Brifingul zilnic al președintelui american

[1]) în care spionii CIA, operativii FBI (Biroul Federal pentru Investigații), tehnicienii de la NSA sau specialiștii în cartografie ai agenției NIMA (National Imagery and Mapping Agency), care prelucrează imaginile preluate de sateliții de recunoaștere, adună secretele inamicilor și le prezintă pe scurt, în cel mult câteva pagini, celui care conduce la Casa Albă. De la finele celui de-al Doilea Război Mondial ofițerii de informații, alături de șefii de la CIA, au asigurat, de-a lungul timpului, informațiile referitoare la securitatea națională președintelui SUA sau Consilierului pe probleme de Securitate Națională, în unele administrații (consilier care la rândul lui le prezinta președintelui). Din 2005, alături de analiștii de la CIA, au venit analiștii din celelalte structuri de informații ale statului american, mai ales în cazul pregătirii vizitelor șefului de la Casa Albă în străinătate. În fiecare dimineață, ceea ce inițiații numesc the book (cartea), este pe masa președintelui, din Biroul Oval. The Book reprezintă cel mai important document de analiză care asigură informații corecte, în timp real și obiective, de la surse clasificate sau deschise (la redactarea lui participă întrega Comunitate de Informații cu materiale) pentru a-l ajuta pe președinte să protejeze interesele interne și externe de securitate ale SUA. Colecția de brifinguri prezentate președinților americani de la Kennedy la Johnson și de la Nixon la Ford, perioadă ce însumează în jur de 15 ani, se constituie într-un volum de peste 4000 de documente clasificate-eye only. Totul a început cu President’s Intelligence Checklists (PICLs) – Lista cu informații a președintelui (acronimul ei era – pickles- în traducere conservă de legume în oțet) și a continuat cu President’s Daily Briefs (PDBs) – Brifingul zilnic al președintelui. PICL și PDBs erau editate de luni până sâmbătă, duminica fiind zi de pauză. Alături de documentul zilnic se mai realizau, de două ori pe săptămână, Revista de Informații a Președintelui (a fost editată pentru prima dată pe 9 ianuarie 1964) documentul a fost înlocuit ulterior, la finele lui 1964, cu documentul denumit – Repere ale săptămânii. Actualmente stafful și editarea PDB este în directa coordonare a Directorului Comunității de Informații, James Clapper.

