Ce se întâmplă când Ordinea Globală se destramă? Cine va conduce lumea: SUA, China sau Rusia?

Un gînd bun de la un împărat roman:

„Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului.“ Marcus Aurelius (împărat roman din dinastia Antoninilor – între anii 161 şi 180 d.Hr. – şi filosof stoic autor al „Gânduri către sine însuşi“)

O lume stabilă este un fapt rar. Când se întâmplă, liniştea vine după convulsii care creează atât condiţiile, cât şi dorinţa de ceva nou. Noua situaţie necesită o distribuţie stabilă a puterii şi o acceptare largă a regulilor care guvernează conduita relaţiilor internaţionale. Menţinerea acesteia necesită diplomaţie creativă, instituţii funcţionale şi acţiuni eficiente pentru a o ajusta atunci când circumstanţele se schimbă şi a o sprijini atunci când provocările vin una după alta. Pentru a căuta paralele cu lumea de astăzi ne uităm în primul rând la Grecia antică unde creşterea unei noi puteri a dus la războiul dintre Atena şi Sparta, apoi la perioada după primul Război Mondial, unde izolaţionalismul Statelor Unite a făcut ca Europa să cadă în mâinile Germaniei iar Asia în mâinile Japoniei, cele două ignorând acordurile şi invadându-şi vecinii.

Din 1815 până la izbucnirea primului război mondial un secol mai târziu, ordinea stabilită la Congresul de la Viena[1] a definit numeroase relaţii internaţionale şi a stabilit (chiar dacă adeseori nu a reuşit să impună) reguli de bază pentru conduita internaţională. Acesta oferă un model de gestionare colectivă a securităţii într-o lume multipolară. Ordinea globală a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi a primei părţi a celei de-a XXI-a a apărut din „scrumul“ a două războaie mondiale. Ordinea din secolul al XIX-lea a urmat unei convulsii internaţionale anterioare: războaiele napoleoniene, care, după Revoluţia Franceză şi apariţia lui Napoleon Bonaparte, au devastat Europa de mai bine de un deceniu. După ce a învins pe Napoleon şi pe armatele sale, aliaţii victorioşi – Austria, Prusia, Rusia şi Marea Britanie, marile puteri ale zilei – s-au reunit la Viena în 1814 şi în 1815. La Congresul de la Viena, puterile europene şi-au propus măsuri ca armata franceză să numai ameninţe niciodată statele lor şi ca mişcările revoluţionare să nu mai ameninţe niciodată monarhiile lor. Puterile victorioase au făcut, de asemenea, alegerea înţeleaptă de a integra o Franţă învinsă, un curs foarte diferit de cel luat de Germania după primul război mondial şi oarecum diferit de cel ales de Rusia după Războiul Rece.

Pe măsură ce Statele Unite se întorc spre interior şi tind să rezolve doar interesele lor imediate, riscă să ignore sau să subestimeze creşterea dictatorilor populişti şi a puterilor agresive până la un moment extrem de periculos.

Congresul a dat naştere unui sistem cunoscut sub numele de „Concertul Europei“[2]. Deşi centrat în Europa[3], acesta s-a constituit în ordinea internaţională a momentului, având în vedere poziţia dominantă a Europei şi a europenilor în lume[4]. Un echilibru militar brut a descurajat orice stat tentat să răstoarne ordinea stabilită. La mijlocul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX o Germanie unificată şi o Japonie revanşardă au apărut în forţă pe scena globală în timp ce Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă au decăzut din drepturile de mari puteri. Franţa şi Marea Britanie au crescut dar nu suficient pentru a intra în prima linie a forţelor globale. Aceste schimbări au dezechilibrat balanţa de putere care s-a aflat la fundaţia „Concertului Europei“, mai mult Germania a văzut status quo inconsistent cu interesele sale. Două lecţii stau la baza deteriorării securităţi şi declanşării ostilităţilor: (1) dezacordurile nu s-au datorat ordinii politice şi sociale din Europa, ele s-au datorat competiţie pentru controlul periferiei; (2) şi, în al doilea rând, deoarece ordinea tindea să se încheie mai degrabă cu un „bâzâit“, decât un „bang“, procesul de deteriorare nu este adesea evident pentru factorii de decizie până când nu avansează considerabil.

