţii să le redacteze! Complexitatea situaţiei geopolitice regionale duce spre acţiuni militare şi non-militare imprevizibile iar paşii pe care Federaţia Rusă îi face nu sunt întotdeauna cei pe care-i prevedem. Vom avea destul de multe evenimente neprevăzute pentru care nu avem mijloacele necesare reducerii consecinţelor negative.

Care sunt lecţiile învăţate din criza ucraineană?

  1. Cea mai importantă şi mai dureroasă lecţie este că UE, ca întreg, nu a reuşit să facă o politică independentă faţă de Rusia. SUA, cu sancţiunile impuse, a adus Europa pe calea cea bună. Cele mai importante economii europene trag în direcţii diferite când vine vorba de Rusia, de corporaţiile şi interesele lor naţionale.
  2. Federaţia Rusă îşi urmăreşte propriile interese, în afara regulilor internaţionale, violând suveranitatea vecinilor şi eliminând parteneriatul cu Occidentul. Rusia a intrat în retorica naţionalistă şi imperială din trecutul său. Obiectivul este reintegrarea zonei aflate cândva în sfera sa de influenţă, folosind mijloace militare, economice şi politice variate.

Conceptul Intermarium şi Războiul Rece

Comandantul trupelor americane din Europa, general-locotenent Ben Hodges, a vizitat, recent, Kievul, unde a promis ajutor militar, constând în instructori pentru militarii ucraineni. De asemenea, el a vizitat Regimentul 2 Cavalerie, care desfăşoară exerciţii în Letonia. Poziţia generalului american a fost explicată, într-un interviu acordat publicației Stars and Stripes, în care anunţa ca mesaj principal o prepoziţionare a echipamentelor militare, vehicule şi suport logistic în Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, România, Bulgaria şi o parte în Germania. În timpul Războiului Rece, prepoziţionarea de echipament militar era un element important al strategiei SUA. Acest fapt înseamnă că se pot desfăşura mai multe divizii pe continent, al căror sprijin logistic este deja prezent. Acţiunile vor însemna numai aducere pe calea aerului a militarilor şi înbarcarea lor în echipamentele deja aflate în zone strategice, ceea ce scurtează timpul necesar declanşării operaţiunilor militare. Importantă este dimensiunea acestor desfăşurări de echipamente, similară cu cea din timpul Războiului Rece, fără a fi una ofensivă, ci una strict defensivă!

Ce este Intermarium? Acest concept a fost propus pentru prima dată de generalul polonez Jozef Pilsudski, după Primul Război Mondial. Se chema aşa pentru că viza teritoriul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră şi era o alianţă defensivă împotriva Sovietelor, dar şi a Germaniei, fiind garantată de Franţa, ca mare putere militară şi economică. Ea s-a dovedit a fi inaplicabilă. Acum, în actualele condiţii, o astfel de alianţă împotriva Federaţiei Ruse, sprijinită de SUA, este posibilă. Anunţul generalului Hodge, de prepoziţionare a tehnicii şi logisticii, anunţă elemente incipiente ale renașterii conceptului Intermarium. O linie defensivă care, odată atacată, aruncă în luptă întreaga Alianţă Nord-Atlantică. Ceea ce nu este clar este modul cum va fi condusă această operaţiune, prin Bruxelles sau printr-un comandament propriu. Două lucruri sunt însă extrem de clare: (1) reinstituirea de SUA a sistemului operaţional din timpul Războiului Rece şi (2) rediscutarea strategiei Intermarium, care să definească apărarea flancului estic având în poziţie de garant SUA.

În loc de concluzie

Îmi permit să sugerez spre luare aminte conceptul Intermarium pentru a putea analiza mai bine beneficiile unui autentic grup Intermarium, SUA fiind principalul furnizor de securitate. Ungaria, deocamdată, nu este parte a acestui grup. Noul ambasador la Budapesta, Colleen Bell, a discutat cu ministrul Apărării al Ungariei readucerea acesteia pe coordonatele occidentale prin reconsiderarea poziţiilor enunţate de administraţia de la Budapesta. Cert este că urmează vizita lui Vladimir Putin la Budapesta, unde îl va întâlni pe prietenul său, Viktor Orban. O nouă soluţie de tip Matrioşka a lui Vladimir Putin se conturează în Est. Probabil, va urma Grecia, care se va „îndulci” cu un împrumut bancar considerabil…