Noul Est sau, în alte cuvinte, Noul Levant!

Orientul fierbe! Întâlniri diplomatice între lideri marcanţi, atentate cu politicieni şi militari, alegeri parlamentare în Irak în octombrie, operaţiuni militare cu drone ale proxilor iranieni şi un nou preşedinte naţionalist care preia frâiele în Iran sunt câteva dintre punctele fierbinţi ale Orientului. Preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi şi regele iordanian Abdullah s-au întâlnit la Bagdad pe 27 iunie, cu premierul irakian, a patra întâlnire de acest gen între liderii irakieni, egipteni şi iordanieni în mai puţin de trei ani. Întâlnirea fusese amânată de două ori din cauza unui accident de tren în Egipt şi a unei crize politice în Iordania. Cei trei lideri s-au întâlnit anterior la Amman în august 2020, iar fostul prim-ministru irakian Adel Abdul Mahdi s-a întâlnit şi cu ceilalţi doi lideri de două ori, la Cairo şi New York. Guvernul irakian a adoptat o nouă politică externă pentru a construi o alianţă economică cu ţările arabe, alianţă orientată spre Occident. Actualul prim ministru irakian Mustafa al-Kadhimi a numit această nouă alianţă „Noul Est” în întâlnirea sa din Amman cu ceilalţi doi lideri. El s-a referit la noua alianţă ca la „Noul Levant”. În timpul summitului din 27 iunie 2021, cei trei lideri au discutat despre înfiinţarea unui secretariat permanent care să coordoneze sarcinile dintre cele trei ţări şi să lucreze la dezvoltarea şi urmărirea a ceea ce s-a convenit deja.

În ceea ce priveşte domeniul politic, cei trei lideri au discutat despre criza regională majoră care a cuprins Siria, Libia, Yemen şi Palestina. Declaraţia finală indică faptul că au ajuns la o viziune comună asupra acestor probleme. În domeniul securităţii şi serviciilor de informaţii, au convenit să consolideze cooperarea şi coordonarea în ceea ce priveşte confruntarea terorismului şi finanţarea acestuia. În plus, liderii au solicitat o cooperare sporită în domeniile: educaţie şi cultură, precum şi în domeniile tineretului, sportului, artelor şi sănătăţii. Irakul intenţionează să construiască conducte de petrol prin Iordania şi Egipt, deschizând potenţialul pentru noi pieţe prin Marea Roşie şi Marea Mediterană, inclusiv spre Africa şi Europa, cu posibile efecte financiare pozitive pentru provinciile Irakului, cum ar fi provincia Anbar, care suferă de distrugeri majore datorate Statul Islamic. De asemenea, noua alianţă ar permite Irakului să devină un hub de tranzit pentru transferul de mărfuri de la est la vest şi invers. Odată cu acordul recent cu Iranul de a conecta calea ferată a Iranului cu Irakul prin conexiunea feroviară Basra-Shalamcheh, Bagdadul va fi conectat la Asia Centrală şi nordul Chinei.

Acest sistem de transport poate fi dezvoltat pentru a include Africa de Nord şi Europa, ceea ce ar aduce oportunităţi mari pentru o ţară cu o populaţie în creştere, care suferă de o rată ridicată a şomajului. Cei trei au discutat, printre altele, şi despre un proiect urgent, un sistem comun de interconectare electrică, programat să fie finalizat în 18 luni, care va exporta surplusul de energie electrică creată de Egipt  în Iordania şi Irak (Bagdadul rămâne puternic dependent de Iran în ceea ce priveşte energia electrică). De asemenea, pe agenda întâlnirii s-a aflat un punct referitor la interesul lor comun de a normaliza relaţiile cu Siria şi de a ajuta la reabilitarea ţării după războiul civil. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Egiptul, Irakul, Iordania dar şi alte ţări arabe din Orientul Mijlociu explorează posibilitatea creării unui bloc arab integrat care să genereze securitate regională, neintervenţia puterilor externe şi interacţiunea economică.  Ultima dată când au încercat să formeze unul a fost în 1989 când a fost înfiinţat, pentru o scurtă durată de timp, Consiliul de Cooperare Arabă. Există acum semne că se încearcă din nou să se reînvie această coaliţie, Noul Levant/Noul Est care să ducă la consolidarea securităţii şi îmbunătăţirea cooperării economice regionale.

