O săptămână plină de summituri a căror concluzii finale ar urma să creioneze geopolitica globală pentru următori ani. Joe Biden a dorit să-şi folosească vizita în Europa pentru summit-ul G7 şi întâlnirea NATO de la Bruxelles pentru a aduna democraţiile europene împotriva ameninţării autocratice pe care o reprezintă Rusia şi China. O încercare care pare facilă la prima vedere. Într-un semn care marchează dificultatea întreprinderii liderului de la Casa Albă, preşedintele Emmanuel Macron, a reacţionat contondent precizând: „în legătură cu acest subiect, linia pe care o susţin pentru Franţa şi sper şi pentru Europa, nu trebuie să ne facă vasalul Chinei şi nici un aliniat al Statelor Unite”. El a mai spus că ”China nu ar trebui să fie o prioritate pentru NATO”.

Aici am o observaţie care ţine de experienţa mea militară. Dacă NATO vrea să rămână relevantă, va trebui să se implice mai mult în efortul de opri ascensiunea Chinei. Acest lucru va trebui să implice parteneriate NATO cu grupuri precum Quad – alianţa emergentă a SUA, Japonia, India şi Australia – care lucrează pentru a contracara China în Marea Chinei de Sud, în Oceanul Pacific şi în Oceanul Indian. Marea Britanie, cu conexiunile sale cu India şi Australia şi rolul său de cel mai mare contribuitor european la NATO, este bine plasată pentru a argumenta această schimbare. Nu va fi uşor ca Alianţa să meargă în această direcţie, având în vedere punctul de vedere al lui Macron şi dorinţa Germaniei de a nu împărţi lumea în blocuri opuse. Dar un motiv pentru a crede că acest lucru s-ar putea întâmpla este că atitudinile faţă de Beijing se schimbă rapid. UE a semnat un tratat de investiţii cu China la sfârşitul anului trecut – totuşi, doar trei luni mai târziu, s-a alăturat unui efort occidental coordonat de a impune sancţiuni oficialilor chinezi pentru abuzurile din Xinjiang.

Summitul NATO şi mesajul către China şi Rusia

Summitul NATO de la Bruxelles a transmis un mesaj clar înainte de întâlnirea Biden-Putin de la Geneva: Rusia şi China sunt adversarii Alianţei. Rusia este, în cele din urmă, o putere economică în declin dar care deţine „triada nucleară” (rachete balistice cu încărcătura nucleară, avioane strategice cu bombe cu încărcătura nucleară şi submarine nucleare cu rachete balistice nucleare) iar China o „ameninţare sistemică la ordinea internaţională”. Următorul preşedinte american, care, spre deosebire de Biden, nu-şi va fi început cariera politică în timpul Războiului Rece (asta dacă nu revine Trump sau Pence), va fi cu siguranţă mult mai interesat de China decât de Rusia. Deci, pe măsură ce focalizarea Americii se îndreaptă spre Indo-Pacific, NATO va trebui să devină relevant în lupta de a îngrădi China, dacă doreşte să rămână forumul strategic preeminent pentru Occident.  NATO a avut o criză de identitate de când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Nu numai că nu a mai existat, până în 2014, un duşman primar împotriva căruia să se alieze, dar fiecare membru NATO are din ce în ce mai multe interese naţionale care pot fi contrare celorlalţi, inclusiv a celor din China. Statele Unite încearcă, în special, să extindă cooperarea în NATO pentru a contracara influenţa chineză în Europa, care ia adesea forma unei acţiuni economice (vezi soluţiile pentru G5), nu militare.

În cadrul comunicatului oficial, după summitul din 14 iunie, Alianţa şi-a exprimat îngrijorarea faţă de arsenalul nuclear al Chinei în expansiune rapidă (atât în ceea ce priveşte numărul de focoase, cât şi numărul de sisteme de livrare pentru stabilirea unei triade nucleare). Comunicatul mai spune că Rusia şi China cooperează militar, inclusiv în exerciţii conduse de ruşi în zona euro-atlantică. Rusia şi China au stabilit deja cooperare militară bilaterală şi exerciţii prin intermediul Organizaţiei de Cooperare din Shanghai. Cu toate acestea, exerciţiile comune şi manevre militare au loc în principal în ţările din Asia Centrală şi de Est, şi mai rar în zona euro-atlantică. Nu este clar la ce activităţi se referă NATO, probabil la cele din Mediterana din 2015 [1] sau la cele din 2017 când navele chineze în drum spre Marea Baltică unde urmau să facă exerciţii cu Flota de Nord a Rusiei au executat trageri reale în Mediterană. Introducerea potenţială a unei astfel de dinamici ar putea schimba mult calculul strategic pentru apărarea europeană.

