ciocnire-civilDupă discuţia dintre preşedintele Barack Obama şi prim-ministrul Marii Britanii, David Cameron, şeful diplomaţiei britanice, Philip Hammond, şi al celei americane, John Kerry, au anunţat organizarea unei reuniuni a ţărilor membre ale coaliţiei împotriva grupării jihadiste Statul Islamic (SI), la Londra. Discuţiile vor viza, în principal, cinci subiecte: combatanţii străini, campania militară împotriva unor ţinte ISIS, sursele de finanţare ale grupării, comunicaţiile strategice şi asistenţa umanitară, a precizat un oficial britanic de rang înalt. De asemenea, summitul Obama-Cameron s-a soldat cu câteva iniţiative notabile în vederea combaterii a ceea ce premierul englez califica drept otrăvitoarea şi fanatica ideologie a extremismului islamist: (1) jocuri de război – cele două servicii secrete interne, FBI şi MI5, vor simula atacuri cibernetice împotriva unor instituţii finaciare de pe Wall Street şi City-ul Londrei (Banca Angliei şi bănci comerciale, urmând ca apoi să fie iniţiate exerciţii de testare a infrastructurii naţionale); (2) sporirea prerogativelor serviciilor secrete în domeniul urmăririi şi monitorizării persoanelor suspectate de implicare în terorism (mai greu de pus în practică în Anglia, fiindcă urmează alegeri parlamentare în mai 2015); (3) experţi britanici vor începe echiparea forţelor de opoziţie siriene moderate pentru contracararea organizaţiei Statul Islamic; (4) Ministerul britanic al Apărării plănuieşte să detaşeze până la 70 de experţi care să instruiască militari nigerieni pentru luptele extrem de dificile cu Boko Haram. Summitul de la Washington reprezintă o încercare de eliminare a politicii bocancilor în teren (dislocare de trupe în teatre de conflict) utilizată în Orientul Mijlociu şi Afganistan, în timpul Administraţiei Bush. Cum s-a ajuns aici şi care sunt argumentele definitorii ale acestei situaţii, vom încerca să lămurim în continuare.

Primul argument

A fost ziua dărâmării Zidului Berlinului, o frontieră aberantă construită de om, momentul în care pierderea simţului geografiei ne-a debusolat şi ne-a făcut să nu mai vedem adevăratele impedimente geografice care ne divizau în continuare şi care ne pândeau şi în alte părţi (Robert Kaplan, Răzbunarea geografiei)? Ne-am trezit, deodată, într-o lume în care desfiinţarea unei graniţe făcute de mâna omului, din Germania, a condus la presupunerea că orice altă divizare umană era surmontabilă, că democraţia urma să cucerească Africa şi Orientul Mijlociu la fel de uşor cum se întâmplase în Europa Răsăriteană, că globalizarea – care avea să devină curând un termen răsunător – nu era nimic altceva decât o direcţie morală în care se îndrepta istoria şi un sistem de securitate internaţională şi nu ceea ce era în realitate, adică pur şi simplu un stadiu al dezvoltării economice şi culturale (Robert Kaplan). Frontiera creată de Marea Mediterană, cuprinsă între Europa, Asia occidentală şi Africa de nord, în strânsă conexiune cu Atlanticul oriental, va rămâne locul de confruntare între musulmani şi creştini. De la Homer încoace nu s-a schimbat nimic, Marea Mediterană a rămas o frontieră între civilizaţii.

Argumentul al doilea

De ce se vor ciocni civilizaţiile? În cartea sa, Ciocnirea civilizaţiilor, Huntington socoteşte cultura ca fiind cea mai izbitoare identitate cu care se poate identifica un individ, care transcende peste alte dimensiuni posibile de indentificare, cum ar fi ideologiile sau ocupaţiile. Identitatea culturală este importantă în definirea mentalităţii Noi vs. Ei şi este indispensabilă în protecţia noastră faţă de ei. Răspândirea democraţiei şi a instituţiilor democratice într-un stat non-democratic, spunea Huntington, oferă oponenţilor Vestului cunoaşterea şi abilitatea necesară pentru a se revolta. Într-o zi, statele statele slabe vor putea ataca utilizând aceleaşi valori vestice de care s-au folosit pentru a-şi promova interesele.