Politica SUA-Iran, pe marginea prăpastiei

Politica pe „marginea prăpastiei” derulată între Teheran şi Washington devine cu atât mai tensionată cu cât timpul se scurge în favoare iranienilor care produc uraniu cu un grad mare de îmbogăţire, necesar dotării rachetelor balistice (Zolfaghar, Zelzal, Dezful) cu încărcătura nucleară. Chiar dacă negocierile indirecte continuă la Viena pentru readucerea ambelor ţări în conformitate cu termenii Acordului Nuclear din 2015 (denumit Planul de Acţiune Comprehensiv Comun sau JCPOA), oficialii americani şi iranieni s-au retras, de curând, „furioşi”, învinovăţind partea opusă pentru lipsa de progres. Iranul a ales un nou preşedinte, Ebrahim Raisi, care se opune negocierilor suplimentare cu privire la programul iranian de rachete şi la oprirea intervenţiilor sale militare, inclusiv prin intermediul miliţiilor aliate/proxi, din Orientul Mijlociu.

Luate împreună, sunt o mulţime de „piese de puzzle” în mişcare şi care nu includ politica internă americană ce gravitează acum în Congresul SUA, în jurul autorităţii legale a preşedintelui Biden de a aproba loviturile aeriene în Orientul Mijlociu. De fapt între cele două ţări continuă un război de gherilă ce se derulează de peste 40 de ani, de la căderea Şahului, Mohammad Reza Pahlavi în 1979.

Ameninţarea emergentă a dronelor Iraniene

Administraţia Biden a anunţat că recentele atacurile aeriene americane au vizat facilităţi de ambele părţi ale frontierei Irak-Siria legate de miliţii care au legături cu forţele iraniene. Acţiunile au vizat centre operaţionale şi depozite de arme situate în două locaţii din Siria şi o locaţie din Irak, potrivit Pentagonului. Operaţiunile militare s-au derulat după mai multe atacuri îndreptate împotriva bazelor americane, fiind luate în vizor poziţi ale miliţiei şiite Kataib Hezbollah susţinute de Iran şi învinovăţite pentru atacuri. „Ţintele au fost selecţionate, deoarece aceste instalaţii sunt utilizate de miliţii care sunt implicate în atacuri cu aeronave fără pilot (UAV, drone) împotriva personalului şi instalaţiilor americane din Irak“, a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului.

De asemenea, acesta a declarat că răspunsul a fost dat pentru salvele de rachete care au vizat o bază ce adăpostea trupele americane lângă câmpul petrolier al-Omar din nord-estul Siriei. Runda actuală de luptă face parte dintr-o lungă fază de ostilităţi între forţele SUA şi proxi irakieni legaţi de Teheran. Aceasta fost a doua operaţiune de acest fel desfăşurată împotriva unor miliţii pro-iraniene din Siria şi din Irak de către SUA, de când preşedintele Joe Biden s-a instalat la Casa Albă în ianuarie. De menţionat că aceste miliţii irakiene reunite în Forţele Populare de Mobilizare[1] (s-au format în 2014 după ce marele Ayatollah Ali al-Sistani, clerul şiit al Irakului, i-a îndemnat pe toţi irakienii buni să ia armele împotriva Statului Islamic, care preluase o treime din Irak) sunt în bună parte dintre ele sub coordonarea brigăzilor al Quds, brigăzi care se constituie în trupa de elită externă, a Gărzilor Revoluţionare Iraniene, cele care conduc operaţiunile expansioniste ale hegemonialilor ayatolahi persani în întregul Orient Apropiat şi Mijlociu.

Loviturile aeriene şi de artilerie ale forţelor americane vin pe fondul îngrijorării crescânde a oficialilor militari americani cu privire la utilizarea de către miliţiile pro-iraniene, de drone mici, încărcate cu exploziv, care vizează personalul american şi irakian din bazele militare răspândite în Irak. Oficialii americani descriu ameninţarea emergentă a dronelor drept una dintre principalele preocupări pentru misiunea militară americană (în jur de 2500 de militari) care a mai rămas în Irak. Primul Ministru Kadhimi se află sub presiunea Washingtonului pentru a limita atacurile asupra ţintelor legate de SUA, atacuri datorate miliţiilor irakiene. Dar, în practică, reţeaua irakiană de miliţii, unele dintre ele susţinute financiar şi militar  de Iran, deţin adesea mai multă putere decât are premierul, sporind miza pentru orice confruntare cu aceştia.