Motivele pentru care Biden a dat prioritate întâlnirilor cu europenilor

Dincolo de toată atenţia diplomatică a întâlnirilor de pe „bătrânul continent”, acţiunile timpurii ale administraţiei Biden arată că SUA nu crede că Europa va fi vreodată vitală pentru această nouă luptă geopolitică între Washington şi Beijing. Europa nu mai este o prioritate pentru Biden şi acest lucru se reflectă deja în alegerile de personal şi politicile administraţiei sale. Biden a creat noi funcţii puternice de „coordonator” în cadrul personalului Consiliului Naţional de Securitate pentru Indo-Pacific şi pentru Orientul Mijlociu şi le-a încadrat cu oficiali experimentaţi, Kurt Campbell şi respectiv Brett McGurk, cunoscuţi pentru capacitatea lor de a conduce birocraţia specifică Casei Albe. În schimb, administraţia Biden nu a creat o poziţie similară pentru Europa. Şi cu toate acestea Biden a preferat acest turneu extern în Europa.

De ce? Motivele pentru care Biden a dat prioritate aliaţilor europeni se extind dincolo de geografie. Există un scepticism considerabil la Washington că o Europă divizată nu va gestiona vreodată eforturile SUA împotriva Chinei. Mai pe larg, echipa Biden a stabilit un model de lucru cu Europa, în care, sub politeţea diplomatică de suprafaţă, acordă destul de puţină atenţie preocupărilor europene. În ceea ce priveşte chestiunile cheie care îi privesc pe europeni, cum ar fi decizia privind producerea vaccinul anti Covid şi decizia de retragere a forţelor NATO din Afganistan (majoritatea europene), consultările SUA cu aliaţii europeni au avut loc imediat înainte ca decizia să fie anunţată. Aceasta este o mare îmbunătăţire faţă de anii lui Trump, când europenii aflau, deseori, despre deciziile importante ale SUA prin Tweeter sau din presă. Însă nu este încă un parteneriat autentic.

Preşedintele Biden foloseşte un scenariu similar cu al lui Trump, dar în altă cheie, de aceea oficialii europeni s-au plâns, în mod privat, de acest model, iar uneori, chiar şi cu voce tare. Cu toate acestea, chiar dacă unii oficialii europeni se opuneau procesului de decizie din Afganistan deoarece acesta poate duce în proporţie de 70% la un nou război civil, au votat în unanimitate pentru a susţine planul la NATO.Administraţia Biden nu a reuşit încă să renunţe la tarifele din epoca Trump pentru oţel şi aluminiu care au fost impuse din presupuse motive de securitate naţională (discuţiile, între cele două părţi pe această temă, au început în cele din urmă la jumătatea lunii mai 2021). A menţinut interdicţia de călătorie inspirată de pandemia de COVID-19 asupra UE, anulând decizia ca sfârşitul perioadei să fie din ianuarie aşa cum a stabilit administraţia Trump şi a inversat brusc politica privind vaccinurile Covid-19 care ar trebui să aibă protecţie asupra proprietăţii intelectuale. În această privinţă, se pare că administraţia de la Casa Albă a decis să concureze cu China în ceea ce priveşte „diplomaţia vaccinului”. 

În schimb, Casa Albă a soluţionat o problemă comercială privind subvenţiile pentru producătorii de aeronave, Boeing şi Airbus, o problemă care trenează de aproape 17 ani. Preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen şi preşedintele Biden, au anunţat acordul, după întâlnirea de la summit-ul UE-SUA de la Bruxelles. Acordul implică suspendarea tarifelor pentru Boeing şi Airbus timp de cinci ani şi garantarea condiţii de concurenţă echitabile pentru cele două companii. Este un pas mic dar important pe calea soluţionării asperităţilor economice transatlantice.

Europa nu este soluţia pentru contracararea Chinei!