Ordinea globală construită în urma celui de-al Doilea Război Mondial a constat din două centre de putere Washingtonul şi Moscova. Unul dintre acestea a eşuat la finele Războiului Rece. La baza relaţiei dintre cele două centre de putere s-a situat un echilibru brut al puterii militare în Europa şi Asia, susţinut de descurajarea nucleară. Cele două părţi au arătat un grad de reţinere în rivalitatea lor. Rollback – „Răsturnarea“ – concept al Războiului Rece pentru ceea ce se numeşte astăzi „schimbarea regimului“ – a fost respins ca fiind atât imposibil, cât şi nesăbuit. Ambele părţi au urmat reguli informale ale drumului care au inclus respect pentru administraţiile şi aliaţii celorlalţi. În cele din urmă, ei au ajuns la o înţelegere asupra ordinii politice din Europa, principala arenă a competiţiei pentru Războiul Rece, iar în 1975 a codificat această înţelegere reciprocă în Acordurile de la Helsinki.

Chiar într-o lume divizată, cele două centre de putere au convenit asupra modului în care va fi organizată competiţia: o competiţie bazată pe mijloace mai degrabă decât pe scopuri. Fiind doar două centre de putere acordul între ele a fost uşor de realizat. Lumea de astăzi nu este pe deplin comparabilă cu lumile care au rezultat din „molozul“ celor două războaie mondiale. Cu toate acestea, pe măsură ce Statele Unite se întorc spre interior şi tind să rezolve doar interesele lor imediate, riscă să ignore sau să subestimeze creşterea dictatorilor populişti şi a puterilor agresive până la un moment extrem de periculos. Preşedintele Vladimir Putin al Rusiei a încălcat deja normele şi acordurile internaţionale, mai ales în Crimeea, iar alţi preşedinţi – cum ar fi preşedintele Recep Tayyip Erdogan din Turcia sau preşedintele chinez Xi Jinping – par să fie dispuşi să facă acelaşi lucru. Şi când Washingtonul şi alte puteri democratice abdică de la responsabilitatea pentru ordinea globală, puterile mai mici îşi pot abandona speranţele pentru o ordine internaţională paşnică şi, în schimb, se supun bătăliilor în „cartierele“ lor.

Relaţia transatlantică

Este cert că relaţia transatlantică trece prin momente grele, iar discuţiile de la Conferinţa de Securitate de la München au devoalat încă o dată, dacă mai era cazul, acest fapt. Pericolul iminent este dat de faptul că aceste fisuri transatlantice riscă să fie exploatate de Rusia şi China. Din păcate, în cele mai importante capitale ale Occidentului, Paris şi Berlin, încrederea în politica lui Donald Trump scade văzând cu ochii.

Europa a devenit în ochii Washingtonului un rival economic. Alianţa devine unilaterală şi tranzacţională[5]. Şi totuşi există o parte a establishmentului american care crede în relaţia transatlantică dovadă că mai mult de cincizeci de parlamentari americani, atât republicani, cât şi democraţi, au luat parte la conferinţa de la München. Lipsa de dialog în ceea ce priveşte teatrele de operaţii din Siria şi Afganistan dar şi retragerea din Tratatul INF creează incertitudine în viitorul geoplitic global afectând securitatea europeană.

Ministrul de externe francez, Jean-Yves Le Drian, a numit politica americană în Siria ca fiind „un mister pentru mine (n. A.G. pe el însuşi)“. În centrul acestei dezbaterii transatlantice se situează relaţia SUA-Germania. Aceasta este marcată de abordarea diferită a legăturii celor două cu Rusia şi de strategiile naţionale diferite. SUA s-a concentrat de-a lungul a 100 de ani de istorie pe eliminarea unui stat hegemon al Europei şi din această cauză a intrat în cele două Războaie Mondiale: pentru a opri ascensiunea unei Germanii revanşarde şi în Războiul Rece pentru a contracara URSS. Concluzionând Germania s-a situat de fiecare dată, când America a venit în Europa, în centru acestei strategii chiar şi în Războiul Rece atunci când graniţa dintre Pactul de la Varsovia şi NATO se afla în Germania. Germania şi-a dorit unitatea teritorială şi păstrarea prosperităţii pe care Europa i-a asigurat-o de-a lungul perioadei de după  al Doilea Război Mondial. Ceea ce înfiorează Germania de astăzi este creşterea complexului militar american în estul Europei în Polonia şi România.