În mod făţiş pentru a sublinia acest punct, mii de luptători paramilitari irakieni au mărşăluit în provincia estică Diyala în cadrul unei parade anuale, datorată împliniri a şapte ani de când s-au format Forţele Populare de Mobilizare, paradă la care a participat anul acesta şi primul ministru Kadhimi, paradă care a prezentat întreaga gamă de echipamente militare, printre care tancuri şi lansatoare de rachete, aflate în dotarea lor. Cu câteva ore mai devreme de începerea paradei, în provincia Irbil din Irak, două dintre dronele legate/lansate de Iran au aterizat la aproximativ o milă de locul în care se construieşte un nou Consulat al SUA, potrivit guvernatorului zonei. Oficialii americani au numărat cel puţin şase atacuri începând din aprilie care au folosit drone ce par să fi fost fabricate, unele, de Iran altele de miliţiile susţinute de aceştia. Loviturile SUA au venit după atacuri din ce în ce mai sofisticate ale miliţiilor pro iraniene asupra forţelor SUA. Oficialii din Washington susţin că acestea sunt legate şi de grupul Kataib Hezbollah, un grup pe care forţele SUA l-au bombardat în mai multe rânduri în locurile de dislocare din Irak. Din ce în ce mai mult, miliţiile se îndreaptă acum spre utilizarea de drone mici, cu aripi fixe, care zboară la altitudine joasă, pentru a nu fi detectate de sistemele radar defensive, au precizat oficiali ai Pentagonului. În aprilie, una dintre drone a lovit un hangar CIA în provincia Irbil producând pagube considerabile. Un oficial al coaliţiei conduse de SUA a spus atunci că drona a fost descoperită la mai puţin de 10 mile de ţintă, înainte de a se îndrepta către o cale de zbor civilă, făcând interceptarea prea riscantă.

Comandantul militar al SUA din Orientul Mijlociu (CENTCOM), generalul Frank McKenzie, a declarat la începutul acestei luni că sunt în curs eforturi pentru a dezvolta o apărare anti-aerienă mai bună împotriva dronelor pentru că radarele existente şi sistemele de rachete Patriot sunt bune numai pentru rachetele balistice/de croazieră. În timp ce vizita nord-estul Siriei, generalul McKenzie a declarat reporterilor că oficialii militari caută modalităţi de a tăia legăturile de comandă şi control între o dronă şi operatorul acesteia, de a îmbunătăţi senzorii radar pentru a identifica rapid ameninţarea pe măsură ce se apropia şi de a găsi modalităţi eficiente de a lovi aeronava fără pilot (UAV). Deşi există un curent care se opune executării de lovituri de răspuns, administraţia Biden, la fel ca predecesoarea sa, susţine că ameninţarea pe care aceste miliţii o reprezintă pentru trupele americane merită astfel de acţiuni. Atâta timp cât Statele Unite rămân angajate ca partener militar în Irak, nu pot ignora pur şi simplu atacurile miliţiilor pro iraniene împotriva forţelor sale. Pe de altă parte, Irakul este o republică democratică, chiar dacă una slabă, care a invitat SUA să îşi desfăşoare armata în sprijinul unei misiuni clare şi cu spectru complet – de a contracara ISIS – misiuni care includ ajutor politic, economic şi social, dincolo de răspunsul militar.

De departe cea mai mare încălcare a suveranităţii irakiene vine de la miliţiile susţinute de iranieni care subminează zilnic autoritatea guvernului de la Bagdad. Atacurile lor asupra ţintelor americane sunt doar o mică parte a unei campanii susţinute şi orchestrate de slăbire a statului irakian. Atâta timp cât menţine o prezenţă militară în Irak, SUA trebuie să răspundă la atacurile declanşate asupra forţelor sale. Loviturile americane reamintesc că Iranul nu este singura putere cu ”cărţi de jucat” în regiune. Loviturile în contrapartidă încearcă, de asemenea, să stabilească un echilibru gestionabil cu facţiunile armate care ameninţă să facă Irakul neguvernabil. Aceste miliţii au ucis disidenţi, protestatari neînarmaţi (manifestările din 2019), consilieri guvernamentali şi oficiali de securitate sau chiar politicieni, au atacat facilităţi diplomatice, şi au preluat controlul asupra sectoarelor semnificative ale statului şi economiei irakiene. O politică americană sănătoasă în Orientul Mijlociu se află undeva între războiul nelimitat, fără sfârşit şi retragerea militară şi implicarea politică deplină din regiune. Loviturile chirurgicale în Irak, legate de diplomaţia în curs, ar putea apropia Statele Unite de acel echilibru judicios.