Factorii de decizie ai politicii americani, dincolo de menţinerea legăturilor economice transatlantice cu Europa (care rămân destul de importante), nu mai cred în capacitatea acesteia de a contribui la securitatea globală. Aversiunea europenilor faţă de cheltuielile de apărare înseamnă că nu vor fi actori geopolitici importanţi în Asia de Est şi poate chiar şi în Europa de Est unde militarii americani sunt vioara întâi în asigurarea securităţii. Apoi dependenţa unora de piaţa chineză înseamnă că nu vor fi niciodată susţinători deplini ai campaniei americane de presiune geo-economică asupra Chinei şi, după cum a demonstrat, atât de viu, recentul Brexitul, diviziunile cronice interne ale europenilor înseamnă că nu vor fi niciodată eficienţi în acele eforturi, chiar dacă şi-ar dori să fie. Cu toate acestea, valorile democratice ale Europei şi lunga alianţă cu America înseamnă, de asemenea, că China nu va putea niciodată să-i întoarcă pe europeni împotriva Statelor Unite.

Europa, pe scurt, nu este soluţia pentru China care a devenit obsesia politicii americane, dar nu este nici problema. Este greu să dai vina pe o nouă administraţie de la Casa Albă pentru că a acordat o prioritate redusă. Europei. Pe termen lung, totuşi, Statele Unite şi Europa pierd ambele o oportunitate importantă de a forma un parteneriat autentic care să le sporească ambelor abilităţile de a aborda probleme precum China, Rusia şi chiar schimbările climatice. Drept urmare, Europa a devenit în cea mai mare parte un loc de susţinere a discursurilor şi de desfăşurare a diplomaţiei în locaţii pitoreşti. Oficialii americani vor continua să apară şi să intoneze descântecele rituale ale solidarităţii transatlantice. Vor continua să-i împingă pe europeni să cheltuiască mai mult pentru apărare şi să sprijine eforturile SUA de a „gestiona ascensiunea Chinei”.  În rest Orientul Mijlociu este mai supărător decât Europa, în timp ce partenerii asiatici ai Americii – Japonia, Coreea de Sud, Australia şi India – contează mai mult pentru lupta centrală cu China decât europenii. Este grăitor că prim-ministrul japonez şi preşedintele sud-coreean au fost primii, şi până acum singurii, lideri străini care au vizitat Casa Albă aflată sub restricţie de Covid.

Nord Stream 2 trece pe la Beijing!

Prioritizarea agendei administraţiei americane faţă de China se extinde chiar şi asupra unei probleme  de politică europeană, conducta de gaz Nord Stream 2 construită din Rusia în Germania. Germania susţine proiectul, în timp ce mulţi dintre aliaţii din Europa Centrală şi de Est ai Americii – şi unele voci puternice din Congresul SUA – se opun acestui proiect pe motiv că va spori influenţa Rusiei în Europa. Într-un semn către guvernul german, preşedintele Biden a decis să nu sancţioneze compania germană care construieşte conducta. În explicarea deciziei, secretarul de presă de la Casa Albă, Jen Psaki, a menţionat importanţa menţinerii unor legături bune cu Germania, adăugând că „luăm o serie de decizii ţinând cont de o serie de factori globali”. Factorul global în cauză a fost aproape sigur China – Germania este cel mai mare client, cel mai mare furnizor din Europa şi cel mai important aliat european pentru gestionarea ascensiunii Chinei. Administraţia a adoptat, în general, o poziţie dură cu privire la Rusia şi a sancţionat companiile ruseşti implicate în Nord Stream 2.