Argumentul al treilea

Europa ultimelor zile este în alertă maximă datorată pericolului jihadist care se răspândeşte precum ciuma pe întreg continentul. Este un fenomen nou? Nu, dar cruzimea lui, demonstrată cu ocazia atacului de la publicaţia satirică franceză Charlie Hebdo, a ridicat pragul de alertă teroristă şi nu numai. O nouă strategie de contracarare a acestui fenomen este discutată de miniştii de interne ai ţărilor membre UE: de la crearea unei agenţii suprastatale (la nivel UE) de culegere a informaţiilor de la nivel naţional şi diseminarea lor în tot spaţiul european, noi reguli privind site-urile de pe Internet care propovăduiesc terorismul şi incitarea la crimă, noi măsuri de limitare a unor drepturi cetăţeneşti sau similare cu cele luate de Administraţia de la Washington după 9/11(Patriot Act), de la înăsprirea controalelor la graniţa Schengen, de la dislocarea de trupe militare în jurul lăcaşelor de cult (moschei, sinagogi sau catedrale) şi a şcolilor până la amenajarea de spaţii speciale pentru islamiştii fundamentalişti care ajung în închisorile franceze. Seria reportajelor media privind pericolul jihadiştilor veniţi din Siria şi Irak este fără precedent şi, cu toate acestea, pericolul luptătorilor jihadişti veniţi din ţări eşuate precum Yemen sau Siria, dar şi din Pakistan şi Afganistan, nu este un fapt nou. Din 1979, zeci de mii de luptători au fost antrenaţi în Pakistan, Afganistan, Cecenia, Bosnia, Irak, Somalia, Libia şi Siria.

Argumentul al patrulea

Extinderea acţiunilor ISIS este o provocare la adresa securităţii globale. În Afganistan, al-Qaida şi talibanii şi-au consolidat propria casă, locul unde s-a desfăşurat cel mai lung război din istoria SUA (13 ani), care a devenit de 21 de zile locul unde luptătorii Statului Islamic şi-au creat o bază de antrenamet la graniţa cu Iranul, în provincia Farah. În provincia Helmand, fostul comandant taliban Mullah Abdul Rauf a început recrutarea de luptători pentru grupul ISIS. În Pakistan, militanţi fundamentalişti au început să dea jos steagurile albe talibane şi să le înlocuiască cu cele negre, ale Statului Islamic. Aceste evenimente au dus inclusiv la confruntări între susţinătorii celor două strategii. Imagini din decembrie 2014 arată un grup de islamişti la Moscheea Roşie din Islamabad, purtând steagul grupului Statul Islamic şi strigând sloganuri în favoarea liderului acestui grup, al-Baghdadi. Grupul Statul Islamic controlează o treime din teritoriul cumulat al Siriei şi Irakului, unde au proclamat califatul, guvernat de Sharia guvernează. Diferenţa între talibani şi luptătorii SI este că primii se concentrează pe Afganistan, iar ceilalţi pe zona musulmană a Orientului Mijlociu şi a nordului Africii. Europa a intrat şi ea pe harta militară a Statului Islamic, odată cu recrutarea cetăţenilor europeni de origine musulmană. Unire sau dezbinare între cele două grupuri? Greu de răspuns acum, este însă certă ofensiva ISIS în fostele zone de sub dominaţia talibanilor şi al-Qaida.

Argumentul al cincilea

Reîntoarcerea jihadiştilor nu este un fapt nou, priorităţile serviciilor de informaţii au fost de-a lungul timpului diferite. Jihadiştii au reuşit să se infiltreze în viaţa de zi cu zi a marilor metropole, precum New York sau Paris. În New York, au creat, în cadrul aparţinând Moscheii Faruq, Al Kifah Refugee Center, în Brooklyn (centrul de refugiaţi), dar şi Biroul Jihadist din Brooklyn. Centrul, care a avut relaţii cu luptătorii din Afganistan încă din 1980, când primeau sprijinul americanilor în lupta lor împotriva sovieticilor, a intrat sub investigaţia FBI-ului, odată cu asasinarea fondatorului Ligii de Apărare a Evreilor de către El Sayyid Nosair, un membru asociat centrului. Dintre cei cu care Centrul avea relaţii au fost Abdullah Azzam, Osama bin Laden şi şeicul Omar Abdel Rahman. Centrul Al Kifah a fost fondat pentru a recruta oameni şi pentru a strânge fonduri necesare în războiul din Afganistan. Mulţi membri au fost condamnaţi pentru participarea la atacul din 1993 asupra World Trade Center, în timp ce alţi membri, precum Ali Mohammed şi Wadih el-Hage, au fost arestaţi pentru implicarea în bombardarea a două ambasade ale SUA în Africa de Est, în 1998. De la atacul din 9/11 din SUA, au fost multe alte atacuri, unele reuşite, altele nu, ale diverselor fracţiuni teroriste. Dintre aceştia amintesc câţiva: Richard Reid, care a eşuat în tentativa de a arunca în aer zborul American Airlines 63 deasupra Oceanului Atlantic, în 2001, Mohammad Sidique Khan şi alţi trei membri (bombe umane sinucigaşe) care au atacat sistemul de transport din Londra, în 2007, Umar Farouk Abdulmutallab, care a eşuat în încercarea de a deturna zborul Northwest Airlines 253 deasupra oraşului Detroit, în decembrie 2009, sau Abdulhakim Mujahid Muhammad, cunoscut drept Carlos Bledsoe, care a omorât un militar american şi a rănit un altul la Ccentrul de recrutare din Little Rock Arkansas, în iunie 2009. Şi lista poate continua cu alte nume şi acţiuni, unele eşuate, altele nu. Jihadiştii instruiţi în afara ţărilor de origine au adus cu ei cunoştinţele şi au fondat organizaţii teroriste în ţările de origine: Nasir al-Wahayshi a fondat Al-Qaida din Peninsula Arabă, iar Mokhtar Belmokhtar a fondat grupul Al-Mourabitoun în Sahel. În Asia, jihadiştii indonezieni au fondat Hambali & Dulmatin, prin Abu Sayyaf, iar în Filipine, prin Abdurajak Abubakar Janjalani, grupul jihadist Filopino.