 Istoria documentului PDB

Documentul s-a născut în 1964 în timpul administrației Lyndon Johnson, având gradul de clasificare maxim și fiind într-un format dorit de președintele în funcție. Documentul este unul din cele mai bine păzite publicații din întreaga lume. De remarcat că în primii 150 de ani ai funcției prezidențiale din Statele Unite niciun președinte nu a primit o analiză a evenimentelor internaționale de la un serviciu de informații independent. Secretarii de stat sau consilierii au oferit președintelui evaluări ale diferitelor evenimente internaționale dar raporte cu specificul celor de astăzi nu au existat. Chiar și în aceste condiții, primii președinți, nu au negat necesitatea de a avea informații externe. Primul președinte american George Washington a adus în Biroul Oval evaluările de tip economic dar și pe cele de tip militar cu care se obișnuise pe vremea când era Comandantul Armatei Continentale în războiul cu Marea Britanie. Președintele Abraham Lincoln l-a folosit pe Allan Pinkerton, co-fondatorul Agenției Pinkerton National Detective Agency pentru a aduna informații strategice în Războiul Civil. Tot în acea perioadă a funcționat Biroul Militar de Informații[2] care aduna informații despre confederați, dar nu face analizele pe care le fac serviciile de informații astăzi. Pentru anii care au urmat, până la Primul Război Mondial, sistemul de informații american a rămas în urma sistemelor de informații ale statelor occidentale. Cel care a permis o nouă dezvoltare a fost președintele Woodrow Wilson care a creat o unitate de culegere de informații externe în timpul războiului, unitate care să pregatească o nouă viziune asupra Europei la finalul războiului, odată cu începerea negocierilor de pace. The Inquiry a fost numele grupului de studii constituit în septembrie 1917 și care era compus din 150 de profesori, militari, economiști conduși de consilierul prezidențial Edward House și supervizați de filozoful Sidney Mezes. Grupul aduna informații de pe canale diplomatice, militare sau din surse media internaționale și efectua evaluări ale evenimentelor, evaluări care aveau și o conotație dată de condițiilor istorice din zonă. Șeful grupului, Walter Lippmann, a fost înlocuit ulterior de Isaiah Bowman. Grupul și-a desfășurat activitatea în Biblioteca publică din New York ulterior mutându-se în sediul Societății Geografice din New York. 21 dintre membrii grupului The Inquiry au făcut parte din delegația Comisiei Americane de Negociere a Păcii la Conferința de la Paris din ianuarie 1919. Ulterior rundei Paris o parte din membrii grupului au întemeiat cel mai renumit ONG din SUA, prezent și astăzi pe eșicherul politic internațional, Consiliul pentru Relații Externe/Council on Foreign Relations. În 1941 președintele Franklin D. Roosevelt a creat primul serviciu de informații extern al Statelor Unite numit Oficiul de Coordonare al Informațiilor (Office of the Coordinator of Information) care s-a transformat ulterior în Oficiul Serviciilor Strategice[3] (OSS) a cărui componentă importantă, mai puțin cunoscută, a fost Oficiul de Cercetări și Analize (R&A) care pentru prima dată a folosit în evaluări informațiile culese de la diplomați, militari sau din surse media internaționale precum și din mediul academic. În timpul celui de-al Doilea Războiului Mondial sute de analiști politici și militari, istorici, economiști, geografi, cartografi etc. au realizat în jur de 2000 de rapoarte dar și documente generice despre diverse țări de pe glob. Șeful OSS William J. Donovan i-a trimis la un moment dat, prin șeful de cabinet, președintelui Franklin D. Roosevelt, o mapă cu câteva dintre evaluările realizate de compartimentul de R&A, documente care erau însoțite de un Memorandum pe care l-a redactat personal. Rapoartele prezentau informații substanțiale despre evoluția războiului dar și observații inedite ale unor ofițeri implicați în operațiunile militare. Președintele Franklin D. Roosevelt a apreciat inițiativa șefului OSS și mai ales a fost plăcut impresionat de Memorandumul redactat de Donovan. Memorandumul lui Donovan folosea informații esențiale despre evenimente și evoluții dar și multe cuvinte neacademice din slang-ul american ceea ce-l făcea diferit față de documentele departamentale. Președintele Truman deși a fost fost timp de 12 săptămâni vicepreședitele SUA, în mandatul lui Franklin D. Roosevelt, a fost ținut departe de discuțiile de politică externă și de realizările americane din domeniul nuclear, respectiv realizarea primei bombe nucleare. Deși privat de experință în relațiile internaționale, senatorul Truman, ajuns după decesul lui Franklin D. Roosevelt președintele SUA, a considerat că o consolidare a sistemului de colectare a informațiilor este vital și gândea că poate dacă acesta era în funcțiune în anii 40 japonezii nu ar fi surprins SUA cu atacul de la Pearl Harbor. De altfel Truman a creat Grupul Central de Informații (CIG) pe care l-a însărcinat cu corelarea și evaluarea informațiilor referitoare la securitatea națională și cu diseminarea acestora în cadrul administrației de la Washington. Oficiul de raportare și estimare al CIG a elaborat în februarie 1946 primul produs analitic zilnic, o compilație clasificată a informațiilor din rapoartele diverselor departamente civile sau militare pe care au intitulat-o Daily Summary (Sumarul Zilnic). Nu a trecut mult timp și existența acestui document a fost devoalată de cotidianul The New York Times care nota: președitele SUA are un nou ziar secret care-l face cel mai bine informat șef de executiv din istoria afacerilor internaționale. În 1951 Daily Summary a devenit Buletinul de Informații Curente. În 1953 a fost ales în calitate de președinte Dwight D. Eisenhower care avea o experiență internațională mai bună decât a predecesorului său. El a schimbat, pentru o perioadă de 8 ani, buletinul zilnic într-un buletin săptămânal care urma să fie prezentat, în fiecare joi, Consiliului Național de Securitate (NSC). În 1954 Eisenhower a constituit Bordul de Consultanți pe Problemele de Informații Externe care 5 ani mai târziu a devenit Bordul de Informații Externe