Dar calibrarea sa atentă arată că acordă prioritate menţinerii unui front comun asupra Chinei cu Germania în locul păstrării solidarităţii cu aliaţii Europei Centrale şi de Est împotriva Rusiei (solidaritate referitoare la livrarea de energie prin conductele tradiţionale construite în vremea Războiului Rece). După decenii de aşteptare pentru apariţia unei Europe mai eficiente şi cu o perspectivă geopolitică consolidată, după eforturile nesfârşite şi frustrante de a-i determina pe europeni să cheltuiască 2% din PIB pentru apărare şi după ce au urmărit încă o manifestare comună, în timpul pandemiei, care a demonstrat incapacitatea cronică a Europei de a acţiona împreună, oficialii SUA au ajuns în mare parte la concluzia că Europa nu va putea nici măcar să se îngrijească de ea însăşi, cu atât mai puţin să contribuie la securitatea din alte regiuni. Mulţi din Europa par să fie de acord. Problema esenţială nu este nici aroganţa americană, nici lipsa de siguranţă europeană. Mai degrabă, este interacţiunea dintre cei doi. De-a lungul a 70 de ani, Statele Unite şi aliaţii săi din Europa au format un model profund de co-dependenţă, în care frustrarea americană faţă de inacţiunea europeană a încurajat administraţiile SUA să trateze aliaţii europeni ca adolescenţi în care nu se poate avea încredere să aibă grijă de ei înşişi. Aşa cum se întâmplă atât de des cu adolescenţii, acest paternalism a încurajat doar iresponsabilitatea europeană. Împreună, cele două părţi au format o conspiraţie tacită SUA-Europa pentru a face din ”bătrânul continent”  un loc geopolitic.

Summitul geopolitic al sezonului de vară! (gânduri înainte de derulare)

Joe Biden a sosit la Geneva, Elveţia, înainte de summitul său cu Vladimir Putin. Putin a venit în ziua summitului. Summitul va marca prima întâlnire personală a lui Biden cu preşedintele rus de când a preluat funcţia de preşedinte al SUA în ianuarie 2021. Este clar că întâlnirea preşedintelui SUA Joe Biden cu liderul rus Vladimir Putin la Geneva va stimula speculaţiile şi analizele aproape interminabile. Cine, mulţi vor întreba, a „câştigat” din acest summit? Pentru a răspunde la această întrebare, experţii, publicul şi factorii de decizie politică se vor baza probabil pe patru criterii: cum se compară întâlnirea cu întâlnirile preşedintelui Donald Trump cu Putin; dacă administraţia Biden acceptă o altă „resetare”; mărimea şi domeniul de aplicare al oricăror acorduri încheiate; şi câtă geopolitică ”produc” celelalte summituri ale săptămânii. Biden poate parcurge un drum lung spre un summit reuşit doar evitând greşelile lui Trump. Fostul preşedinte al SUA nu a înţeles niciodată că, prin faptul că nu l-a provocat pe Putin cu privire la amestecul electoral, el a făcut imposibilă susţinerea bipatridă a Congresului (şi noi sancţiuni împotriva Rusiei). În schimb, Biden pare a fi dornic să depună pe masa discuţiilor plângerile occidentale, chiar dacă încearcă să pună relaţiile pe o cale mai bună. Echipa de politică externă a preşedintelui observă adesea că Biden doreşte o relaţie SUA-Rusia diferită nu numai de cea a lui Trump, ci şi de cea a preşedintelui Barack Obama. Oricât de nedrept ar fi, resetarea timpurie a administraţiei Obama este acum tratată în mod obişnuit ca un sinonim al „wishful thinking” (confundarea dorinţelor cu realitatea) despre Rusia.

Oficialii Casei Albe insistă că nu au nicio iluzie că va fi uşor să faci Moscova să-şi schimbe cursul. Aceştia prevăd un proces desfăşurat la nivele de lucru, cu experţi diplomatici care explorează cu atenţie – şi sceptic – domeniile posibile, terenuri comune, de la programul nuclear al Iranului la schimbările climatice. Privit în acest fel, un rezultat reuşit al summitului – şi cel mai clar unul care nu este resetat – trebuie să includă un acord pentru a vorbi în continuare. Chiar şi o întâlnire minimalistă Biden-Putin va genera ceea ce birocraţii numesc „deliverables” (livrabile), o scurtă listă de articole pe care cei doi lideri pun deoparte dezacordurile din trecut şi trec pagina. Probabil candidaţii la acest summit includ revenirea la post a ambasadorului fiecărei ţări (ambii au fost acasă pentru „consultări”), o uşurare a restricţiilor impuse ambasadelor şi consulatelor din cele două ţări, eliberarea unuia sau mai multor americani deţinuţi acum în închisorile ruseşti şi un cadru liber pentru reluarea discuţiilor despre controlul armelor nucleare. Sunt, de asemenea, posibile indicii vagi de progres cu privire la alte probleme. Echipa lui Biden pare deosebit de dornică ca Kremlinul să accepte să abordeze problema ”criminalilor cibernetici” care operează cu aparentă impunitate în Rusia.

