stategic-euAcum aproximativ un deceniu, secretarul Apărării al SUA, Donald Rumsfeld, se adresa publicului occidental cu următoarea declaraţie, răspunzând la o întrebare a unui jurnalist danez despre reacţia unor state europene privind participarea la războiul din Irak: Voi vă gândiţi la Europa ca fiind Franţa şi Germania. Eu nu. Eu cred că acesta este vechea Europă. Dacă te uiţi la NATO, în Europa, ca la un întreg, centrul de gravitaţie se mută spre est. În est, Polonia şi România au sprijint, cu entuziasm, încă de la început, cu mijloacele militare de care au dispus, efortul militar american în Irak şi Afganistan. A fost sau a devenit subit importantă, în 2003, în viziunea strategilor, zona centrală şi est-europeană? Nu, a fost dintotdeauna, încă de pe vremea Greciei antice, a Imperiului Roman, a Republicii Genoveze, a Imperiului Otoman sau a Imperiului Rus, când controlul gurilor Dunării, fluviul care traversează continentul european şi se varsă în Marea Neagră, era şi este extrem de important, fiind o poartă de intrare, graniţă cu Orientul Mijlociu şi capătul Drumului Mătăsii ce aduce Asia Orientală în Europa. Este istoria Estului, cum spunea George Friedman în recenta sa carte, „Flashpoints: The Emerging Crisis in Europe”, formată dintr-o serie de evenimente violente? Se pare că da. Aşa cum l-a fascinat pe Napoleon, care a dorit să devină cuceritorul lui, Estul a fost într-un continuu balans între marile imperii, de la cel Rus la cel Habsburgic sau Britanic. Aici a fost „leagănul” Primului Război Mondial. Imperiul Otoman a dorit şi a reuşit expansiunea sa teritorială spre estul şi centrul Europei, marcându-şi prezenţa peste timp prin comunităţile musulmane răspândite în special în Balcani. Ţările din estul Europei au fost fie vasale ale imperiilor care au bântuit prin zonă, fie au încheiat alianţe între ele (Mica Antantă, Înţelegera Balcanică) ori au semnat parteneriate strategice (în perioada post-Război Rece) cu puteri importante, intrând în alianţe militare şi economice, precum NATO şi UE.

Diverse axe au conturat evoluţia europeană a unor state, iniţial sub puterea ocrotitoare a Franţei şi Marii Britanii, apoi a Americii, pe de o parte, şi a URSS, de cealaltă parte, iar după încheierea Războiului Rece, Estul a trecut, cu arme şi bagaje, sub protecţia Americii. A fost necesară o criză economică şi financiară pentru ca unitatea Europei să se fisureze şi multe din instituţiile construite după cel de Al Doilea Război Mondial să se clatine. Politicienii din aceste ţări şi-au împărţit opţiunile şi şi-au impus candidaţii. Istoria de azi continuă însă pe alte coordonate şi cu alţi candidaţi, însă important pentru o naţiune este să fie întotdeauna la masă şi nu în meniul care se pune la dispoziţia mesenilor care iau decizii, spunea, deunăzi, un politician polonez. Aici, în Carpaţi, este nevoie de oameni hotărâţi, care să poarte stindardul reformator al paşoptiştilor şi să modernizeze politic şi economic ţara. Poate că e nevoie de tehnocraţi, conduşi de politicieni adevăraţi. Axele au evoluat pe baza înţelegerilor între state, dar şi pe baza relaţiilor personale ale liderilor politici (vezi tandemurile Merkel-Hollande, Putin-Merkel, Putin-Viktor Orban, Putin-Berlusconi, Schroder-Putin). Vom vedea, în continuare, care sunt cele mai importante.