De fapt este clar că în cadrul UE avem două blocuri cu interese separate: Occidentul condus de Germania şi de cealaltă parte Europa de Est cu Polonia şi România. Germania vrea o înţelegere politică cu Rusia, pentru că una economică există deja chiar şi numai axată pe resursele de gaz şi nu doreşte o competiţie militară la graniţa de est.

Este o falsă idee că între aliaţii europeni şi SUA există o divizare în cadrul NATO. Complexitatea situaţiei face ca relaţia transatlantică să fie analizată din mai multe puncte de vedere, nu numai din cel al alianţei NATO. Unul din motivele care provoacă o astfel de viziune este discuţia inflamată despre procentul de 2% din PIB pentru armatele naţionale. Însă pe masă este şi situaţia UE care nu este tocmai roză înainte de alegerile care pot aduce 1/3 anti europeni în Parlament. 

Germania are nevoie de Uniunea Europeană ca o piaţă de desfacere a bunurilor sale dar are şi loc de manevră atât timp cât SUA asigură securitatea europeană. Din păcate, UE se fragmentează din motive economice şi politice. Cea de-a doua cea mai mare economie din Europa dar şi cea mai mare putere militară, Marea Britanie, iese din UE, Italia, a patra economie, este în conflict cu Bruxelles în timp, Bruxelles-ul  atacă Polonia şi Ungaria pentru deviaţii politice. Puzzle-ul UE se sparge, iar Germania nu poate să-l ţină împreună. De ce oare Cancelarul Merkel a precizat la Conferinţa de Securitate de la Munchen că NATO este nu numai o alianţă militară ci şi una politică? Nu vrea ca componenta sa militară să predomine şi să fie atrasă într-o confruntare în flancul estic cu Rusia(?!). Strategia Germaniei este mai complicată. Se caută o soluţie politică pentru rezistenţa cu care se confruntă cu partenerii de coaliţie. Ca întotdeauna, nu există o soluţie „elegantă“ la problema strategică germană.

Este o falsă idee că între aliaţii europeni şi SUA există o divizare în cadrul NATO. Complexitatea situaţiei face ca relaţia transatlantică să fie analizată din mai multe puncte de vedere, nu numai din cel al alianţei NATO.

O altă serie de întrebări ne agasează? De ce oare a fost nevoie după 70 de ani de NATO  de semnarea tratatului de la Aachen? Care sunt efectele asupra aliaţilor SUA din Europa de Est şi Centrală? Nu mai este bun tratatul de la Lisabona? Ce se ascunde în spatele acestui tratat? De fapt ar fi câteva răspunsuri. Unul dintre ele este că UE traversează o perioadă de  criză iar Germania fără Merkel trebuie să-şi asigure hegemonia economică. Alianţa cu Franţa, care după plecarea Marii Britanii devine cel mai puternic stat militar din Europa, ne duce cu gândul la o Uniune cu două viteze dar şi mult mai mică[6].

De ce întoarce Germania spatele Americii? După mai bine de 60 în care Washingtonul a fost principalul protector al securităţii europene, dar şi cel mai mare finanţator, în special, al Germaniei (Planul Marshall), acum este tratat drept un inamic potenţial atât de Franţa, cât şi de Germania (vezi discursul lui Macron[7]). Cum va reacţiona Washingtonul prin administraţia Trump? Dacă vreţi un răspuns: cred că Europa de Est şi Central va fi piesa centrală a politicii americane în următorii doi ani sau poate 6 ani. America la rândul ei, prin vocea vicepreşedintelui Mike Pence, a reluat tema acordului nuclear cu Iranul şi le-a cerut europenilor să se retragă din acest acord. De fapt, sancţiunile reînnoite de Statele Unite asupra Iranului afectează mai mult companiile europene decât pe cele americane.

Rădăcinile acestei alterări a relaţiilor transatlantice se datorează, în primul rând, dispariţiei celor care au creat-o, cei din generaţia lui John McCain, cei care au făcut războiul şi au a ţinut piept URSS în timpul Războiului Rece, asigurând securitatea Europei în faţa maşinii de război şi a propagandei sovietice. 

La acest fapt se adaugă schimbările tectonice globale datorate unei Rusii revanşarde care încearcă refacerea zonei de influenţă est europene, resurgenţa unei Chine retehnologizate în Asia şi crearea unei zone de influenţă a acesteia în Asia Centrală, în Africa şi Europa de est. În timp ce liderii vechii Europe se duelează cu Casa Albă, Vietnamul se pregăteşte să-l întâmpine pe preşedintele nord-coreean Kim Jong Un, aşteptat să vină peste câteva zile cu trenul, în vederea celui de-al doilea summit cu preşedintele american Donald Trump care are loc la 27-28 februarie la Hanoi.