Teheranul este mult mai aproape, decât se evaluează, de a produce materialul necesar pentru o armă nucleară!

Tensiunile cresc în acelaşi timp în care efortul diplomatic condus de Europa de a readuce ambele ţări la masa negocierilor, în cadrul reluării acordul nuclear, pare a fi şovăitor. Şase runde de negocieri nu au dat încă o soluţie care ar putea face ca Statele Unite să renunţe la o serie de sancţiuni împotriva Teheranului în schimbul reducerii activităţilor de îmbogăţire a uraniului efectuate de regimului iranian. Aceste activităţi de îmbogăţire a uraniului au fost accelerate după decizia administraţiei Trump de a rupe acordul şi de a lansa o campanie de „presiune maximă” asupra Iranului. Drept urmare, Teheranul este mult mai aproape de a avea materialul necesar pentru a produce o armă nucleară decât era în timp ce SUA făcea parte din Acord.

Într-un interviu recent acordat ziarului New York Times la Paris, secretarul de stat Antony Blinken a declarat că administraţia Biden „se apropie” tot mai mult de părăsirea discuţiilor. „Dacă Iranul continuă să folosească centrifuge din ce în ce mai sofisticate astfel încât să crească nivelul de îmbogăţire al uraniului, vom ajunge la un punct în care va fi foarte dificil să restabilim cadrul acordului nuclear original”, a spus el. Robert Malley, trimisul special al SUA pentru Iran, a oferit o viziune puţin mai optimistă. „Suntem undeva între foarte greu şi posibil”- a declarat el. Şi a continuat explicând – „Încă credem că este posibil. Nu există niciun motiv pentru care nu ar trebui să putem ajunge la o înţelegere. Dar depinde şi de ce poziţii urmează să ia Iranul.”

Până în prezent, poziţia iraniană a fost una recalcitrantă. Teheranul doreşte ca administraţia Biden să ridice toate sancţiunile care i-au fost impuse de preşedintele Donald Trump – lucru pe care Casa Albă nu doreşte să îl facă. De asemenea, Teheranul a început să limiteze accesul inspectorilor de la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA), organul de supraveghere nuclear al ONU, la facilităţile majore ale ţării. Autorităţile iraniene au permis iniţial ca printr-un acord cu AIEA să continue monitorizarea activităţii sale nucleare, dar a cerut ca acesta să înceteze săptămâna trecută (21 iunie 2021). Ministerul de Externe al ţării a declarat că nu a luat încă o decizie cu privire la acordarea accesului AIEA la camerele de supraveghere instalate ca parte a operaţiunilor sale de monitorizare.

Schimbarea gărzii la Teheran poate, de asemenea, să înnoade iţele. Victoria lui Ebrahim Raisi, la alegerile prezidenţiale din Iran, un cleric dur care se opune negocierilor cu Statele Unite, s-a adăugat sentimentului de urgenţă care planează asupra discuţiilor. Raisi, care îl înlocuieşte pe preşedintele Hassan Rouhani, un moderat politic, va prelua funcţia în august. Unii analişti sugerează că ascensiunea lui Raisi ar putea fi chiar un avantaj pentru diplomaţia de la Teheran, până la instalarea acestuia. Negociatorii iranieni, în ciuda faptului că nu au demonstrat prea multă flexibilitate până acum, par totuşi dornici să finalizeze „foaia de parcurs” pentru restabilirea acordului nuclear înainte ca Rouhani să părăsească funcţia. Acestă operaţiune i-ar oferi lui Raisi un avantaj: l-ar blama pe Rouhani pentru neajunsurile „foii de parcurs” în timp ce ar culege  dividendele economice ale ameliorării sancţiunilor. Dar chiar dacă se poate ajunge la o înţelegere, probabil va fi destul de limitată. Există puţine semne că administraţia Biden şi partenerii săi europeni vor reuşi să îşi atingă obiectivul de a extinde sfera dialogului cu Iranul dincolo de programul său nuclear şi la un set mai larg de preocupări, inclusiv sprijinul Teheranului pentru facţiunile care fac schimb de focuri cu forţele militare ale SUA în Irak şi în Siria.