Summitul geopolitic al sezonului de vară! (gânduri după derulare)

Deşi acoperirea presei cu privire la prima călătorie în străinătate a lui Biden se concentrează asupra întâlnirii cu Putin, naraţiunea administraţiei pentru călătoria în ansamblu este diferită. Celelalte întâlniri/reuniuni la nivel înalt, mai întâi cu premierul britanic Boris Johnson, apoi reuniunile Grupului celor Şapte (G7) şi ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), plus sesiunile separate cu înalţi lideri ai UE la Bruxelles au fost un fel de „pietre de pavaj” către summitul cu Putin. Deoarece astfel de evenimente implică adesea mai multă ceremonie decât substanţă, Casa Albă a arătat că poate obţine rezultate semnificative. Noul acord fiscal global al miniştrilor de Finanţe din G7 şi vizita înainte de summit a secretarului general NATO Jens Stoltenberg la Washington, DC, au fost concepute pentru a susţine această afirmaţie. Biden a consolidat, în ciuda unor bariere ridicate de aliaţii, linia istorică a unităţii occidentale, în special în probleme grele, cum ar fi conducta Nord Stream 2, cheltuielile NATO în domeniul apărării, situaţia din Ucraina şi Belarus. Aceşti patru indicatori au definit discuţia care a urmat la Geneva.

Atât preşedintele Biden, cât şi preşedintele Putin au apreciat pozitiv summitul de la Geneva făcându-şi, de data asta, complimente în faţa ziariştilor. Liderul rus l-a considerat „constructiv”, iar preşedintele SUA l-a numit „pozitiv”. Dar conferinţele de presă spate-în-spate au arătat clar că cele două părţi rămân în contradicţie cu privire la drepturile omului, atacurile cibernetice şi Ucraina. „Am făcut ceea ce am venit să fac”, a spus Biden. Întâlnirea celor doi a durat trei ore iar cât de aprofundate au fost discuţiile pe probleme vom vedea în lunile care urmează.  Finalizând cuvântarea de deschidere, Biden a spus că au identificat domeniile de lucru practic pe care le pot face cele două ţări pentru a-şi promova interesele reciproce şi, de asemenea, pentru a aduce beneficii lumii. „Şi trebuie să vă spun că tonul întregilor întâlniri – cred că au fost în total patru ore – a fost bun, pozitiv”, a spus el. „Nu a fost luată nicio măsură stridentă”.

Marea problemă a Casei Albe au fost alegerile din SUA, din 2016 şi 2020, şi imixtiunea Rusiei în acestea. Preşedintele Joe Biden a transmis, la conferinţa de presă de după întâlnirea cu Vladimir Putin, că l-a avertizat pe preşedintele rus faţă de imixtiunea Rusiei în alegerile din SUA. „Am arătat clar că nu vom tolera încercările de a ne încălca suveranitatea democratică sau de a ne destabiliza alegerile democratice şi că vom răspunde”, a declarat Joe Biden. Vorbind reporterilor, Biden a devoalat, de asemenea, modul în care el vede politica externă. „Ştiu că facem din politica externă o mare abilitate care este, în fapt, un fel de cod secret”, a spus el, argumentând că, de fapt, politica externă „este o extensie logică a relaţiilor personale”… „Este modul în care funcţionează natura umană”, a spus Biden. ”Concluzia este că i-am spus preşedintelui Putin că trebuie să avem câteva reguli de bază pe care să le putem respecta cu toţii”, a declarat Biden reporterilor după prima sa întâlnire faţă în faţă ca preşedinte cu Putin.

Preşedintele Biden a declarat că i-a spus preşedintelui rus Vladimir Putin în timpul summitului de la Geneva că agenda sa „nu este împotriva Rusiei”, şi că Statele Unite vor vorbi întotdeauna despre încălcarea drepturilor omului el ridicând cazul disidentului rus Alexei Navalni, precum şi a doi americani „închişi greşit” şi deţinuţi în Rusia. Cei doi lideri au discutat despre securitatea cibernetică şi au convenit să înceapă consultări între experţii din cele două ţări. În urma atacului ransomware asupra Colonial Pipeline, Biden a spus că el şi Putin au vorbit despre „propunerea ca anumite infrastructuri critice să fie în afara limitelor atacurilor cibernetice”. Biden i-a dat lui Putin o listă cu 16 entităţi specifice definite ca infrastructură critică în cadrul politicii SUA, de la sectorul energetic la sistemele de apă. „Desigur, principiul este important ”, a spus Biden, dar el „trebuie să fie susţinut de practică”.