În istoria contemporană, Germania a jucat întotdeauna un rol central în evoluţia evenimentelor în estul Europei, prin alianţe sau pur şi simplu prin cuceriri militare în timpul războielor care au răvăşit civilizaţia continentală. După 70 de ani de neimplicare (sau de implicare mai puţin relevantă) în politica europeană de securitate, Berlinul reunificat încearcă din nou o voce de lider. Ea începe să se facă auzită mai cu seamă odată cu crearea axei Schroder-Chirac-Putin, în 2003, şi a refuzului administraţiei de la Berlin de a se alătura coaliţiei anti-Saddam. Criza economico-financiară şi Pivotul Asia au slăbit forţa Americii şi au detaşat Washingtonul de Europa, pentru moment. Cu toate acestea, relaţiile militare ale Americii şi în special Parteneriatul pentru Pace, creat pentru aderarea estului la NATO, au susţinut puntea transatlantică, dovadă uşurinţa cu care acum au loc manevrele militare de tipul celor din Marea Neagră, unde participă gruparea navală NATO Standing Maritime Group-2/ SNMG-2 (un distrugător şi patru fregate din SUA, Turcia, Italia, Bulgaria şi România), sau exerciţiile din Ucraina (vor fi 11 exerciţii în 2015) precum Rapid Trident 2014 sau Saber Guardian, exerciţiile din Ţările Baltice, codificate Steadfast Jazz sau exerciţiul anual de manegement al crizei, Annual Crisis Management Exercise, unde, alături de Aliaţi, vor mai participa Australia, Japonia, Finlanda, Suedia şi Ucraina. De asemenea, Coreea de Sud, Noua Zeelandă şi Georgia vor fi observatori.

Pe fondul crizei ucrainene, NATO a suplimentat prezenţa militară în statele membre est-europene, trimiţând trupe, avioane suplimentare şi mai multe nave militare în Marea Baltică şi în Marea Neagră, unde efectuează diverse exerciţii pentru antrenarea forţelor, dar şi pentru a obţine interoperabilitatea necesară operaţiilor comune (SUA au un singur tip de tanc Abrams, Europa are 54 de tipuri, SUA are două tipuri de fregate, Europa are 18, SUA are o singură specificaţie de elicopter MEDEVAC, Europa are 18, pentru a nu mai vorbi de diversitatea echipamentelor de comunicaţii). Alianţa Nord-Atlantică a anunţat, în ianuarie, constituirea a două cartiere generale regionale, în România şi Polonia, şi înfiinţarea unor centre de comandă ale Forţei de reacţie rapidă în România, Polonia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Estonia. Forţa de reacţie rapidă, creată pe fondul acţiunilor Rusiei în Ucraina, va avea o disponibilitate de intervenţie de cel mult 48 de ore (e de sperat, totuşi, ca mobilizarea forţelor să nu dureze 48 de ore, aşa cum declara recent secretarul general al NATO). Puterea economică şi rolul pe care îl joacă în administrarea UE (impunerea preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude Junker, împotriva dorinţei Londrei) face ca Germania să preia, astăzi, în Europa, rolul politic şi economic pe care SUA l-au jucat în perioada Războiului Rece, mai puţin în privinţa laturii militare.