Relaţia SUA-Federaţia Rusă se acutizează!

Un proiect de lege, bipartizan, introdus în Senatul Statelor Unite – Legea privind apărarea securităţii americane de agresiunea Kremlinului (DASKA) – a generat nervozitate semnificativă pe coridoarele puterii de la Moscova. Dacă este aprobat şi semnat de preşedintele SUA, proiectul de lege ar putea declanşa noi sancţiuni care vizează datoria de stat a Rusiei, proiectele de energie din străinătate şi băncile importante. Acest nou pachet de sancţiuni a fost introdus ca pedeapsă pentru acţiunile ruseşti din Siria şi Ucraina, în special după incidentul din 25 noiembrie 2018 din şi în jurul Strâmtorii Kerci, unde forţele ruse au capturat trei nave ucrainene. Navele, împreună cu echipajele lor, sunt ţinute în custodie în Rusia.

Atât SUA, cât şi Uniunea Europeană au insistat asupra eliberării lor. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a denunţat proiectul de lege DASKA drept o manifestare ilegală a rusofobiei. În această lună miniştrii apărării din statele membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) s-au reunit la Bruxelles. Tema principală a acestei ministere a fost soarta Tratatului asupra Forţelor Nucleare Intermediare (INF) din 1987, pe care Washingtonul şi Moscova l-au „suspendat“ timp de şase luni. La finele lui iulie, INF ar putea deveni oficial defunct şi atât Rusia, cât şi SUA ar fi libere din punct de vedere legal să desfăşoare rachete nucleare cu rază intermediară nucleară în Europa şi în întreaga lume, ca şi în timpul Războiului Rece. Oficiali NATO şi SUA au negat orice planuri de redistribuire a rachetelor cu rază intermediară în Europa, chiar dacă INF este abandonat, observând că este încă posibilă „salvarea“ tratatului de control al armelor dacă Rusia este de acord să înceteze desfăşurarea şi să distrugă rachetele 9M729 (SSC-8), rachete de croazieră cu rază lungă de acţiune. Numărul acestora se ridică după estimări la 64 bucăţi dispuse în 4 locaţii din Rusia.

Siguranţa regională deteriorată afectează mulţi europeni, dar dezbaterile de la München arată o hotărâre tot mai mare de a-şi uni eforturile în combaterea diferitelor provocări provenite din Rusia.

Rusia la rândul ei cere renunţarea la scutul antirachetă din Polonia şi România, cu referire la lansatoarele pentru rachetele SM-3, MK-41, lansatoare care, în opinia ruşilor, pot fi folosite pentru lansarea rachetelor de croazieră americane. Dar nu numai scutul antirachetă îi deranjează pe ruşi. Dronele MQ-1 Predator, MQ-9 Reaper şi Avenger încalcă, după opinia Moscovei, tratatul INF. Lista, înmânată ataşatului militar al SUA la Moscova  pare într-adevăr „comică“. Moscova va introduce noile rachete şi printre acestea ar putea fi şi rachetele de croazieră Kalibr-M cu baza la sol în Asia acolo unde chinezi deţin superioritatea în rachete cu rază intermediară. Dar şi Europa va fi o ţintă a acestor desfăşurări de rachete şi, în special, fostele state comuniste din est. Perioada de început a anului 2019 este una plină de reuniuni a două din cele trei blocuri nou formate: Europa Veche, Europa Nouă şi ţările garante ale păcii în Siria.

La Conferinţa de Securitate de la München, Lavrov a caracterizat lumea ca un puzzle spart exact ceea ce a făcut şi Raportul conferinţei lansat la începutul acesteia. Siguranţa regională deteriorată afectează mulţi europeni, dar dezbaterile de la München arată o hotărâre tot mai mare de a-şi uni eforturile în combaterea diferitelor provocări provenite din Rusia, de la modernizarea nucleară până la dezvoltare capacităţilor sale militare în a bloca sistemele de navigaţie GPS. Dar poate cele mai importante ameninţări sunt cele cibernetice. 