El a spus că cei doi au fost de acord ca experţii din ambele ţări „să lucreze la înţelegeri specifice a ceea ce este în afara limitelor şi să urmărească cazuri specifice” în fiecare ţară. Întrebat ce va face dacă Rusia ar încălca aranjamentul de a renunţa la atacul infrastructurii critice, Biden a spus: „I-am arătat că avem capacităţi cibernetice semnificative. … Nu ştie exact ce este, dar ştie că este semnificativ. Dacă, de fapt, încalcă aceste norme de bază, vom răspunde … el ştie, într-un mod cibernetic”. În politica cibernetică, la agresiune, SUA îşi rezervă dreptul de a răspunde într-o manieră, timp şi loc la alegere. Bineînţeles, preşedintele Putin nu a recunoscut atacurile cibernetice comise de pe teritoriul Rusiei angajându-se în obişnuita tiradă tip maskirovka, acuzând Statele Unite, la rândul său, că ei sunt cei care au comis agresiuni cibernetice. „Majoritatea atacurilor cibernetice din lume sunt efectuate de pe tărâmul cibernetic al Statelor Unite[2]”, a spus Putin, adăugând că au urmat Canada, America Latină şi apoi Marea Britanie. „Rusia nu este pe listă”.

La finalul acestui summit urmează ca Biden şi echipa sa o să facă o evaluare a cât de interesat este Putin de a reface relaţiile Rusiei cu Occidentul. Este preşedintele de la Kremlin pregătit să adapteze politica rusă, fie acasă, fie în străinătate, în moduri care ar începe să-i diminueze izolarea internaţională sau găseşte imaginea Rusiei asediate prea greu de modificat, prea legată de o idee măreaţă a rolului său istoric şi prea utilă în politica internă? Oficialii americani nu vor primi un răspuns final la aceste întrebări, dar evaluarea lor privind perspectivelor lui Putin, în curs de dezvoltare, a va afecta timpul, energia şi angajamentul pe care îl investesc în relaţiile cu Rusia după summit.

[1] Navele ruse şi chineze au început primele exerciţii comune în Marea Mediterană, care au durat aproximativ o săptămână în anul 2015. Deşi la scară redusă, este un semnal al creşterii legăturilor de apărare între Beijing şi Moscova şi o demonstraţie că orizonturile maritime ale Chinei se extind. Două fregate chinezeşti dotate cu rachete de croazieră din clasa 054A / Jiangkai II – Linyi şi Weifang – sunt implicate împreună cu o navă de aprovizionare, Weishanhu. Au participat şase nave ruseşti, iar exerciţiile au cuprins exerciţii de reaprovizionare pe mare, misiuni de escortă şi trageri cu muniţie reală de război . Navele de război chineze au vizitat anterior baza Novorossiysk din Marea Neagră rusă (o altă premieră pentru marina chineză) ca parte a sărbătorilor Zilei Victoriei în Europa. În ultimii ani, Rusia a încercat să-şi restabilească prezenţa navală în Marea Mediterană, care a expirat în mare parte la sfârşitul Războiului Rece. Păstrează un punct de sprijin în portul sirian Tartus.  China, spre deosebire de Rusia, în mod tradiţional nu a văzut Marea Mediterană ca o zonă de interes strategic. Dar, în ultimii ani, importanţa sa pentru Beijing a crescut semnificativ. Rolul economic din ce în ce mai mare al Chinei în regiune şi importanţa asigurării benzilor de transport maritim pentru comerţul său au dat chinezilor un nou obiectiv considerat de Beijing militar.

[2] Experţii cibernetici spun că mulţi hackeri non-americani îşi direcţionează operaţiunile prin servere din SUA datorită disponibilităţii uşoare a infrastructurii în Statele Unite, dificultăţii pe care autorităţile SUA le au în urmărirea serverelor interne şi pentru a face să pară că activităţile provin din Statele Unite.