Criza ucraineană a devoalat câteva adevăruri importante despre Europa. Înaintea crizei, cancelariile din întreaga lume vedeau tandemul Franţa-Germania ca fiind, de fapt, însăşi Europa. În această versiune, creată după cel de Al Doilea Război Mondial, cele două mari rivale au fost aduse împreună şi, astfel, centrul de gravitaţie al Europei s-a localizat în Vest, pe axa Berlin-Paris. Astăzi, acesta s-a mutat spre Est, pe axa Berlin-Moscova. Ucraina, care şi-a dorit, prin cetăţenii ei şi nu prin foştii lideri, să scape de trecutul sovietic, a făcut o încercare, dejucată de vecinul de la est, Federaţia Rusă, de a se smulge din zona lor de influenţă. De fapt, nu plecarea lui Ianukovici şi nici dorinţa de a semna actele de asociere la UE au fost elementele de iniţiere ale crizei. Dorinţa Moscovei de a-şi impune strategia neoimperialistă de refacere a fostului teritoriu al URSS sau cel puţin de creare a unui cordon de protecţie de-a lungul graniţelor a fost elementul care a dus la activarea unui alt tip de război în acea zonă, numit război hibrid. Complexitatea lui este dată de dezvoltările tehnologice (Internet, propaganda media impresionantă, crearea unei reţele media Sputnik, dezvoltarea echipamentelor militare de comunicaţii şi a celor satelitare, dezvoltarea echipamentelor militare), pentru că „omuleţii verzi” au apărut, pentru prima dată, sub forma pretinşilor soldaţi afgani (de fapt, soldaţi ruşi din forţele speciale, îmbrăcaţi în ţinută militară afgană), în 1979, odată cu debarcarea trupelor sovietice la Kabul. În acest context, un nou actor regional s-a profilat, Polonia (Varşovia a negociat între Victor Ianukovici şi opoziţie, la începutul crizei ucrainene), de care Berlinul va fi nevoit să ţină cont. Polonia a dezvoltat axe strategice cu Germania şi Franţa (Grupul de la Weimar), dar şi cu SUA. Polonia are o axă de nord, care include Ţările Baltice, dar una cu ţările Europei Centrale (Cehia, Ungaria şi Slovacia, grupul de la Vişegrad). Varşovia pregăteşte, împreună cu Washington, o nouă axă, al cărei concept, menit să unifice Marea Baltică şi Marea Neagră, îşi are sorgintea în gândirea mareşalului polonez Jozef Pilsudski. Acest concept are deja o derulare militară, urmează doar legalizarea lui politică. Varşovia a avut o evoluţie economică remarcabilă şi a ştiut să-şi acopere nevoile de securitate naţională prin echiparea armatei cu tehnică modernă, precum avioane noi F-16 (echipate cu ultima generaţie de rachete JASSM – AGM-158 JASSM/Joint Air-to-Surface Standoff Missile, care pot lovi sistemele de rachete antiaeriene ruseşti S-300/S-400) şi cu tancuri moderne Leopard 2 A5. De asemenea, Polonia se pregăteşte pentru a achiziţiona elicoptere de atac, în valoare de 2,3 miliarde de euro, prin licitaţie internaţională la care participă americanii de la Boeing, cu Ah-64D, consorţiul european Airbus, cu EEC 665 Tiger, şi anglo-italienii, cu AW-120 Mangusta. Este aceasta o pregătire de război? Nu. Este descurajarea unui inamic care a folosit întotdeauna ruta militară de nord (ca direcţie militară strategică) pentru a intra în Europa Centrală. Planul de dotare al armatei poloneze se întinde pe zece ani şi are o valoare de 30 de miliarde de euro. Criza din Ucraina a dezvăluit că, în Europa, există o altă alianţă/axă care conduce, Rusia-Germania, şi care decide cine este înăuntru şi cine afară, impunând condiţiile. Ea există de pe vremea lui Kohl, când s-a făcut reunificarea Germaniei şi are ramificaţii în toate domeniile, de la cel economico-politic până la spionaj (vezi scandalul Snowden şi relaţiile între serviciile de informaţii sovietice şi cele nemţeşti, începute în vremea lui Andropov). Să ne aducem aminte că, începând din 1989, trimişi ai lui Gorbaciov, îndeosebi şeful KGB, Vladimir Kriucikov, au trecut la scoaterea din conservare a unei reţele – până atunci pasive – de opozanţi ai liderilor de partid şi de stat, aflaţi la putere în ţările socialiste central şi est-europene. O parte sunt încă pe poziţii, dar au venit noii lideri, manipulaţi de la Moscova, iar istoria continuă.