Nouăsprezece minute! În acest timp[8], victima unui grup de hackeri, sponsorizat de statul rus, trebuie să reacţioneze înainte ca penetrarea iniţială a unei reţele să devină acces mai larg, furt şi distrugere, potrivit datelor publicate de compania de securitate CrowdStrike. Prin comparaţie, al doilea cel mai rapid grup, nord-coreenii, au avut nevoie în medie de două ore pentru a sari de la primul calculator compromis la cel de-al doilea, iar grupurile de hakeri chinezi au avut nevoie în medie de patru ore.

În 2018, ruşii au vizat entităţi militare din Europa şi din NATO, precum şi grupurile de reflecţie-NGO, Jocurile Olimpice de Iarnă de la PyeongChang şi chiar laboratorul elveţian care lucra în cazul otrăvirii fostului agent rus Skirpal.

Axa Varşovia-Soci, o axă fără soluţii

Două alianţe, ad-hoc, diferite s-au întâlnit zilele acestea în Europa ambele discutând situaţia din Orientul Mijlociu. Henry Kissinger a spus odată: „Arabii nu pot face război fără Egipt şi nu pot face pace fără Siria“. O generaţie mai târziu, cuvintele lui Kissinger sunt adevărate – dar într-un context diferit. Ceea ce se întâmplă în Siria trimite „valuri“ mult dincolo de graniţele sale. Siria este ca o răscruce de frontieră regională – la graniţa cu Libanul, Israelul, Irakul, Iordania şi Turcia.

Instabilitatea în Siria, afundarea sa în războiul civil sau răsturnarea preşedintelui Bashar al-Assad ar oferi oportunităţi diverse pentru adversarii regimului, dar şi riscuri mari. În timp ce Consiliul de Cooperare al Golfului îşi redeschide ambasadele una câte una la Damasc, Ankara face o întoarcere completă faţă de poziţia anterioară care cerea „nici un viitor pentru Assad“, iar Washingtonul acceptă, în cele din urmă, rămânerea lui Assad la putere. Toate aceste ridică o serie de întrebări. În primul rând, de ce au greşit experţi în evaluarea situaţiei şi a evoluţiei evenimentelor în Siria?

Damascul se află acum pe drumul său spre reluarea rolului regional, după cum, recentul ministrul demisionar al apărării din Israel, Avigdor Lieberman, a declarat că Tel Avivul va lua în considerare o reluare a unei relaţii diplomatice cu Assad. De fapt, Damascul se pregăteşte să reintre în Liban ca sprijin pentru Hezbollah şi iranieni, iar kurzii se uită la Assad ca la un izbăvitor în faţa agresiuni turce.

Ce a rezultat din cele două sesiuni?

Conferinţa de la Varşovia s-a concentrat asupra instabilităţii din Orientul Mijlociu, afectată de intervenţia Rusiei în Siria. În cursul acestei operaţiuni, Moscova a trebuit să creeze o „fraternitate de arme“ cu Teheranul, şi el un important jucător în regiunea extinsă a Orientului. Cert este că locul lăsat de retragerea SUA din Siria nu va fi preluat de aliaţii Washingtonului, nici de francezii şi nici de englezii care actionează acum acolo. Toţi se retrag. Americani vor mai păstra trupe la graniţa cu Iordania, la baza Tanf – conform declaraţiilor lui John Bolton, consilierul de securitate al preşedintelui Trump.

Organizatorii au căutat să evite concentrarea dezbaterilor asupra problemei iraniene, dar Netanyahu, care este în campanie electorală, a cerut eforturi comune pentru a opri avansului forţelor iraniene în Siria şi a elimina opoziţia iranienilor asupra zborurilor israeliene deasupra Siriei. Netanyahu intenţionează să călătorească la Moscova pentru a vorbi cu preşedintele Putin despre situaţia din Orient şi despre apropierea ruşilor de iranieni.

Summitul de la Varşovia a arătat, în primul rând, diviziunea existentă între Europa şi SUA în problema iraniană. Jared Kushner, ginerele preşedintelui Donald Trump, a declarat la Varşovia că America va prezenta un plan pentru Orientul Mijlociu după 5 aprile când sunt programate alegerile în Israel.În aşteptarea planului, Abbas a început o rundă de discuţii cu liderii Cvartetului Arab (Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Iordania).

Cert este că locul lăsat de retragerea SUA din Siria nu va fi preluat de aliaţii Washingtonului, nici de francezii şi nici de englezii care actionează acum acolo. Toţi se retrag.