De la conceptul fondator a lui Khomeini la conceptul revoluţionar a lui Khamenei – „generaţia Hezbollah”

Odată cu alegerea lui Sayed Ebrahim Raisi, vom vedea un Iran mult mai revoluţionar decât înainte. Scena politică iraniană va fi restructurată. Urmează să se ridice un nou curent politic, în niciun caz reformist, ci mai degrabă, un tip de curent similar cu comportamentul revoluţionar al luptătorilor Hezbollah. Se ştie că luptătorii Hezbollah sunt foarte loiali liderului suprem al Iranului, Ayatollah Ali Khamenei, şi sunt piatra de temelie a „celei de-a doua faze a Revoluţiei Islamice” pe care acesta a anunţat-o în februarie 2019. Anunţul, care a venit la 40 de ani de la revoluţia islamică iraniană, părea mai degrabă un manifest care vizează evidenţierea pasului final al tranziţiei de la Khomeinism (în referinţă la fondatorul Republicii Islamice, Imamul Ruhollah Khomeini) la Kameneism, unde Kamenei este văzut de adepţii săi fideli din Iran nu doar ca lider suprem al Republicii Islamice, dar şi ca lider al „revoluţiei continue”. Tinerii Hezbollah au fost instruiţi pentru a fi loiali faţă de Khamenei şi viziunii sale asupra Republicii Islamice. În timp ce îl urmează pe Khamenei, nu sunt timizi să-şi exprime dezacordurile în mod public şi să-i provoace pe bătrâni.

Cred că aceasta va fi tensiunea grea cu care se vor confrunta eşaloanele superioare ale conservatorilor în timpul mandatului lui Raisi. În ultimii doi ani, Khamenei a introdus un nou concept pe care l-a sugerat că ar fi soluţia la problema Iranului: un guvern condus de tineri Hezbollah. Conceptul a atras o mulţime de dezbateri în interiorul şi în afara Iranului şi chiar înainte de alegerile prezidenţiale, într-un discurs din 13 mai 2021, el a subliniat: „Dacă un astfel de guvern ajunge la putere, problemele vor fi rezolvate într-un timp rezonabil. … Astăzi, ţara are condiţii mult mai bune în ceea ce priveşte cultivarea unei forţe de muncă credincioase, revoluţionare, profesionale şi încrezătoare decât în ​​primul deceniu al revoluţiei.” Utilizarea „Hezbollah” ca o caracteristică şi nu numai ca un titlu se datorează faptului că Khamenei şi adepţii săi văd „Hezbollah” ca o linie de gândire şi o umbrelă pentru grupuri şi facţiuni din interiorul şi din afara Iranului care împărtăşesc aceeaşi credinţă în „velaya” sau tutela ca concept.

Prin urmare, militanţii Hezbollah din Liban şi din Iran, împreună cu cei din Irak, Yemen, Afganistan, Pakistan şi oriunde există o astfel de extensie organică a doctrinei velayat-e faqih (tutela juristului islamic, numită şi guvernanţa juristului), în ciuda diferenţelor culturale, ar putea fi priviţi ca membri ai naţiunii transnaţională Hezbollah sau „Ummat Hezbollah”, care astăzi este condusă de Khamenei şi după moartea sa va fi condusă de un succesor care ar trebui să-i urmeze paşii. Unii cred că noua naraţiune a fost creată în ultimii ani de elemente din tabăra Hezbollah care se pregăteau pentru alegerea lui Raisi ceea ce nu este real. A fost în proces de două decenii, în principal în spaţiul media (al filmului cu precădere) care a primit finanţare sporită, din partea anumitor elemente ale Corpului Gărzii Revoluţionare Islamice (IRGC).