Ce axe are Rusia? Ea acţionează, în primul rând, în fosta zonă de influenţă a Tratatului de la Varşovia, dar are şi axe în UE. Una este Moscova-Budapesta-Belgrad şi o alta Moscova-Atena-Sofia-Roma. Unde se situează România în acest ansamblu? După unii politicieni, pe o axă Bucureşti-Londra-Washington sau, după alţii, pe o axă Bucureşti-Berlin-Washington. Care este cea bună din punct de vedere al evitării instabilităţii regionale? În opinia mea, trebuie să ştim ce să cerem Germaniei, rămânând alături de SUA, astfel încât asociaţii lui Vladimir Putin să nu încercuiască o Românie lipsită de sprijin. Diplomatul Grigore Gafencu spunea că trebuie să stăm alături de anglo-saxoni, pentru că ei au câştigat întotdeauna războaiele. O axă reală Bucureşti-Varşovia, despre care mulţi politicieni vorbesc, dar nu fac nimic în acest sens, s-ar putea dovedi extrem de importantă, cum la fel de importantă este o relaţie descrisă de conceptul polonez Intermarium, cuprinzând ţările de la Marea Baltică la Marea Neagră. În actualul context, exerciţiile militare se vor desfăşura pe întreg flancul estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră. România este supusă unei propagande asidue, unui şantaj energetic sau, mai nou, sunt expolatate orgoliile unor lideri sătui de mustrările Occidentului. La finele lunii februarie, la Bucureşti, în Cartierul Aviaţiei, la hotelul unui binecunoscut om din fotbal, a avut loc prima reuniune a admiratorilor lui Putin din România (organizată de site-ul russiatoday.ro), la care a participat şi Natalia Melentieva, soţia ideologului Aleksandr Dughin, după cum relatează singura agenţie care a participat Flux 24 (a mai fost şi un jurnalist de la Le Figaro). Oficial, a fost vorba de un simpozion, dedicat personalităţii şi operei marelui filozof mistic român, Jean Pârvulesco, mentorul lui Aleksandr Dughin, consilierul preşedintelui Dumei de Stat de la Moscova, considerat ideologul lui Putin. Aleksandr Dughin a binecuvântat de la Moscova reuniunea via Skype. Practic, fundaţia Jean Pârvulesco va fi mijlocul prin care adepţii lui Putin îşi vor face cunoscute ideile în România şi susţinerea pentru Eurasia, proiectul lui Dughin îmbrăţisat de Putin. Ce va urma, vom vedea. Atitudinea prietenoasă a premierului Viktor Orban faţă de Vladimir Putin nu este neobişnuită în UE, el fiind doar mult mai vizibil mediatic spre deosebire de colegii săi, slovac şi ceh, de altfel la fel de prietenoşi cu Aadministraţia de la Kremlin. Li se alătură Grecia, condusă astăzi de un partid de stânga cu simpatii pro-Putin, dar şi Turcia, unde se va construi o nouă magistrală care va redirecţiona aproximativ 40% din gazul rusesc care tranzitează Ucraina, cu destinaţie finală Italia. Şeful Gazprom, Aleksei Miller, a anunţat că, până în 2019, conductele care trec astăzi prin Ucraina vor deveni inutile. Pentru asta, ruşii sunt dispuşi să facă reduceri consistente de preţ turcilor, aşa cum apare în raportul European Policy Center despre relaţia ruso-turcă. Serbia este alături de Rusia. Primele exerciţii comune între forţele armate sârbe şi cele ruse au avut loc la 14 noiembrie 2014, la Nikinci, iar anul acesta, conform unor surse din Ministerul Apărării din Serbia vor avea loc altele. Rusia şi Italia au o axă a prieteniei dintre Vladimir Putin şi liderul politic italian Berlusconi, relaţie preluată de actualul prim-ministru Matteo Renzi, care se bucură de simpatia şi de stima lui Silvio Berlusconi. Rusia şi Italia au convenit înfiinţarea unui fond de investiţii, în valoare de un miliard de dolari, şi cooperarea în privinţa crizei din Libia (să fie trimise forţe sub mandat ONU în statul nord-african), în urma discuţiilor de la Kremlin dintre preşedintele Vladimir Putin şi premierul italian. A fost Matteo Renzi un mesager? În mod sigur. Înainte de a merge la Moscova, Renzi a