al Președintelui. În madatul prezidențial a lui Eisenhower a apărut și evaluarea pe termen lung în domeniul informațiilor Estimarea Națională privind Informațiile/National Intelligence Estimates (NIEs) document prezentat în Consiliul National de Securitate și în care se făcea o esimare a cursului viitor al evenimentelor. Directorul CIA, Allen Dulles, și-a permis ca într-un buletin zilnic să prezinte o evaluare, pe mai multe pagini, un lucru neobișnuit la acea vreme, despre dificultățile fostului dictator cubanez Fulgencio Batista. Eisenhower nu a gustat reacția. Un memorandum interior al CIA a prezentat frustrarea analiștilor la modul în care era primit buletinul zilnic de către reprezentanții administrației. Optica informărilor zilnice s-a schimbat din nou și astfel a apărut în ianuarie 1958 Buletinul Central de Informații, un document cu mai multe informații în interiorului lui. Prima secțiune intitulată Daily Brief cuprindea 12 teme cu 6-8 rânduri fiecare. Documentul prezenta și sursele și detalia, ulterior în anexe, fiecare din cele 12 teme de pe prima pagină. Buletinul a fost editat în 90 de exemplare, cu o grafică specială unde într-o hartă a lumii cu săgeți roșii erau prezentate zonele afectate de tema analizată. Analiști au reușit astfel să capteze atenția politicienilor din administrație notele respective reușind să prevadă evoluția unora dintre evenimente precum demonstrația împotriva SUA cu ocazia vizitei vicepreședintelui Richard Nixon din mai 1958 în America Latină și reântoarcerea lui Charles de Gaulle în politică în 1958. În același timp nu au prevăzut caderea lui Batista în Cuba, deși ea fusese oarecum prevăzută de Dulles, lovitura de stat din Irak din 1958 și revolta din Tibet din martie 1959. Lucrurile au evoluat în altă direcție sub președinția lui Kennedy care a început în 1961. Kennedy a adoptat un mod mai puțin birocratic al luării deciziilor bazându-se pe discuții informale. J F Kennedy era un cititor înrăit, obișnuință căpătată când a lucrat ca jurnalist la Chicago Herald-American, el prelundu-și, în general, informații din presă. Președinte a schimbat sistemul informărilor, imediat după eșecul din Cuba de la Bay of Pigs din aprilie 1961, cerând documente scurte, dense și precise care să conțină informații vitale securității naționale. Probelma identificată de autorii documentelor de informare din departamentul de analiză al CIA a fost aceea a timpului pe care președintele îl putea folosi în scopul parcurgerii unei astfel de informări. Prima listă de probleme a fost primită de Kenedy în iunie 1961, între o baie în piscina de la Casa Albă și plecarea sa la reședința familiei din Glen Ora, Virginia. Documentul a fost produs de Richard Lehman sub forma unei broșuri de 21/20 cm care avea 14 teme urmate de note condensate și însoțite de hărți. Odată cu preluarea președinției, pe 22 noiembrie 1963, după asasinare lui J F Kennedy, Lyndon B. Johnson a trebuit, mai întâi, să se acomodeze cu atribuțiunile de la Casa Albă pentru că fusese timp de 2 ani ținut la distanță nu numai de atribuțiunile postului de președite dar și de răceala care exista între el și Kennedy. Datorită acestei antipatii lista cu evenimente se prezenta, din ordinul lui Kennedy, numai secretarului de stat Dean Rusk și șefului Pentagonului Robert McNamara, în fiecare dimineață, și sub nicio formă vicepreședintelui Johonson. Astfel cel de-al patrulea membru al Consiliului de Securitate Națională rămânea ignorant în ceea ce privește informațiile importante ale zilei. A fost destul de greu ca după instalarea lui Johnson la casa Albă procesul să fie reluat, informarea fiind făcută, la început verbal, de consilierul pe probleme de Securitate Națională McGeorge Bundy. Soluția găsită în final de aghiotantul militar al președintelui, generalul Cliford, și pentru faptul că Johonson nu era un ahtiat după rapoarte lungi care-l plitiseau, a fost aceea de a schimba lungimea informării cu o listă scurtă de probleme adunate într-o carte care să acopere perioada de 5 zile din săptămână, de duminică până joi. Noul document a fost prezentat de generalul Cliford cu ocazia unui mic dejun și a făcut deliciul președintelui care l-a cerut cu regularitate considerându-l de valoare. Cateva luni mai târziu CIA a reconvertit noul document într-unul zilnic cu mai puție evenimente ceea ce a dus la apariția PDB/ President’s Daily Brief. Debutul acesteia a fost pe 1 decembrie 1964. PDB avea 2 pagini cu câte trei subiecte pe fiecare și cu anexele respective. PDB a devenit standardul pentru a schimba informații între președinte și CIA. Termenul din titlu brief (a prezenta verbal) poate sugera o discuție dar acest lucru nu s-a întâmplat decât în mandatul lui Ford. Sub președitele Kennedy PICL era transmisă staffului administrativ, iar sub președintele Johnson a fost o perioadă de timp când șeful CIA, John McCone, i-a prezentat personal informarea. La un moment dat părerile lui McCone au intrat în contradicție cu viziunea președintelui asupra Războiului din Vietnam și colaborarea a încetat. În primele luni ale mandatului lui Nixon din 21 ianuarie până la 28 aprilie 1969 un document care anticipa PDB din ziua următoare și care trebuia prezentat președintelui era prezentat Consilierului de Securitate Națională Henry Kissinger. Kissinger făce deseori referiri la acesta și-l denumea ca fiind Late Notes (notele de după-amiază). Cu Henry Kissinger la Casa Albă fiecare din cei care au deținut funcția de Director al CIA (Richard M. Helms, James R. Schlesinger și William E. Colby) a fost ținut la distanță de președinte. Sub conducerea lui Kissinger PDB a căpătat 3 secțiuni: (1) Probleme majore; (2) Alte Dezvoltări Importante; (3) Anexe. Fostul Director al CIA George Tenet a denumit PDB cel mai important produs al Agenției – el spunând- a fost și este cel mai important produs de informații și cel mai influent, în ordinea documentelor zilei, derivat din informații curente și senzitive primite de la sursele proprii. PDB a fost ajustat în funcție de necesitățile fiecărui președinte și reformat în viziunea pe care CIA a considerat-o vitală pentru securitatea națională a SUA.