Argumentul al şaselea

Este important să înţelegem dacă jihadiştii sunt teologic motivaţi. În fapt, în ideologia lor nu este o distincţie reală între religie, politică şi cultură. Credinţa lor este că religia şi Sharia trebuie propagate acolo unde se duc, reprezentând fundamentul administraţiei guvernamentale, al sistemului juridic şi normelor culturale. Jihadiştii caută să refacă imperiul care se întindea de la Peninsula Iberică la graniţele Chinei. Iniţial, este necesar un stat, denumit emirat, pentru a lansa de pe teritoriul său armatele care să cucerească noi teritorii şi să le adune sub stindardul califatului. În viziunea doctrinară a imamilor, califatul se va extinde din Al-Anadalus (Spania) până în estul Filipinelor. Ulterior, întreaga lume va fi supusă acestor reguli. Vi se pare science-fiction? Poate, dar acesta este obiectivul final!

Este important de reţinut că mişcarea jihadistă nu este monolitică şi variază în funcţie de diferenţele ideologice, incluzând obiective şi căi de dezvoltare. Spre exemplu, unii jihadişti sunt naţionalişti şi mai puţin transnaţionalişti. Unii vor emirat şi legea Sharia în ţară, fără a se gândi la acţiuni în alte părţi. Diferenţele dintre musulmani fac imposibil pentru unii dintre ideologi un singur califat pentru toţi. Naţionalism versus transnaţionalism (deja prezent în Somalia) este deja un subiect în discuţie.

Argumentul al şaptelea

Se întemeiază pe teoria celulelor-fantomă, relansată de teoreticianul Abu Musab al-Suri, în scrierile sale din 2004. Al-Qaida din Peninsula Arabică a început imediat să publice scrierile, înfiinţând revista Inspire Magazine (în limba engleză). Instrucţiunile publicate despre cum să planifici şi să execuţi un atac sau cum să construieşti un dispozitiv exploziv improvizat (DEI) au fost folosite în atacul de la Maratonul din Boston. Organizaţia centrală al-Qaida s-a alăturat conceptului de celule-fantomă, în 2010, odată cu lansarea pe YouTube a unui video cu Adam Gadahn, care îi sfătuia pe jihadişti să folosească exemplul maiorului Nidal Malik Hasan, care şi-a împuşcat propriii colegi militari din Fort Hood şi să conducă atacuri individuale. Întreaga propagandă a Statului Islamic se bazează pe două direcţii: aducerea de luptători din ţările Europei, pentru a fi instruiţi, şi apoi lansarea unor atacuri în ţările europene. Purtătorul de cuvânt al Statului Islamic, Abu Muhammed al-Adnani, a publicat un mesaj în care preciza: dacă nu eşti în stare să fabrici un IED sau nu ai un pistol cu un glonţ, atunci acţionează singur împotriva necredincioşilor de americani, francezi sau mai ştiu eu care, loveşte-i cu o piatră în cap ori înjunghie-i cu un cuţit, loveşte-i cu maşina ori aruncă-i de la înălţimea unui bloc sau pod ori otrăveşte-i. Cam aşa arată ideologia celui de-al patrulea val de terorism în plină desfăşurare! Al patrulea număr al revistei Statului Islamic, Dabiq Magazine (publicat în septembrie), conţine un articol intitulat Reflecţii asupra Cruciadei Finale, din care cităm: este important ca fiecare membru al alianţei să fie atacat în ţara lui, în special în SUA, Anglia, Franţa şi Germania. De altfel, cetăţenii acestor ţări trebuie atacaţi oriunde s-ar afla. Să lăsăm mujahedinii să nu fie afectaţi de analize şi să abandoneze operaţiuni pentru că le doresc perfecte, fără posibilitatea să eşueze, ceea ce se întâmplă numai pe hârtie. Fiecare musulman trebuie să iasă din casă, să găsească un cruciat şi să-l omoare. Articolul cheamă explicit la atac prin celule-fantomă. Unul nu poate complica un atac prin implicarea altora – susţine autorul –, cumpărând materiale high-tech sau comunicând cu indivizi slabi de înger. Bazează-te pe Allah şi atacă cruciatul! Poate că atacurile nu s-au dezlănţuit la capacitate maximă, dar pericolul lor există. Societatea Occidentală este silită să aleagă între libertăţile individuale neîngrădite şi o societate mai mult sau mai puţin controlată în intimitatea ei. Asimilarea imigranţilor este o condiţie esenţială a unei vieţi comunitare de succes, iar SUA au reuşit mult mai bine decât Franţa sau Anglia să integreze comunitatea musulmană. Chiar şi aşa, a existat tentativa unui atac, pus la cale de un imigrant pakistanez, în Time Square, în 2010. Au existat controverse atât în SUA, cât şi în Europa asupra modului în care NSA a acţionat în culegerea de informaţii din prima linie de apărare în cazul unor astfel de atacuri. Patriot Act, instituit de Administraţia Bush, a fost contestat, îmbunătăţit, dar nu abolit. Suntem în război, cu un inamic de multe ori invizibil, din rândul nostru. Să nu spuneţi că România este şi va fi ferită, doar pentru că este bine organizată! Efortul este mare, dar evenimentele black swan pot apărea oriunde, iar noi nu suntem ţară de destinatie, deocamdată, pentru imigranţii din Africa sau Asia. Societatea românească va trebui să decidă cum se va apăra în viitor. Sun Tzu spunea că armata nu se conduce după codul bunelor maniere.