discutat telefonic cu Merkel, Hollande, preşedintele american Barack Obama şi premierul britanic David Cameron. Liderii au convenit că sancţiunile împotriva Rusiei pot fi ridicate doar dacă Acordul de la Minsk este aplicat în totalitate şi va avea loc o stabilizare a armistiţiului din Ucraina. Germania foloseşte diplomaţia pentru a rezolva orice diferend, din această cauză se opune transferului de arme letale defensive către Ucraina. Ministrul german de Externe, Frantz Walter Stainmayer, spunea, la Conferinţa pentru Securitate de la Munchen: Mesajul nostru către Rusia este foarte clar: oricine schimbă în mod arbitrar graniţele şi violează legile internaţionale trebuie să se aştepte la un răspuns clar şi comun al Europei. Aplicarea presiunilor politice, pe de o parte, inclusiv decizia UE de a impune sancţiuni, dar şi deciziile luate de summitul NATO din Anglia, rămânând deschise uşa dialogului şi diverse alte canale de comunicaţie, pe de altă parte, sunt parte dintr-un pachet de politici responsabile. Rezistenţa Berlinului la aplicarea sancţiunilor împotriva Moscovei este mai degrabă o legendă. Este adevărat însă că unitatea UE este în declin în privinţa sancţiunilor aplicate Rusiei. Interesul naţional al Ungariei şi Bulgariei este peste cerinţele UE. Berlinul, în schimb, îşi îndeplineşte responsabilităţile de securitate pe două paliere: dezvoltarea de iniţiative şi acţiuni, fiind şi avocatul consensului şi al unitaţii în UE şi NATO. Aceasta este una din provocările cancelarului german pentru anul în curs. Angela Merkel a jucat un rol extrem de important în criza ucraineană. De fapt, acţiunea ei a făcut ca Germania să joace pentru prima dată rolul de lider european din 1945 încoace. Cancelarul, la fel ca omologul său american, preşedintele Obama, a condamnat intervenţia militară în Ucraina, unde Rusia are superioritate militară incontestabilă, în schimb a acceptat un joc al sancţiunilor financiare, pe două paliere (împotriva apropiaţilor lui Vladimir Putin şi împotriva acţiunilor din Ucraina), pe termen lung împotriva flexării muşchilor unei Rusii militarizate.

Care ar fi diferenţa de viziune între SUA şi Germania vizavi de Rusia? În timp ce SUA sunt interesate de reducerea la maximum a nefastei influenţe ruseşti în orice regiune, Germania urmăreşte doar protejarea investiţiilor germane în spaţiul ex-sovietic şi menţinerea unei relaţii privilegiate de business cu Kremlinul. Berlinul a mârâit zdravăn faţă de sancţiunile economice la adresa Rusiei, pentru că Volkswagen, Metro, Lufthansa, Adidas, HeidelbergCement ori Siemens, mari companii nemţeşti care operează în Rusia, aveau direct de pierdut. O întrebare se naşte aici: mâna liberă acordată ruşilor în răsăritul Europei este o monedă de schimb prin consolidarea afacerilor firmelor nemţeşti în Rusia? Greu de răspuns, acum, în lipsa mai multor elemente. Cert este că Germania a jucat un rol esenţial în cele două acorduri de la Minsk, iar cancelarul Agela Merkel a depus toate eforturile necesare realizării şi implementării lui, chiar în condiţiile unei navete extrem de complicate pe ruta Washington-Munich-Moscova-Berlin-Minsk. În aceste condiţii, cum a apărut teoria potrivit căreia Germania a părăsit Vestul şi UE? Aş putea enumera câteva motive care să o demonteze:(1) politica externă germană este apanajul elitelor de la Berlin şi nu se face conform sondajelor de opine şi a talk-show-urilor televizate;(2) în Germania există un lobby extrem de puternic al oamenilor de afaceri germani pentru o relaţie bună cu Rusia;(3) puterea Berlinului de a utiliza resurse financiare în organizarea şi implementarea politicii UE face din Germania o naţiune indispensabilă. Criza ucraineană nu s-a încheiat, iar pe termen scurt sunt destule probleme de rezolvat. Zgomotul armelor s-a oprit, dar pacea este departe de a se fi instalat.