Poate că tehnologia s-a schimbat din anii 60 încoace dar scopul de a-l informa, pe scurt, pe președinte a rămas actual. Documentul include telegrame diplomatice de la ambasade și consulate, rapoarte clandestine ale spionilor recrutați de CIA, interceptări de comunicații și materiale din surse deschise, din media americană sau internațională. Evoluția tehnologică a schimbat modul de transmitere a cărții (The Book), actualul președinte, Barack Obama, primind documentul în format electronic, pe un iPad securizat. PDB a rămas cu același obiect cu care a fost creat, acela de a asigura președintelui SUA informații de prim rang, conform principiului president needs to know.

[1] Memoriile lui George Tenet (At the center of the storm. My Years at the CIA– Harper Collins Publishers, New York 2007) fost șef al CIA, între 1996-2004, sunt elocvente: La ora 05.45 mă trezeam iar în hurul orelor 06.15 ieșam deja pe ușa casei și mă urcam în mașina blindată de teren intrând pe șosea. În mașină eram așteptat de șofer, de un ofițer de securitate și pază înarmat și de un expert pregătit să-mi îmâneze varianta finală a PDB, un teanc de rapoarte de informații secrete primare, culese din telegramele sosite peste noapte, precum și încă ceva, ce urma să mă indispună, respectiv o compilație consistentă din ziarele zilei, adică ultimele scurgeri de informații din interior…Odată cu venirea lui George W Bush și cu solicitarea acestuia de a fi informat sintetic zilnic în prezența mea, aveam alt traseu strecurându-ne prin trafic în drum spre Casa Albă….Pe drum expertul din mșină îmi prezenta varianta finală a PDB, o culegere cum spuneam de siteze de 1-2 pagini, printate pe hârtie groasă și închise într-o mapă de piele….În acel birou (n.A.G.situat în fosta clădire a Executivului american-Wilma Hall- peste drum de Casa Albă) împreună cu expertul în informații detașat pe lângă președinte ne înghesuiam deasupra cărții, încercând să anticipăm posibilele întrebări ale președintelui și, de multe ori, sunând la sediul CIA pentru a obține detalii suplimentare despre subiectele sensibile , înaintea întâlnirii cu președintele. La ora 08, șeful CIA prezenta PDB președintelui într-un interval de 35 de minute până la o oră. În Biroul Oval participa vicepresedintele, consilierul pe probleme de securitate și șeful staffu-lui politic prezidențial.

[2] Pe 26 ianuarie 1863 generalul maior Joseph Hooker a primit comanda Armatei de la Potomac și unul din primele sale ordine a fost să-l delege pe adjunctul său, colonelul George H Sharpe, să constituie prima unitate de informații militare. Colonelul a fost asistat de John C. Babcock un civil care a lucrat pentru agenția lui Pinkerton. Pe 11 februarie 1863 a fost constituit Biroul de Informații Militare (BMI). BMI a folosit în jur de 70 de agenți de teren dintre care 10 au murit în timpul războiului. Informațiile le-au cules prin interogarea prizonierilor de război sau a refugiaților, din ziare și din documentele găsite pe câmpurile de bătălie de ofițerii confederați în retragere sau morți. În iulie 1864 generalul Ulysses S. Grant, în pregătirea campaniei de capturarea orașului Richmond a dislocat BMI în comandamentul său pentru a avea informații la timp și de la prima mână. BMI a fost desființat în 1865 la sfărșitul Războiului Civil. Următorul birou de informații din cadrul armatei a fost inființat în 1882-Office of Naval Intelligence. În 1885 Fortele terestre au creat Divizia de Informații Militare

[3] OSS a fost inființat de președitele Roosevelt pe 13 iunie 1942 pentru a colecta și a analiza informațiile strategice necesare Statului Major Intrunit în conducerea operațiunilor militare.