„Decizia de a interacţiona cu Occidentul nu se va schimba odată cu schimbarea preşedintelui, în schimb tonul şi aşteptările vor primi o schimbare clară. În ziua în care noul guvern al lui Raisi va intra în funcţie, va ieşi o singură voce din Teheran. Această administraţie va promite doar ce poate face-spune o sursă de lângă viitorul preşedinte pentru Al Jazeera- ceea ce vezi este ceea ce primeşti”. ”Dacă preşedintele spune că nu se întâlneşte cu preşedintele american Joe Biden, asta spune pentru că nu se va întâlni cu el. Dacă spune că nu va participa la discuţii despre programul nostru de rachete balistice, asta se întâmplă şi pentru faptul că nu va promite că va ajunge acolo într-o zi în viitor“- spune aceiaşi sursă .

Guvernul irakian, joc la două capete

Cum ar trebui America să facă faţă atacurilor miliţiilor pro-iraniene  asupra forţelor sale din Irak, o ţară în care americani asigură încă securitatea la invitaţia unui guvern suveran? Vor schimba oare represaliile militare americane comportamentul fracţiunilor armate care operează în sfidarea guvernului irakian şi cu sprijinul Iranului? Forţele americane se află în Irak pentru a ajuta guvernul irakian să împiedice Statul Islamic sau un grup succesor să-şi recapete puterea şi acţionează în conformitate cu îndrumări stricte stabilite de guvernul gazdă. Multe blocuri politice puternice din Irak se opun prezenţei SUA, inclusiv partidele care controlează miliţii susţinute de Iran precum şi lideri care s-au alătura mişcării populiste conduse de clericul Sadr. Situaţia este complicată şi mai mult de structura Forţelor de Mobilizare Populară, care integrează formal miliţiile într-un lanţ oficial de comandă, fără a acorda guvernului niciun control efectiv asupra lor. Aceasta duce la enigma actuală. Primul ministru Mustafa al-Kadhimi susţine prezenţa SUA în Irak, dar este un lider slab, fără nicio bază puternică, şi a eşuat în încercările sale de a reduce puterile miliţiilor renegate.

Cea mai violentă mişcare Kataib Hezbollah, o ţintă principală a recentelor atacuri aeriene americane, este legată de asasinarea activiştilor irakieni şi a susţinătorilor primului ministru, de efectuarea atacurilor asupra facilităţilor diplomatice americane şi, recent, de loviturile cu drone asupra bazelor americane. În februarie, preşedintele american Joe Biden a ordonat lovituri împotriva aceloraşi miliţii vizate şi acum ca răspuns la atacurile anterioare asupra bazelor SUA. Aceste lovituri au liniştit doar temporar miliţiile, care şi-au reluat rapid atacurile asupra ţintelor militare americane, fără să fi făcut niciodată o pauză în atacul lor asupra societăţii civile irakiene, a disidenţilor şi a autorităţii guvernamentale. Există îndoieli serioase cu privire la faptul că viitoarele alegeri parlamentare din Irak, din luna octombrie 2021, vor fi libere şi corecte sau vor avea un nivel semnificativ de participare la vot, rezultatul lor fiind uşor de prevăzut. Alegerile irakiene nu produc în mod inevitabil niciun câştigător clar.

Partidele majore concurează ca părţi ale alianţelor şi, odată anunţate rezultatele, mai multe dintre aceste blocuri se angajează într-o perioadă prelungită de negocieri care dă naştere unei coaliţii de guvernământ fragile. Aceste guverne slabe, afectate de diviziunile politice şi corupţie, sunt concepute pentru a menţine puterea elitei politice actuale şi pentru a proteja sistemul de presiunile interne şi externe. Primul ministru, care conduce un guvern de rivali preocupat în principal de protejarea propriilor câştiguri, devine fie un ”spectator fără dinţi”, fie un participant dispus la joc. În acelaşi timp, prim-ministrul este singurul care ar putea schimba în mod imaginabil statu quo-ul şi ar putea forţa ţara pe o cale nouă. Pentru a face acest lucru, va fi nevoie de o înţelegere cu toţi partenerii cheie din Irak, abordând preocupările fiecărei părţi în schimbul concesiilor care servesc interesele naţionale ale irakienilor. Următorul prim-ministru irakian ar trebui să fie pregătit pentru o astfel de întreprindere, deoarece va fi una dintre ultimele oportunităţi de a întoarce ţara de la starea actuală de declin economic, nesiguranţă şi tulburări sociale.