În loc de concluzie

Patru valuri de terorism au fost identificate de David C Rapoport: În 1880, valul iniţial, denumit Valul anarhist, care s-a dezvoltat 20 de ani; succesorul său a fost Valul Anticolonial, care a început în 1920, dispărând în anii ’60; la sfârşitul anilor ’60 a apărut Noul Val de stânga, care a dispărut la începutul anilor ’90, lăsând câteva grupări active în Sri Lanka, Spania, Peru şi Columbia; Valul religios a apărut în anii ’80 şi, urmărind modelele precedente va dura, probabil, 40 de ani. Termenul de terorism internaţional, folosit în primul val, a fost reluat în valul de astăzi. Al treilea val, care este o inspiraţie continuă pentru actualul Val religios, a început când Războiul din Vietnam s-a terminat, în 1975, iar Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (PLO) a devenit un model eroic pentru lumea arabă. Având originile în colapsul celor trei armate arabe, a arătat că teroarea impusă de atentate este mai puternică decât forţele militare convenţionale. Poziţia a fost dată de trei elemente esenţiale: Israelul, inamicul principal, era sprijinit de Occident, PLO avea un sprijin important de la URSS şi era capabilă să asigure, cu sprijinul Siriei, suport pentru pregătirea teroriştilor în Liban. Grupurile astfel instruite executau misiuni în afara graniţelor, nu doar în West Bank. Aşa s-au petrecut masacrele de la Olimpiada de la Munchen (1972), răpirea miniştrilor OPEC (1975), atacuri asupra avioanelor, răpirea prim-ministrului italian Aldo Moro de Brigăzile Roşii, în 1979, congresmeni luaţi ostateci în Nicaragua (1978), atacarea ambasadelor (ambasada Arabiei Saudite din Khartoum, în 1973, atacarea ambasadei Japoniei din Lima, în 1996), răpiri de persoane pentru a obţine recompense care să permită finanţarea altor misiuni teroriste, în 73 de ţări din lume, în special în Italia, Spania şi America Latină, inclusiv spargeri de bănci, precum cea din Beirut, în 1976. Valul al treilea a colapsat odată cu invazia isreliană în Liban, care a dus la închiderea taberelor de antrenament pentru terorişti. Valul religios este cel care a început prin omorârea celor 29 de credincioşi de la mormântul lui Abraham din Hebro, în 1994, şi a continuat prin asasinarea prim-ministrului israelian Yitzhak Rabin (1995). Ideologia jihadistă şi liderii ei îşi expun clar intenţiile şi nu doar retoric sau pentru consumul media. O trecere în revistă a scrierilor acestora ca şi a acţiunilor lor în întreaga lume (mă refer la acţiunile operativilor în teren) demonstrează intenţia de a-şi împlini aceste obiective ale Califatului isamic şi de pedepsire a celor pe care ei îi numesc „necredincioşi”.