El a vrut să se asigure că statele arabe pro-americane, care oferă un sprijin vital PLO-ului, nu îl surprind prin adoptarea unui plan care să nu includă toate componentele Iniţiativei Arabe de Pace din 2002 (două state bazate pe frontierele din 1967, cu un schimb de teritorii convenit de ambele părţi, Ierusalimul de Est capitala Palestinei şi un acord privind soluţionarea problemei refugiaţilor palestinieni din 1948). Între timp, ruşii, care nu joacă un rol mic în regiune, pot avea rezerve faţă de plan, dar ei încă nu resping această iniţiativă. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat, pe 12 februarie, că Statele Unite intenţionează să forţeze o soluţie în cazul palestinienilor. Deşi nu se opune ideii unei iniţiative americane, Lavrov este împotriva oricărui plan care nu include stabilirea unui stat palestinian.

Ruşii au schimbat macazul în ceea ce priveşte Hezbollahul, pe care îl denumesc acum o „forţă pentru stabilitate şi securitate în Liban“ şi asta înaintea vizitei prim-ministrului Binyamin Netanyahu la Moscova pe 21 februarie. Pe 9 februarie, ambasadorul rus la Beirut, Alexander Zasypkin, a declarat că un nou conflict ar putea izbucni între Israel şi Liban, ca urmare a acţiunilor Statelor Unite care au avut drept scop însămânţarea discordiei în regiune(!?). El a creditat Hezbollah cu o abordare responsabilă faţă de conflictul sirian. De ce oare această nouă turnură? Pentru că Rosneft, gigantul energetic rus, şi-a dezvoltat proiecte în industria gazelor şi petrolului în Liban, după ce a semnat recent un acord pe 20 de ani pentru gestionarea instalaţiilor de petrol şi gaze în oraşul Tripoli. Beirutul va fi sprijinit de Moscova în disputa sa cu Israelul privind controlul asupra câmpurilor de gaze din estul Mediteranei. Argumentul acesta poate provoca un nou conflict.

Summitul trilateral ruso-turco-iranian de la Soci a fi trebuit să producă un progres decisiv în rezolvarea blocajului sirian. Însă această ambiţie a eşuat. Fiecare dintre cei trei lideri vede noi oportunităţi ca rezultat al retragerii anunţate a forţelor americane, dar aceste aşteptări merg în direcţii destul de diferite. Preşedintele Putin a încercat să obţină consimţământul lui Erdogan pentru a nu deschide un nou front în nordul Siriei, o nouă ofensivă împotriva provinciei rebele Idlib, dar se pare că a eşuat.

Turcia nu doreşte să facă faţă unui nou val de refugiaţi şi persistă în construirea unei „zone tampon“ în nordul Siriei. Între timp, Iranul încearcă să atenueze îngrijorările Rusiei cu privire la acumularea sa militară în Siria. Generalul Mohammad Bagheri, şeful personalului armatei iraniene, a avut o întrevedere la Soci cu ministrul rus al Apărării, Serghei Shoigu.

Cine va lipi piesele de puzzle? Se vor aşeza la masa tratativelor SUA, Rusia şi China? Va conta UE într-o ecuaţie de securitate globală? Am trecut de la un Război Rece la o Pace foarte fierbinte!

Faţada oficială a parteneriatului pare amiabilă, iar rapoartele din mass-media rusească despre presupusele confruntări dintre forţele ruseşti şi cele pro-iraniene din Siria rămân neconfirmabile. Cu toate acestea, suspiciunea reciprocă dintre Moscova şi Teheran este clară. În mod surprinzător, preşedintele iranian Rouhani a vorbit în favoarea kurzilor, cerând ca „drepturile lor trebui să fie asigurate în cadru statului sirian şi că aceştia ar trebui să aibă rolul lor în construcţia suveranităţii Siriei“. O nouă coalitie se formează în jurul dorinţei unei prezenţe iraniane reduse în Siria.

Statele Unite, Rusia, Israel, statele din Golf şi Assad doresc ca Iranul să renunţe la prezenţa în Siria – din motive diferite. Chiar şi Secretarul General al Hezbollah, Hassan Nasrallah, ar dori să-şi aducă înapoi în Liban forţele, dacă Teheranul va aproba acesastă mutare. Însă, pentru Iran, prezenţa în Siria înseamnă chiar esenţa puterii iraniene în Orientul Mijlociu.

Cine va lipi piesele de puzzle? Se vor aşeza la masa tratativelor SUA, Rusia şi China? Va conta UE într-o ecuaţie de securitate globală? Am trecut de la un Război Rece la o Pace foarte fierbinte!