Acorduri cuprinzătoare cu puterile externe care controlează Irakul devine, în viitorul apropiat, o chestiune de autoconservare pentru Bagdad

Cel mai critic acord care trebuie încheiat de Irak este cu Iranul. În Bagdad se ştie că Iranul este cel mai puternic şi influent actor din Irak, având în vedere sponsorizarea grupurilor armate şi a partidelor politice asociate care s-au infiltrat la toate nivelurile statului. Cu toate acestea, succesiv, primii miniştri irakieni nu au reuşit să restabilească echilibrul într-o relaţie bilaterală care este puternic înclinată în favoarea Teheranului. În parte, acest lucru se datorează lipsei de înţelegere a oficialilor de la Bagdad cu privire la modul în care politica externă este modelată în Iran. Primul ministru Mustafa Al-Kadhimi şi predecesorii săi au încercat, în general, să colaboreze cu biroul preşedintelui iranian sau cu alte agenţii guvernamentale, precum Ministerul Informaţiilor, dar s-au confruntat cu realitatea că acele entităţi alcătuiesc doar o parte a sistemului.

În realitate, Corpul Gărzii Revoluţionare Islamice (IRGC), cea mai puternică ramură a armatei iraniene, este cea care „trage iţele” în Irak prin controlul grupurilor de proxi şi prin entităţile  politice care impun pro-iranieni. Astfel, pentru a obţine orice acord cu Iranul, guvernul irakian trebuie să ajungă la o înţelegere nu numai cu guvernul ales al Iranului, ci şi cu IRGC şi cu biroul liderului suprem Ali Khamenei, care supraveghează apărarea şi politica externă. Aceştia sunt principalii piloni ai sistemului politic ai Republicii Islamice, iar un acord cu Iranul trebuie să implice un acord cu toţi trei. O altă putere externă importantă cu care Irakul va trebui să ajungă la un acord este Turcia. Cei doi vecini se confruntă cu probleme perene în ceea ce priveşte gestionarea resurselor comune de apă, comerţului, procedurilor vamale şi conductelor de energie. Dar va trebui să se ajungă la acorduri cu privire la incursiunile militare în curs de desfăşurare ale Turciei împotriva grupurilor kurde active pe teritoriul irakian, cum ar fi Partidul Muncitorilor din Kurdistan sau PKK, pentru a preveni un conflict în escaladare în regiunea Kurdistanului irakian.

Este posibil ca Turcia să prefere să încheie acorduri individuale separate cu privire la toate aceste aspecte, dar pentru Irak, există o valoare strategică în a obliga Turcia să accepte un acord-pachet care să le rezolve simultan. Elitele politice, care folosesc forţa pentru a-şi domina teritoriile şi a jefui resursele statului, fie nu sunt dispuse să facă compromisuri şi să permită reforme treptate, fie sunt incapabile să facă acest lucru. Următorul prim-ministru, deşi va ieşi dintr-un acord încheiat de aceeaşi elită coruptă, trebuie să privească dincolo de averile sale politice şi să fie îndrăzneţ în încercarea de a încheia acorduri care să dea Irakului o linie de salvare şi să creeze stabilitate. Fără o astfel de încercare, statul irakian va deveni lipsit de sens şi, în timp, sistemul de guvernare se va prăbuşi violent. Prin urmare, ajungerea la acorduri cuprinzătoare cu puterile externe care controlează Irakul este o chestiune de autoconservare.

[1] Organizaţie umbrelă sponsorizată de stat compusă din aproximativ 40 de miliţii care sunt în mare parte grupări şiite, dar includ şi grupări sunnite şi grupări Yazidi. Unităţile Popular de Mobilizare ca grup s-au format în 2014 şi au luptat în aproape fiecare luptă majoră împotriva ISIS. A fost numită noua Garda Republicană Irakiană după ce a fost complet reorganizat la începutul anului 2018 de către comandantul său şef, de atunci, Haider al-Abadi, fost Prim-ministru al Irakului din 2014 până în 2018. Unele dintre miliţiile sale componente sunt considerate grupuri teroriste de unele state, în timp ce altele au fost acuzate de violenţă sectară.